Mitul psihopatului

282359_Papel-de-Parede-Dexter-Have-a-Killer-Day_1400x1050„Psihopatie” e un termen vechi care desemna tulburările de personalitate. De fapt, însăși sintagma „tulburări de personalitate” începe să fie cam veche, dar „psihopatie” e o fosilă. Ciudat, ruda sa, „psihopat”, se bucură de un nebănuit succes modern în mainstream. Are o legătură doar marginală cu ansamblul tulburărilor personalității. Îl întâlnim mai ales în filme americane pseudorealiste, cum ar fi serialul „Dexter”, dar și în bestsellere de nonficțiune sau psihologie distractivă (cum e „The Psychopath Test” a lui John Ronson). Psihopatul e deja o vedetă.

La origini, termenul a fost mai ales unul medico-legal și se aplica acelor criminali care în mod limpede nu erau „normali”, pentru că, nu-i așa, ce om normal poate ucide sau viola cu sânge rece, însă nu auzeau voci care să le ordone să ucidă, nu aveau epilepsie temporală, nu erau sub influența halucinogenelor, aveau, așadar, discernământul faptelor lor și răspundeau pentru acestea în fața legii. La început, psihiatrii vorbeau de „agenezie morală”, sau „nebunie morală” (zicea James Prichard în 1835), ca și cum omul ar avea un organ al moralei undeva în corp, care, din motive necunoscute, fie e defect, fie nici măcar nu s-a dezvoltat, a rămas un vestigiu atrofic. Mai aproape de zilele noastre, se postulează că psihopatul un om incapabil de empatie. Noi, „normalii”, am fi capabili de empatie în fiecare minut al vieții: chiar dacă nu dăm pe dinafară de generozitate sau înțelegere, avem intuiția imediată că persoanele pe care le întâlnim sunt și ele oameni, cu conștiință, sentimente, dorințe. Psihopații nu simt așa ceva, deși pot învăța și înțelege lucrul ăsta la nivel rațional, superficial. El e așadar lipsit de scrupule, din moment ce oamenii sunt pentru el doar obiecte utilizabile sau aruncabile la gunoi.

Odată cu acest nou concept, al absenței empatiei, prototipul psihopatului a evadat din pușcării, și aflăm că îl găsim și în locuri mult mai frumoase, cum ar fi funcții de conducere corporatiste, politică, wall-street, medicină (da, da, medicină), etc, oriunde poți parveni folosindu-ți atributele de psihopat și anume:  „manipularea, înșelătoria, amăgirea, seducția, farmecul”. Atribute pe care, s-o recunoaștem, mulți dintre noi le invidiază în taină sau franc. De fapt, nu puțini sunt cei care afirmă că psihopații sunt Homo superior, vârfurile de lance ale speciei noastre care e una, s-o recunoaștem și pe-asta, de prădători, cei care se ridică la înălțime când vremurile sunt cu adevărat grele, de pildă când te asediază trupele inamice sau când ai de atins un target de vânzări. (Așa zice, de exemplu, psihologul oxfordian Kevin Dutton, în cărțulia „The Wisdom of Psychopats: What Saints, Spies and Serial Killers Can Teach Us About Succes”)

Dar atât admiratorii cât și detractorii psihopaților au un lucru în comun: nimeni nu se include în categoria psihopatiei. Psihopații sunt mereu „alții”, personaje mitice de bestiar medieval, care ne fascinează de la distanță. Noi suntem capabili de empatie și de dragoste, noi nu manipulăm, nouă ne pasă. Psihopatia este o mutație extraterestră, un mister endogen al unor oameni cu care poate că e mai bine să n-avem de-a face.

Ori asta, dragii moșului, e o eroare fundamentală de atribuire. N-am de gând să resping existența unor psihopați autentici: părți din ei populează muzeul Institutului de Medicină Legală (nu e deschis marelui public, dar studenții la medicină îl vizitează.)  Am de gând să afirm că între neopsihopatul mainstream și noi înșine este o lină continuitate. Că alienarea psihopaților servește în primul rând ca scuză pentru propria mediocritate sau ca negare a propriilor noastre absențe empatice, fiind așadar mai curând un mecanism de defensă psihologică al societății decât o categorie naturală sau științifică.

În realitate, majoritatea omenirii este în stare de comportamente psihopatice dacă circumstanțele le favorizează. E ușor să fii bun și drept în zilele noastre democratice, dar mulți buni și drepți de azi ar fi turnat la securitate fără regrete acum treizeci de ani sau ar fi colaborat cu naziștii acum șaptezeci. Majoritatea dintre noi aderăm mai repede la norma socială decât la propriul arbitru moral sau empatic. Mulți dintre noi trecem fără să ne uităm când un om e căzut în stradă. Nu facem, așadar, abstracție de umanitatea din el? Pentru mulți dintre noi, empatia nu are bătaie lungă, nu ajunge mai departe de copiii și, poate, părinții noștri. Niciun chirurg nu se gândește la pacientul pe care îl operează ca la un om autentic – exemplul clasic de oprire a empatiei ca mecanism adaptativ care poate fi util. Nu doar pilotul de cursă, ci și șoferul de autobuz ar fi paralizat de groază dacă s-ar gândi cu adevărat la sutele de vieți pentru care răspunde în fiecare zi. Așa că nu se gândesc, își opresc empatia. Și nu sunt psihopați. După cum nu sunt psihopați nici șoferii bucureșteni, care nu ezită să blocheze zilnic rampa de acces a policlinicii unde lucrez eu, sau să ocupe întreg trotuarul pe strada școlii, obligând copiii să meargă pe carosabil. Sunt oameni obișnuiți, uneori sensibili, care în afara mașinii și-ar da jos pălăria în fața unei doamne pe care au insultat-o pe când erau la volan.

