Poveste cu prieteni

A fost o dată un pisoi. Era un pisoi de casă, extrem de alb şi de pufos, parcă făcut să îl tot rostogoleşti pe covor ca pe o mingiucă. Tocmai de aia, stăpâna lui îl botezase Fluffy. Lui Fluffy îi convenea de minune că e aşa de plăcut pentru joacă, dar ştia în acelaşi timp că e mai mult decât atât, că e și el o fiinţă vie cu gânduri şi sentimente. Ca mai toate pisicile, Fluffy dormea sau era treaz când avea el chef, şi ziua, şi noaptea. Aşa că ziua se juca şi era drăgălaş, iar noaptea, când toţi oamenii dormeau, pisoiul nostru se plimba tacticos prin casă, gândindu-se de zor, sau privea pe fereastră stelele, celelalte case și rarele vietăți nocturne.

Într-o noapte, cum stătea el pe pervaz privindu-și propriile gânduri cum străluceau pe cer, urechile i se ciuliră dintr-o dată. Fusese doar un fâșâit de o clipă, undeva în casă, nimeni în afară de o pisică n-ar fi putut să-l audă. Fluffy se duse îndată spre locul de unde venise zgomotul, lipâind, el însuși, în tăcere deplină. Și, ce să vezi: acolo, aproape de cămară, un șoricel mic-mic căra în spinare o bucată de măr.

– Tu cine mai ești? întrebă Fluffy torcând prietenos.

Șoricelul îngheță de spaimă. Din toate poveștile pe care le auzise când era mic, din toate coșmarurile pe care le visase, pisica era cea mai înspăimântătoare poveste și cel mai cumplit coșmar.

– Nu mă mânca, nene, te rog! Am șapte copii acasă!

– Cum să te mănânc? Bleah! Eu mănânc doar ce îmi dă stăpâna mea, bobițe cu somon în aspic și uneori câte o farfurie de lapte covăsit. Și, când nu se uită ea, mai ronțăi câte o frunză din planta decorativă, mă ajută la burtică.

Dar șoricelul începu să tremure, iar Fluffy își dădu seama că era chiar foarte speriat, așa că se rostogoli pe spate, cu lăbuțele în sus, în cea mai jucăușă și inofensivă poziție pe care o știa, și scoase și un „Miau” vesel.

– Nu te speria, micuțule, adăugă. Nici prin cap nu-mi trece să te mănânc, ba din contră, aș vrea chiar să fim prieteni. Doar că nu știu ce ești și cum te cheamă!

Șoricelul, prinzând curaj, chițăi pițigăiat:

– Păi, sunt un șoricel! Și mă cheamă Chițăilă!

– Bună, Chițăilă, eu sunt Fluffy, un pisoi. Și ce faci tu aici?

– Ăăăă, am venit să îmi iau de mâncare… Știi, am șapte copii acasă…

– Tii, ce mi-ar mai plăcea să îi cunosc și pe ei!

– Aoleu, familia mea s-ar speria foarte tare dacă aș aduce o pisică acasă!

– Dar de ce? Să știi că sunt foarte drăgălaș.

– Mie nu mi se pare. Mie îmi pari mare și înfricoșător! Chiar și acum, că stăm de vorbă, nu mă pot opri din tremurat. Și nu sunt cu totul convins că acum nu te joci cu mine, înainte să mă mănânci. Pisicile fac adesea așa, se joacă cu mâncarea.

Fluffy fu peste măsură de mirat de cele spuse de Chițăilă. Continue reading “Poveste cu prieteni”

Un gest de rămas bun

Fiica mea cea mare a terminat grădiniţa. Ieri a fost serbarea. Apoi, învălmăşeală cu poze, buchete de flori, diplome, albume, părinţi şi bunici înlăcrimaţi.
La un moment dat, crezând că, în haosul ăla vesel, n-o vede nimeni, s-a apropiat singură de nisiparul din curtea grădiniţei. Nisiparul în care s-a jucat, timp de trei ani, în zeci de după-amieze de început de vară şi de toamnă. Mă rog, în ultimul an mai puţin, fiindcă a crescut şi lopăţelele, găletuşele şi formele deja au căzut în desuetudine, faţă de alte lucruri mult mai mişto. Dar aseară părea să fie iar interesată de jucăriile vechi. S-a aplecat cu grijă, a luat o formă de pe jos şi a apăsat-o în nisipul ud de la ploaia torenţială. Totul cu gesturi foarte delicate, de parcă ar fi riscat să spargă un obiect foarte fragil. A privit rezultatul o clipă, apoi a pus forma la loc, s-a ridicat şi a plecat de lângă nisipar. Ea nu se va mai juca acolo, dar minuscul castel de nisip va mai rămâne poate până la prima ploaie.

Fetiţa mea a fost mereu precoce, uneori ceva de speriat. Fetiţa mea, cu tot cu chiotele şi hachiţele şi drăgăleşeniile ei ei de copilaş, are clipe în care e infinit mai înţeleaptă decât mine, tatăl ei, care o privea pe şest cum profita de o clipă de intimitate ca să îşi ia rămas bun de la ea însăşi, copilul preşcolar care se tăvălea până deunăzi prin nisip, aducând o cantitate apreciabilă şi acasă, în adidaşi.  Cu naturaleţe, fără să fi fost instruită, fără lacrimi, regrete sau frici exprimate. Spre deosebire de tatăl ei, care, cu trei ani în urmă, avea impresia terifiantă de sfârşit de lume când o ducea pentru prima dată la grădiniţă, şi încerca să fredoneze mintal genericul de la Spongebob Pantaloni Pătraţi doar ca să nu plângă. Tatăl ei care credea că, de data asta, la final, s-a descurcat mai bine cu controlul emoţional, până când a asistat la scena de mai sus. Tatăl ei, care niciodată n-a ştiut cum să îşi ia rămas bun de la nimeni şi de la nimic, şi care se agaţă şi azi cu dinţii de copiii din el, inclusiv de preşcolarul din vremurile tulburi de când mergea el la grădiniţă. Tatăl ei, care respiră o dată şi trec trei ani.

Fetele mele sunt mult mai bune decât mine.

Imagine: Copii jucându-se pe plajă, de Mary Cassat, 1884

Transcendență și alienare

Eram medici-boboci, proaspeți rezidenți în spitalul de boli mintale.

– Măi, dar de unde știm noi că pacienta Cutărescu, care e convinsă că vorbește cu sfinții, nu vorbește de-adevăratelea cu sfinții? Cel puțin ea nu are niciun dubiu că are o relație directă cu Cerurile și că, după capriciul Acestora, face naveta între lumea noastră și lumea cealaltă.  Iar noi îi zicem că știm noi de fapt cum stau lucrurile, că singura realitate e o bubă în cap. Dar nu avem nicio dovadă palpabilă în acest sens, să îi furnizăm.

Așa zicea colegul Mardarache, mereu predispus speculațiilor extrem de serioase spuse pe un ton glumeț. Îmi aduc aminte cu drag de el, așa cum îmi aduc aminte și de pacienta Cutărescu și fantastica ei istorisire care începea așa: “Într-o zi, mă plimbam prin Ferentari și pac! m-am trezit brusc într-un alt Ferentari, Ferentariul ceresc, care seamănă cu ăsta pămâtesc dar nu e același!” Pe primii pacienți ți-i amintești cel mai bine.

– Chiar așa, cum ar fi ca povestea ei să fie adevărat, și Ferentariul ceresc să existe? îi ținu isonul un alt coleg, doctorul Bizdidel.

Păi poate chiar există, m-am băgat și eu. Dar n-are a face. Madam Cutărescu tot are o boală, tot trebuie să o tratăm.

– Pe bune, Stroescule, „poate că există”? mă maimuțări Mardarache. Ia zi, care e cana ta de cafea, poate trebuie să punem niște picături speciale în ea, ca să-ți treacă credințele stranii, se amuză el.

– În treacăt fie spus, eu nu pot fi considerat un credincios, ci un nădăjduitor. Sper într-o lume ideală, mi-e lesne să mi-o imaginez, dar mi-e greu să cred în ea. Voi nu credeți deloc în ea, dar vă place să speculați. Chiar necredința voastră face speculația voastră foarte ușoară. Suntem cam la fel, așadar. Dar nici asta nu are nicio legătură cu boala doamnei Cutărescu.

– Dar nici noi nu avem vreo dovadă palpabilă pentru „buba” dumneaei din cap, mă atacă Bizdidel. Că nu se vede la tomografie. Singura noastră unealtă diagnostică e bunul simț. Psihiatrul nu are altceva la dispoziție în afară de ce deduce din discuția cu pacientul. De îndată ce o boală capătă analize care să o facă palpabilă, ea iese din câmpul psihiatriei și ajunge la alt specialist.