Așadar, găsesc eticheta de „psihopat” incorectă și stigmatizantă. Mai corectă ar fi cea, azi abandonată, de psihopatie. Pentru că toți ne „îmbolnăvim” de psihopatie, poate chiar zilnic.

Din contră, cei care nu au comportament psihopatic deși toate circumstanțele l-ar predispune sunt niște rarități care fac obiect de studiu antropologic și psihologic (probabil referința majoră bibliografică e investigația cuplului Samuel și Pearl Oliner despre cei care au salvat evrei în Europa nazistă, rezumată în cartea „The Altruistic Personality”). Dar personalitățile altruistice fascinează mai puțin. Or avea un PR prost.

Noi restul, ne găsim scuze. Și pentru momentele în care întoarcem spatele, făcând abstracție de suferința și nedreptatea din jur, avem deja țapii ispășitori gata pregătiți: psihopații. Exemplarele de preț ale grădinii noastre zoologice.

Dar uneori nu e clar de care parte a cuștii te afli.

 

 

 

(Imaginea: Dexter, serial al canalului Showtime)

9 thoughts on “Mitul psihopatului

  1. Mi-a placut articolul, sa zicem ca m-a luminat in privinta catorva aspecte. Partenerul meu este, dupa parerea mea si nu numai, un psihiatru foarte bun si are un instinct pe care eu nu il pot concura(gut feeling), eu fiind de asemeni un pui de psihiatru inca nepracticant pe plaiurile patriei. De asemeni este un om pe care il apreciez enorm deoarece, spre deosebire de mine si de multi altii, are firea in asa fel incat, daca lui nu i se pare moral sau just un comportament sau altul, are taria inascuta de a-l sanctiona trecand dincolo de norme si politeturi. Si am avut multe dispute pentru ca el imi spunea ca majoritatea oamenilor cu care se intalnise intr-o conjunctura anume sunt psihopati. Am contestat multa vreme ideea si am supus-o ratiunii si analizei la rece, de cateva ori i-am sugerat ca ar fi el problema si nu ceilalti, pana cand i-am dat dreptate in unele afirmatii, mai ales dupa ce am intrat mai indeaproape in contact cu personajele din mediul lui de munca. Concluziile mele deocamdata au fost ca toti suntem psihopati, centrati pe propriul ego, ca e constructiva sau nu centrarea; in ziua de azi nu cred ca multi oameni sunt empatici “naturali”, intr-adevar suntem invatati de instruirea profesionala din domeniul nostru dar si in altele sa zicem lucruri de genul “Awww, I’m so sorry to hear that” dar nu inseamna mai nimic, cum, de ex ,nici macar a prezenta condoleantele cuiva nu sunt tocmai sincere si orientate catre persoana care sufera ci mai mult catre cel care le “ofera” ca sa-si faca datoria s.amd. Cum ziceai si tu, citand din altii, cel mai probabil psihopatii sunt cei mai versatili oameni, sunt predispusi de a ajunge in varf, sunt cei care se orienteaza mai repede, care calca pe cei mai slabi sa poata urca, care zambesc si te asigura de bunele intentii, ca dupa o vreme sa constati fie indiferenta fie rau-vointa manifesta. Noua specie e de invingatori, orientati catre scop si nu catre aproape, pentru ca asa dicteaza si vremurile si socialul, banui. Deci, pe langa “clasicii” psihopati, sadici, antisociali, delincventi, daca pastram termenul, ar trebui adaugati si cei manierati, care sunt mult mai greu de decelat cu ochiul liber. Eu deseori ma suspectez si chestionez si asa mi s-a nsacut intrebarea “un psihopat poate recunoaste ca e psihopat?”. Nu stiu daca am fost coerenta, mi-e greu sa vad in casuta asta dar ideea e multumesc pentru articol si pentru efortul de a-l scrie! Toate cele bune, Andra.

  2. Intotdeauna ma fascineaza tema “psihopatilor”, indiferent cum ii definim. Dar fraza care mi-a ramas cel mai clar in minte este: “Majoritatea dintre noi aderăm mai repede la norma socială decât la propriul arbitru moral sau empatic.” Asta e un semn ca sistemul numit “societate” functioneaza, nu?