– Mersi pentru mini-conferință, că noi nu știam asta, replică Mardarache. Normal că n-am nicio îndoială că doamna C e bolnavă, dar oare or fi existat oameni care chiar vorbeau cu niște ipotetice ceruri? Sau or fi fost toți profeții suferinzi de schizofrenie și parafrenie, asta dacă nu erau simpli mincinoși?

– Dacă Cerurile or exista, accesul la ele e foarte îngust. E ușor să ieși din lumea noastră. Nu trebuie să faci schizofrenie pentru asta, sunt și droguri care ajută. Dar majoritatea dintre „ieșiți”, se alienează. Cad undeva în spațiul negru de lângă realitatea bunului nostru simț, unde nu e nimic în afară de ei rămășițele eului lor.  E drept că îi „ajută” și realitatea convențională să se alieneze, îi respinge, le dă eject.  Cu totul altceva e transcendența. Nu orice alienare e transcendență. Și îmi place să cred că oamenii transcendenți, dacă or exista, sunt mai puțin alienați. Că, de fapt, noi, restul lumii, suntem cei înstrăinați de ei, nu viceversa.
Mi-a părut rău că nu aveam o pipă din care să pufăi meditativ după aceste vorbe.

Ce sofiști eram pe vremea aia. Și ce pasionați. Petreceam ore cartografind delirurile pacienților din spital. Eu unul nu mai fac demult asta. Nu mai sunt un explorator, sunt garda de coastă, sunt salvamarul în barca lui. Conștient că nici salvamarul nu e imun la înec. Dar de nădăjduit, încă nădăjduiesc.

Când ești mare n-ai nimic

Când ești mic, ai un maximum de drept de proprietate. Unele lucruri sunt ale tale, inclusiv părinții și bunicii, altele nu. Dar alea care sunt ale tale, cât de puține sunt, sunt ale tale cu totul, aproape inalienabile. Chiar și copiii săraci sunt mai bogați decât oamenii mari.

Pentru că pe măsură ce înaintezi în vârstă, descoperi că tot mai puține lucruri îți aparțin cu adevărat. De asta nici nu-ți mai dorești mare lucru. Pentru că nimic din ce ai obține nu ar fi al  tău, de fapt.

Nici măcar lucrurile cele mai intime, cum ar fi gândurile. De vise nu mai zic nimic, cine poate revendica proprietatea viselor? Dar gândurile vin cu iluzia că noi le gândim. Ori, nici vorbă de așa ceva.

Toate gândurile banale, de zi cu zi, au mai fost gândite de nenumărate ori înainte. Ideile obișnuite pe care le adopți. În cine crezi, ce partid votezi, dacă există extratereștri și dacă dovleceii modificați genetici te vor ucide. Astea sunt idei care plutesc libere ca poluarea. Nimeni nu le-a gândit, dar cu toții contribuim la ceața grea de eșapament pe care apoi o respirăm.

Uneori ai idei bune, aparent originale. Cândva scriai poeme, o făceai temeinic, studiaseși metrica și prozodia și poeții Pleiadei și pe Petrarca și citiseși Beowulf în ediția bilingvă a lui Seamus Heaney și erai fan al lui Guillaume Apollinaire. Aveai un caiet cu coperți albastre în care, după cum se cuvine, erau mai mult ștersături decât versuri duse la capăt. Îți lua trei luni să scrii un sonet și rezultatul te surprindea mereu. Ca și cum nu tu l-aș fi scris, ci doar l-ai fi născut. Astăzi ești un om serios, nu un adolescent karagöz, și nu mai scrii poezii, dar încă îți vin idei. Uneori ești vizitat de câte un poem, și chiar îți zici că o să-l scrii, dar, până să apuci să îți faci timp, îl pierzi. Ții minte despre ce era vorba, dar pe hârtie iese doar doar o repovestire a unei idei care între timp a fugit. Chiar și iluzia de a avea ceva e tot mai volatilă.

Nici copiii tăi nu îți aparțin, deși îți poartă genele. Nici genele nu sunt ale tale, normal, cutare trăsături de temperament sunt moștenite de la cine știe ce străunchi care s-a luptat în război și căruia îi plăceau lăutarii și acum nu mai e nimeni în viață să-l țină minte, dar genele au rămas și ești și tu, viu cum a fost și el. Mijești ochii și te strâmbi când ești atent la cineva care vorbește precum s-au strâmbat generații fără număr înaintea ta. Strâmbătura aia va  fi pe Pământ și peste o mie de ani, dacă vor mai fi oameni pe atunci, că unii zic că n-o să mai fie. O amintire fără conștiință, un vis nevisat de nimeni.

Dar acum că trăiești, îți contruiești, încet-încet, regatul. Construiești o casă, o familie, o meserie prin care să dai și altora ceva înapoi. Ce mod mai bun de a arăta că ai totuși ceva, decât să dăruiești?

Toate astea însă îți pot fi luate înapoi într-o clipită. Precum pictorul acela, despre care povestea O.Sacks, care și-a pierdut brusc capacitatea de a mai vedea culorile. Știți ce a făcut acel pictor, pentru care culoarea era tot ce era și tot ce făcea? S-a reapucat de pictat. Din absență, din lipsă, a făcut altceva, ceva nou și extraordinar. Asta fac oamenii, din nimicul pe care îl au, din gaura care se cască uneori în ființa lor, ei plămădesc altă dihanie, alt obiect. Oamenii abhoră vidul. Urăsc tăcerea. Chiar și când nu mai e absolut niciun cuvânt de zis, oamenii cântă.

Pisicile au teritoriul lor de vânătoare. Albinele au stupii. Melcii au cochiliile. Vulturii au văzduhul. Copiii au părinți și jucării. Doar omul mare nu are nimic. Și atunci umple totul cu cântecul lui.

 

Imaginea e de Augustus Edwin Mulready, pentru că nu știu de ce. 

 

Zece motive de a nu scrie o carte

Vreau să scriu o carte. Nici nu mai știu de câtă vreme vreau să scriu o carte. De decenii, oricum. Și totuși nu o scriu. O visez, o tot încep, dar mai mult de o pagină-două nu am înaintat. Și probabil nu o să o scriu niciodată. Azi m-am gândit să scriu motivele pentru care cartea asta nu se va naște.

1. Nu am timp. Cândva, aveam timp și nu știam. Dar în ultimii cinci-șase ani am tot mai puțin. Nu pot scrie decât în pauzele, tot mai scurte, dintre pacienți.
2. Mi-e frică. Ca foarte mulți oameni cărora le e frică în zilele noastre, nu știu de ce e îmi e frică. Poate de faptul că am așteptat atât de mult cartea asta încât mi-e groază de potențialul ei de dezamăgire. Sau poate invers, mi-e teamă de cotitura pe care o asemenea carte ar produce-o în viața mea.
3. Nu sunt în stare. Bine, asta poate intra la punctul 2. Nu știu, de fapt, dacă sunt în stare. Dar munca unei cărți mi se pare à priori titanică. E ca și cum m-ai pune să alerg la maraton.
4. Nu am nimic de spus. Ce poate fi de spus care să conteze, în afară de faptul că îi iubești pe cei pe care îi iubești? Sper că le spun. Nu e nevoie de o carte pentru asta.
5. Totul s-a spus deja. Și toate călătoriile au fost făcute. Cândva, existau oameni care se pierdeau în junglă și trăiau în triburi amazoniene cărora nimeni nu le bănuise vreodată existența. Acum, tot turistul care își permite să ajungă într-un oraș din Laos scrie o carte despre asta, de parcă ar fi primul.
6. E o vanitate să îți dorești să scrii o carte, așa, generic. Una e să ai ceva de spus, și alta e să îți dorești slava și nemurirea pe care permanența hârtiei și o fișă în bibliotecă le aduc. Sunt secole (și nu puține!) de când dorința de nemurire a încetat a mai fi legitimă. Azi ea e suficient de rușinoasă încât să o reneg cu strășnicie.
7. Sunt lucruri mai bune de scris decât o carte. Nu, nu blogul, nici statusuri pe facebook sau tweeturi. Nici măcar articolele din Viața Medicală. Mă gândesc la scrisori. Din cele adevărate, care trebuie să facă ele însele o călătorie în timp și spațiu ca să ajungă la destinatar. Sau un jurnal. Nu scriu nici scrisori, nici nu am rigoarea celor care țin jurnale. Așa că motivul ăsta nu e chiar întemeiat.
8. Pentru că pot să nu o scriu. Pentru că am opțiunea asta, și e cea mai ușoară. Și de ce să nu trăiesc mai ușor? Nimeni și nimic nu mă obligă să scriu cartea aia. E ceva care mă îndeamnă, dar nu mă forțează.
9. Sunt prea puțini cititori. Scriitori avem destui, dar cititorii sunt pe cale de dispariție. Iar cei rămași au destulă treabă. De ce să îi mai încarc și eu? Cine sunt eu să fac asta?
10. Cine sunt eu să fac asta? Nu sunt un nimeni, dar nici nu sunt cineva. Am viața mea care doar pe mine și pe cei dragi o interesează. Am propria mea poveste și nu vreau să o dau nimănui altcuiva. Mă simt bine în ea și îmi place tăcerea tulburată doar de chiote de copii și miorlăieli de pisică. Mi-aduc aminte, când eram mic și îmi auzeam părinții conversând la bucătărie. Nu înțelegeam ce anume spuneau, înțelegeam doar contrapunctul familiar al vocilor lor împletite. Proprii mei copii nu au nevoie de altă poveste de la mine.

Și totuși, bănuiesc că moștenesc o genă a povestitorului, din vremurile străvechi în care aceștia aveau funcții importante în coeziunea dintre comunitățile de oameni. Asta nu înseamnă că aș avea vreun talent, nici vreun meșteșug, ci doar că simt nevoia să povestesc. Povestesc aproape tot timpul, cei care mă cunosc știu cât de plicticos pot fi când turui întruna vrute și nevrute, iar când nu povestesc mă îmbib de poveștile altora. Dar materia poveștilor în care mă scald e mult prea fluidă și trecătoare. Încă am speranța disperată că într-o zi o să pot apuca apa asta de râu cu mâinile ca să o solidific într-o construcție cristalină, gata să acumuleze praful posterității.

Și poate că există un altfel de cărți, cele care nu trebuie neapărat scrise.

Imaginea e de Jessie Wilcox Smith, faimoasă ilustratoare americană.

Câteva note despre crimă și boală mintală

  • Când apare o nouă știre precum cea a crimei din Brașov, primul meu reflex este să tac. Nu e un reflex neapărat prost: autoritatea și absurditatea morții, suferința familiilor, răul pe care îl poți face doar vorbind aiurea în asemenea ocazii, faptul că maximul de înțelepciune în asemenea cazuri e să îți recunoști propria ignoranță, iată destul motive pentru care e neapărată nevoie de o doză de tăcere corect administrată.
  • Din păcate, multe lucruri care ar trebui totuși spuse rămân nespuse. Așa că o să îmi iau inima în dinți și o să fac câteva remarci. Le scriu pentru mine însumi, ca note de jurnal de psihiatru, dar le și public, pentru că s-ar putea să nu pot face o versiune mai structurată prea curând.
  • Sunt limite clare în ceea ce pot spune. Ar fi incorect să emit diagnostice prezumtive și chiar și să-mi dau cu părerea dintr-o poziție profesională despre o speță pe care nu am examinat-o. Regula Goldwater etc. Așa că nu o să o fac.
  • De fiecare dată când un eveniment a cărui absurditate atinge asemenea magnitudine, oamenii flămânzesc după explicații, după sens, după o poveste coerentă care să îi ajute să integreze informația și să poată depăși, astfel, trauma. E ca un meteorit care lovește Pământul, unda de șoc se simte peste tot. Chiar dacă nu ai fost strivit de bolovan, chiar dacă locuința ta e încă în picioare și nu cunoșteai victimele, tot ești lovit de revelația faptului că atmosfera nu te protejează atât de bine pe cât credeai, că există probabilitatea ca într-o zi, când te aștepți mai puțin, să ți se întâmple și ție. Și atunci cauți explicații și, dacă nu le găsești, începi să fabrici scenarii, ca să poți să te pregătești cumva pentru o asemenea catastrofă. E una dintre funcțiile de bază ale minții umane. Publicul tolerează mai ușor o crimă, să zicem, de tip mafiot, pentru că acolo există o poveste plauzibilă, inteligibilă, decât o crimă de neînțeles. Chiar și un act terorist e mai tolerabil decât lipsa totală de sens. Empatia e necesară, chiar și faţă de criminali. Nu poți judeca fără ea.
  • Continue reading “Câteva note despre crimă și boală mintală”

Gânduri de trecut la ora de vară

Îi înțeleg pe pustnici, mă gândeam eu azi de dimineață, așteptând la trecerea de pietoni, în timp ce mașină după mașină mă stropea cu noroi înghețat.
Când ești mic de tot, nu e nicio separare între tine și mama ta. Am putea spune că atașamentul originar nici nu se formează, el e acolo „din prima”. Dinainte chiar să fii tu însuți. Până la urmă, cât timp ești corp comun cu alt organism nici nu ești tu însuți, decât într-o măsură abstractă sau etică.
Mai târziu, mergi la grădiniță (unii, mai devreme, la creșă) și acolo te rupi prima dată, spațial, vizual, de părinți. Ei pleacă la treburile lor și nici măcar n-au voie să mai intre în clădire până la ora închiderii. Tu rămâi și trebuie să formezi repede niște noi atașamente, temporare, cu lumea din jur. Și o faci destul de ușor, pentru că ești un animal eminamente social, atașamentul e primul tău instinct de dinainte să ai instincte.

Apoi tot crești și nu îți mai e teamă să te rupi, ba chiar, la adolescență, tânjești după ruptura de matrice. Dar de fiecare dată când te rupi, cauți febril un alt trunchi pe care să te altoiești. Te îndrăgostești, îți faci o gașcă, treci prin stupide și umilitoare rituri ale trecerii, doar ca să nu fi singur. Pentru că singurătatea doare și poate chiar să te omoare.

Dar hai să fim cinstiți măcar o clipă și să admitem că, fără un dram de singurătate, habar nu avem cine suntem, dacă suntem ceva, dacă mai e ceva acolo în afară de un lanț de atribute externe. De altfel, chiar ne administrăm doze homeopatice de singurătate, câte o oră ici-colo, pe fugă. Cât să vedem încă un episod de telenovelă.

Unii oameni, foarte puțini, simt că pot înghiți cantități mult mai mari de singurătate, și pleacă în pustie. Sau cel puțin așa ni se povestește. Nu ni se povestește prea mult despre ce fac ei acolo, zi de zi. Ceva or găsi ei, cei care supraviețuiesc. Unii chiar așa îl definesc pe Dumnezeu: e acel ceva pe care Îl găsești în pustie.

Pustia e mereu la doi pași, de altfel. Foarte aproape, ne tot ademenește cu cântecul ei de sirenă.

Pustia e chiar aici în oraș, mă gândeam eu în dimineața asta în care m-am trezit cu o oră mai devreme, că am trecut la ora de vară, și am simțit cu atât mai dureros ruperea de pat, de matricea viselor în care nu mai trebuie să fii tu însuți, ci doar o parte nedistinctă din inconștientul colectiv, precum omul ăla de zăpadă lacrimogen al lui Matei Vișniec, poate l-ați văzut la Țăndărică, care se duce la regele Soare să îl roage să oprească topirea, că e doar dreptul lui fundamental să existe și el, bine delimitat, trei bulgări unul peste altul, un morcov, o strachină și o mătură. Și ce face regele Soare? Îl transformă în vis, până iarna următoare.
Pustia e chiar aici, la trecerea de pietoni, unde stăm toți, un grup de străini, stropiți ritmic cu noroi înghețat de alți străini. Am putea să începem să ne regăsim, că alt pustiu mai bun nu cred că o să mai primim.

Poza e de aici.

Ora în ochiul pisicii

Întotdeauna au fost pisici în cartierul ăsta. Generații peste generații de feline gingașe și feroce, ele sunt ultimii locuitori adevărați ai zonei, acum că oamenii nu mai ies din cutiuțele lor de oţel. Inamicii lor naturali, copiii și maidanezii, sunt deja de domeniul istoriei, precum maidanul însuși, așa că nimeni nu le trage de coadă, nimeni nu le fugărește, e epoca lor de aur, e sfârșitul istoriei.

În zona noastră, vieţuiesc un motan și trei mâţe. Două dintre ele, Luna și Zurli, sunt ale mele. Încă n-am apucat să le castrez, așa că sunt foarte, mă rog, mă înțelegeți, neacastrate. In alte privinţe, sunt foarte diferite.

Zurli e o vagaboandă cu origini obscure. Nu stă înăuntru decât ca să doarmă, altfel își face mereu rondul, pe la vecini (de unde primește tot felul de gustări de lux), pe afară, prin copaci, explorând tunelele secrete ale vechii clădiri, pe unde numai animalele mici încap și care duc prin zone misterioase, de o auzi că miorlăie fantomatic din pereți.

Ieri am văzut-o plimbându-se pur și simplu la aer, bucurându-se de vremea dulce. S-a apropiat senzual de motanul Ciufi, un imens norvegian de pădure, căruia îii dădea cu coada pe la nas. Ciufi o simpatizează pe Zurli, dar nu are alte reacții mai masculine.

– Tu chiar așa, nimica? îl întrebă Zurli, privindu-l printre mustățile lungi.
– Zurli, ești foarte tânără și frumoasă, și în alte vremuri n-aș fi zis nu, dar sunt de multă vreme eliberat de instinctele astea primare.
– Și nu te deranjează? E primăvară, până și copacii sunt în călduri! Nu ți-e dor de îndrăgosteală?
– Poate, un pic, dar nu foarte mult. Vezi tu, am descoperit plăcerile mai profunde și mai liniștite, intelectuale. Găsesc că pot să devorez un șoarec sau o vrăbiuță metodic și analitic, în loc să îi halesc dintr-o bucată, așa cum îmi dictează foamea, de parcă azi ar fi ultima zi. Totul îmi apare așa cum e în adevăr, nu colorat de propriile mele emoţii. Mă așteaptă o viață lungă și senină, și sunt o pisică mai bună decât motanii de stradă care își riscă viețile și se sfâșie între ei pentru cineva ca dumneata. Eu mă bucur de tine în mod neegoist, în orice anotimp, fără pretenții la exclusivitate, distant și platonic așa cum merită să te bucuri de semenii tăi. Căci de prea aproape nu mai vezi nimic, decât propriul tău bot și propria ta reflexie în fundul ochilor celuilalt. Și de ce ai vrea pe cineva doar pentru tine? Un mare motan a zis: Continue reading “Ora în ochiul pisicii”

Un rêve sans étoiles est un rêve oublié

Una din două, ori am devenit un pierde-vară visător tocmai acum, în floarea vârstei mele, ori sunt un closeted psychoanalist, căci sunt pe cale să vă povestesc încă un vis, de aseară.

Am adormit după o seara petrecută la săniuș, cu copii, și cu speranța cum că, la trezire, va fi primăvară. Am visat că m-am trezit în toiul nopții. Menționez că nu eram deloc conștient că visam, textura visului era foarte reală. M-am uitat pe fereastră și am rămas cu gura căscată: cerul era mai senin și mai înstelat decât am avut vreodată ocazia să îl observ în stare de veghe. Constelațiile erau la locul lor, atât cât mi le amintesc, dar fiecare stea era mult mai strălucitoare, și parcă fiecare constelație conținea mai multe stele, deși n-am stat să le număr. Izvorând din Licorn, urcând până în Cassiopeia și apoi vărsându-și laptele către Scorpion, Calea Lactee era și ea extrem de limpede. Cerul însuși nu era negru, ci roșiatic, așa cum îl poți vedea în iernile înzăpezite sau în fotografiile cu lungă expunere. Am și acum imaginea în minte.  Continue reading “Un rêve sans étoiles est un rêve oublié”

Suntem cine suntem

“Cine sunt eu?”  e o întrebare imposibilă. Conține în sine propriul ei paradox. Căci răspunsul, oricare ar fi el, prin simpla lui enunțare devine un obiect. Iar „cine” e mereu subiect.

Suntem cine suntem, nu ceea ce suntem, spune un vechi adagiu apocrif.  Ar trebui așadar să avem două verbe „a fi” diferite, unul referitor la identitate , altul la atribute tale. Poți să ai diverse meserii, psihiatru, macaragiu, pianist, etc, dar asta nu înseamnă că Ești un psihiatru, macaragiu, pianist. Oricând poți înceta a mai fi pianist, că vrei sau că nu vrei, dar nu poți înceta să fii tu însuți, atâta timp cât trăiești.

Și cu toate astea, absorbim mult din ceea ce suntem în ceea Suntem, ne amprentează puternic identitatea, într-atât încât, atunci când încetăm a mai fi acel lucru, e întotdeuana o traumă, o ruptură dureroasă. Continue reading “Suntem cine suntem”