  3. M-am intrebat de multe ori cum ai putea defini un psihopat. Ce-i drept, raspunsurile erau oarecum evidente dar voiam ceva mai amanuntit. Ce gandeste el atunci cand face o anume fapta specifica lor. Poate pur si simplu sentimentele dispar atunci cand te afli intr-o situatie de genul, nu-mi imaginez cum. Frumos articol, chiar util.

  4. Una din ideile sustinute in articol cred ca ar fi ca exista un continuum al empatiei/lipsei ei/psihopatiei printre exemplarele umane, de la Hanibal Lecter/Dexter/criminalul grec Passaris/etc pana la Schindler/Budha/Iisus Hirstos/ etc.
    Indraznesc sa cred ca e pur si simplu gresit.
    Realitatea asa cum o vad eu, e ca extrema negativa a spectrului uman nu are deloc empatie instinctiva, apoi exista un hiatus, un spatiu gol nepopulat de fiinte umane, si apoi urmeaza grosul omenirii care are o empatie consistenta, (similara pentru toate primatele superioare) e vizibila, chiar daca mai mult sau mai putin se poate descrie o curba Gauss aici; unii au un pic mai mult, altii un pic mai putin. Sa zicem un plus/minus 50%.
    Un argument e tocmai existenta criminalilor in serie, care sunt la o extrema. Nu exista criminal de mini-serie, gen omor 2-3-4 si dupa aia ma opresc de la sine pentru ca am ceva empatie ramasa pe fund. (Evident exista criminali cu episoade singulare de crima; acestia au diverse alte explicatii dar nu lipsa totala a empatiei)

    E adevarat ca din motive strict practice, un psihopat poate sa nu ajunga criminal-ucigas, preferand sa “calce pe cadavre” la figurat si nu la propriu. Dar indiferent ce reteta nefasta de convietuire umana lipsita de empatie (santaj, intimidare, bullying, viol) aplica, o va aplica tot timpul pana va fi sanctionat. Nu exista varianta violez de 3-4 ori si dupa aia ma opresc pur si simplu din proprie initiativa datorita unei urme de empatie. Stopul se produce doar datorita unor factori externi (justitie etc).

    O parte din exemplele ‘comune’ date ca lipsa de empatie pot fi mult mai bine explicate altfel. Soferii mitocani prin proasta crestere, nervi, inteligenta limitata.

    Probabil ca autorul poseda mult mai multa empatie decat media, dar in general grosul omenirii are atata empatie cat ii trebuie sa mearga mai departe ca un animal social in grupuri de cateva sute de indivizi (poate cateva mii). Empatia la majoritatea oamenilor se refera la cei apropiati. “Iubeste-ti Aproapele!” Nimeni inca n-a zis cu seriozitate “iubeste-ti Departele!”.
    Deocamdata exista o limita evolutiva a numarului de hominizi/maimute fara coade din ceata/tribul/familia primara.
    Poate de aceea exemplele de “lipsa de empatie” sau psihopatie, de ce nu, se gasesc deobicei in marile orase.
    Din cauza evolutiei si desigur din cauza statisticii!

    1. Una din ideile sustinute in articol cred ca ar fi ca exista un continuum al empatiei/lipsei ei/psihopatiei printre exemplarele umane, de la Hanibal Lecter/Dexter/criminalul grec Passaris/etc pana la Schindler/Budha/Iisus Hirstos/ etc.

      Nu văd unde aș fi susținut chiar eu așa ceva 🙂 Dexter și Hanibal sunt personaje fictive. Nici măcar nu cred că au vreo legătură cu criminalii în serie din viața reală, deși și ei sunt în bună măsură construcții sociale. Dar zic pe undeva că exemplarele expuse la muzeul IML nu fac parte din discuție.
      Altfel, da, există continuum mai mult decât ne-ar plăcea să credem. Și există și categorii. E vechea problemă a DSM-ului, împăcarea celor două feluri de a vedea sănătatea psihică.

      1. Tu ai spus de Dexter primul, nu eu. Era mai bine daca spuneam Rimaru?
        Uneori (de multe ori?) “personajele fictive” sunt mult mai vii decat oamenii in carne si oase de langa noi.
        Despre Iisus/Buddha, asa cum ii stim acum, ce se poate spune? Sunt “personaje fictive” sau nu? Dar Schindler, asa cum il stiu majoritatea doar din filmul respectiv?

        Nu ai raspuns la argument. De ce sustii ca exista continuum “mai mult decât ne-ar plăcea să credem”?

        1. N-aș vrea să supraanalizez textul. Pe scurt, în el am zis că majoritatea oamenilor sunt capabili de comportamente „psihopatice”, chiar dacă nu ne place să recunoaștem și am prefera ca ele să fie apanajul exclusiv al altora, adică „psihopații”.

  5. circula de ceva timp un banc:
    -nu exista oameni teferi la minte. Exista doar oameni ce nu au trecut pe la cabinetul medicului psihiatru.

    Dincolo de gluma, fiecare din cei din jurul meu (inclusiv eu) avem una sau mai multe ciudatenii sociale, comportamente deviante. Cat timp nu facem rau si nu ne facem rau, suntem inca oameni tipici. Dar granita e atat de fina …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *