Cum se transformă anxietatea în depresie

Cum se transformă anxietatea în depresie

– poem în proză non-fiction –

Mai întâi e anxietatea.

De multe ori goală de orice gând și orice logică, atacându-te în plină zi senină, când erai în plin avânt, sau când te ridicai de jos, sau când dormeai.

Ca să eviți tigrul care pândește din iarbă, ajungi să nu mai faci multe lucruri.  Nu mai urci pe munte, nu mai mergi cu metroul, cu liftul sau chiar nu mai mergi deloc, nu mai scrii romanul ăla, nu mai ceri promovarea, nu mai vrei promovarea, nu mai dormi, nu mai privești afară pe fereastră, ci doar înăuntru, sub epidermă, unde e întuneric și tigrul s-ar putea ascunde mai bine. Dar tigrul deja te-a prins, te ține de gât. Nu simți nodul ăla acolo?

Mai întâi e doar anxietatea. Apoi vin gândurile. Pentru fiecare lucru pe care ai vrea să-l faci, sunt o mie de gânduri care te împiedică să îl faci. Toate pline de anxietate. Că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Că ești mai în siguranță dacă nu.

Dar nimeni nu poate fi anxios la nesfârșit. La un moment dat, anxietatea seacă, iar pe albia ei uscată se vede doar oboseala.

Dar gândurile rămân. Gândurile sunt foarte puternice, nimeni nu le dărâmă. Omul e o trestie gânditoare, și de aici vine toată puterea și slăbiciunea lui. Rămân gândurile, golite de orice anxietate și pline de o hotărâre care nu e a ta. Și de fiecare dată când ai vrea să faci ceva, ele vor fi acolo, spunându-ți nu.

Și pentru că totul trebuie să aibă o logică, dacă stai de vorbă cu gândurile astea, justificări o să fie, destule: că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Dar fără anxietate. Și toate par adevărate și logice, logica nimicului, logica entropiei și a disperării.

Și pac! ești deprimat(ă).

Adu-ți aminte de unde a pornit totul. De la un tigru invizibil, pe vremea când erai în plin avânt. Adu-ți aminte că, împotriva tuturor dovezilor, afară era soare și s-ar putea să mai fie încă. Ce ai pățit tu nu e Universul Indiferent, ci doar o rană. Iar rănile se vindecă.

Cere ajutor.

Două poeme despre lună

Sunt două scurte poeme despre lună care mă obsedează de ani de zile. Sigur vechii mei cititori (toți cei 1,5) le știu deja. Ambele sunt în spaniolă, iată-le mai jos, dimpreună cu traducerea mea, care are doar rolul inteligibilității și nicio pretenție artistică.

La Luna (J.L.Borges)

Hay tanta soledad en ese oro.
La luna de las noches no es la luna
que vio el primer Adán. Los largos siglos
de la vigilia humana la han colmado
de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo.

Luna

E atât de multă singurătate în aurul acesta.
Luna nopților nu e aceeași
Cu cea văzută de Adam cel dintâi. Lungile veacuri
De priveghi al oamenilor au umplut-o
cu cânt străvechi. Privește-o. Îți e oglindă.

Colmena (F.G.Lorca)

¡Vivimos en celdas
de cristal,
en colmena de aire!
Nos besamos a través
de cristal.
¡Maravillosa cárcel,
cuya puerta
es la Luna!

Fagure

Locuim în chilii
de sticlă,
într-un fagure de văzduh!
Ne sărutăm
prin sticlă.
Minunată închisoare,
a cărei ușă
e Luna!

 

Le-am pus în ordinea în care m-am întâlnit eu cu ele, deși poemul lui Lorca, apărut în volumul Romancero Gitan, în 1928, e primul, cronologic. Lorca avea pe atunci 30 de ani, vârsta la care poate începi să intuiești adevăratele dimensiuni ale singurătății oamenilor.

Cea a lui Borges e probabil din volumul “La moneda de hierro” (Moneda de fier) din 1976, când scriitorul avea deja 77 de ani. Spun „probabil” pentru că am găsit poemul în vreo colecție, ci într-o carte de interviuri pe care, între timp, am pierdut-o, iar internetul nu prea mă ajută.

Sunt două poeme foarte asemănătoare și foarte diferite în același timp, doi poli ai aceleiași idei. Și nu e doar idee abstractă, ci o idee platonică, pe care niciunul dintre ei nu a gândit-o, ci s-a născut din măruntaiele arhetipale ale sufletului omenesc.

Două poeme benigne în aparență, înfricoșătoare în esență. Pentru Lorca, toți oamenii, deși se văd, sunt îndemnițați în singurătatea lor și singurul lor punct de întâlnire e îndepărtat și inaccesibil. Nu noi ne întâlnim, ci tânjirile noastre. Pentru Borges, realitatea însăși e de neatins, pentru că, de-a lungul erelor, am pictat-o cu toate angoasele și fanteziile noastre, am transformat-o într-un cântec. Nu doar că suntem singuri, dar trăim în propriul nostru vis.

Semnele de exclamare ale tinereții lui Lorca, punctele academice ale bătrâneții lui Borges. Undeva în mine e un fel de clopot, a cărui limbă, lovindu-se de punctele diametral opuse ale cicumferinței sale, produce poemele astea.

 

Împăratul-Croitor

A fost o dată, este sau va fi (nu se știe sigur) un Împărat-Croitor. I se spunea așa pentru că, în împărăția lui, totul trebuia să fie foarte bine îmbrăcat cu veștminte croșetate din lână colorată. Toți supușii purtau, de când se nășteau și până mureau, salopete tricotate care îi acopereau din cap până în picioare. Nu puteai vedea niciodată cum arată un om fără salopetă, nici dacă era vorba de părinți, soți sau copii. Nou născutul era bine încotoșmănat de niște funcționari împărătești speciali, pe întuneric, din primul minut de viață. Oamenii priveau lumea prin spațiile minuscule dintre firele de lână, și se deosebeau între ei prin culorile și modelele diferite ale salopetelor. De spălat, toți oamenii se spălau îmbrăcați, ceea ce era practic, pentru că astfel se spăla și corpul și haina în același timp. Dacă voiai să arăți altfel, mai trăgeai pe deasupra un alt model de salopetă, dar nu aveai voie niciodată să te dezbraci de vreuna, astfel încât oamenii dornici de schimbare sau care se plictiseau ușor ajungeau să poarte și câte șapte salopete una peste alta. Nu e nevoie să mai spun cât de cald le era. Și oricum, numai unii oameni mari aveau voie să-și schimbe culorile. Copiii – niciodată. La școală, de exemplu, aveai voie doar cu o salopetă albă în partea de sus și neagră în cea de jos. Profesorii nu puteau deosebi un copil de  altul și nici nu voiau să o facă. Primul lucru pe care îl învățai așadar la școală e că un om mic nu e deosebit în niciun fel și că trebuie să muncești foarte mult ca să ai dreptul să fii altfel. Eu unul nu știu dacă asta era o lecție bună sau rea. Voi ce credeți?

Dar v-am zis că, în ținutul Împăratului-Croitor, totul trebuia să fie îmbrăcat. Adică nu doar oamenii. Și câinii, și pisicile, și vacile. Fiecare oaie din turmele nesfârșitede care împărăția avea nevoie ca să înveștmânteze totul, aveau hăinuța ei colorată, peste blană. Împărăția avea vânători speciali care trebuiau să prindă veverițele, tigrii, girafele, lupii, ba chiar și păsările și gângăniile, și să le îmbrace în salopete. Asta se întâmpla foarte rar, pentru că fiarele sălbatice fugiseră demult din împărăție și nimeni nu-și mai amintea de câtă vreme rândunelele, berzele și cocorii nu se mai întorseseră din țările calde. Copacii, iarba și florile nu avuseseră cum să fugă, așa că nu era plop fără gulerul lui roz, nici stejar fără mantie albastră, nici pajiște neacoperită de covoare peste covoare, adunate de-a lungul veacurilor, încât, dacă cuiva i-ar fi dat prin cap să ajungă la iarbă, ar fi trebuit să sape o groapă de un kilometru adâncime.  Continue reading “Împăratul-Croitor”

Revoluția sufletelor

Citesc “Comoara celor umili”, de Maurice (sau Mooris) Maeterlinck („Măsurătorul”), scriitor belgian față de care de mult simt o anume afinitate, sau chiar asemănare. Secolul care ne desparte ne și apropie: dacă am fi fost contemporani, atunci sau acum, am fi făcut parte din clase sociale nemiscibile. În plus, pe atunci, Maeterlinck era o vedetă adulată și înnobelizată și eu aș fi fost încă un simplu admirator printre atâția, pe când astăzi, când el e anacronic și aproape uitat, faptul că paginile lui rezonează mai curând cu propriul meu temperament decât cu conștiința, rațiunea sau apartenența mea ideo-culturală, mă face și mai apropiat de el. Din păcate, întrucât nu prea îl găsești prin librăriile fizice sau virtuale, mă întâlnesc cu el întâmplător, de când l-am descoperit prima dată acum mulți ani, pe când eram abonat al Institutului Francez. Dar când îmi pică în mână câte o carte de el, parcă petrec timp cu un prieten atât de vechi și bun încât nu trebuie să conversăm sau să povestim mizilicuri, putem tăcea liniștiți împreună.

De altfel, eseul care deschide cărțulia asta și e, un elogiu adus tăcerii și o aspră critică adusă vorbei. Și despre asta am tot discutat pe blogul ăsta sau prin alte părți pe unde am scris, de multe ori, dacă nu cumva numai despre asta am scris până acum, în diverse feluri.

Dar al doilea eseu e altceva. În el e vorba despre o „revenire a sufletului”. Și ne zice acolo că sufletul e „astăzi” (adică în anii 1890) mult mai aproape de suprafață, mult mai prezent în viețile tuturor oamenilor, de la cei mai umili la artiști sau filosofi. Ar exista, după Maeterlinck, ere întregi în care sufletul pare să fie absent din existența vizibilă a omenirii, și ne dă exemplu „antichitatea greacă și romană” și secolele 17 și 18 din istoria Europei. La polul opus, în Egiptul antic sau Indiile clasice sunt exemple de perioade spirituale.

Nici Maeterlinck nu știe prea bine ce înseamnă asta. Nu știe dacă sufletele oamenilor se pregătesc de un lucru bun sau de o catastrofă, dacă pun la cale o acțiune sau se zbat ca niște naufragiați disperați să trăiască. Nu știm exact nici ce înseamnă „suflet”, dar ni se spune că e vorba de identitate foarte inerțială, care trebuie să depună eforturi uriașe doar ca să deschidă o pleoapă sau să miște o mână, ceea ce face ca această revoluție din adâncuri să fie cu atât mai remarcabilă.

Privesc în viitorul lui Maeterlinck ca o mafaldă blazată de prea marea ei presciență, și nu știu ce să cred.  Secolul XIX era pe ducă, a urmat un alt secol plin de cele mai sângeroase masacre (și pe timp de pace, și pe timp de război), cele mai perverse ideologii, cele mai spectaculoase progrese tehnologice, un secol post-modern, post-inocent, post-decadent. Și deja a trecut aproape o șesime din următorul secol, despre care nimeni nu știe ce să creadă decât că e post-adevăr. Ce s-o fi întâmplat cu populația aia de suflete de fin-de-siècle? Aș fi zis că, până la urmă, ceea ce Maeterlinck resimțea era doar îndrăgostirea (erau primii ani alături de muza lui, actrița Georgette Leblanc). Doar că el ne zice că intuiția lui era o evidență pentru toată lumea, că și țăranul analfabet își dădea seama că ceva se întâmpla. Ce ne scapă din acel Zeitgeist? Ce ocazii au fost ratate, ce evenimente secrete s-au petrecut în inconștientul colectiv? Poate că sufletele au fugit pur și simplu, pe o insulă plină de lux, calm și volptate, sau oriunde în afara lumii ăsteia.

Poate mă lămuresc citind mai departe. Vă țin la curent.

 

(În poză e Georgette Leblanc în rolul Monna Vanna, operă cu libret de Maeterlinck)

Depresia e a noastră

Acum câteva luni, un reporter de la o televiziune cunoscută m-a sunat să mă întrebe ce părere am despre ultimele rapoarte ale OMS, conform cărora rata depresiei a crescut alarmant de mult în ultimii 10 ani, inclusiv la adolescenți și copii.

Luat puțin pe nepregătite (oricum nu sunt în elementul meu în comunicările telefonice), am răspuns că o parte din această creștere ar putea fi explicată de faptul că știm mult mai bine să recunoaștem și să tratăm depresia, și asta nu doar noi, specialiștii, ci societatea în general. Am mai zis că, deși suntem încă departe de lumea ideală, stigmatul și rușinea au mai dat înapoi, se vorbește mai mult despre depresie și oamenii îndrăznesc mai ușor să ceară ajutor, și că toate astea sunt lucruri bune.

Cum era de așteptat, reporterului nu i-a plăcut răspunsul meu. „Dați-mi ceva cu care să lucrez!” m-a rugat el. „Nu e depresia o boală groaznică?” Ba da, sigur că e. Dar asta o știați deja. Sau mă rog, poate nu o știați, și de abia acum înțelegeți. Ce să fac, să emit niște profeții zguduitoare despre cum depresia va veni din cosmos și ne va mânca pe toți? Că e consecința viciilor vieții moderne? „Bine, vă mulțumesc, la revedere”. Schimbul nostru de replici nu a ajuns în reportajul final.

Scrie în comunicatul oficial OMS că noile cifre trebuie să fie un „wake-up call” către cei responsabili, cum că sănătatea psihică are nevoie de mai multe resurse, de mai multă finanțare, și că stigmatizarea trebuie să înceteze. Din punctul acesta de vedere, reporterul avea dreptate: noi, profesioniștii, nu trebuie să încetăm a atrage atenția asupra gravității problemei. Deși nu cred că reporterul s-a gândit la asta, ci doar la coloratura cât mai anxiogenă care face ca un reportaj să se vândă bine audienței.

Nu trebuie să comitem păcatul numit wishful thinking, dar nici nu trebuie să credem clișeul obosit cum că „depresia e boala secolului”. Depresia a fost împreună cu omenirea încă de la începuturile ei. Sigur, există factori care ar putea să o facă mai prevalentă, și primul care îmi vine în minte e urbanizarea. Dar e la fel de adevărat că, timp de secole, societatea occidentală a ales să ignore cât a putut de mult problema depresiei, cu excepția ocazionalului tratat excentric de genul Anatomiei Melancoliei și relegând cazurile grave, de neignorat, superstiției, demonologiei, păcatelor și patimilor. Datele actuale spun că în jur de o cincime din toți oamenii de pământ au sau vor face o tulburare depresivă, dar suspectez că semințele depresiei există în fiecare dintre noi. „Sigur, ești psihiatru, vezi numai depresii peste tot”, veți zice, și vă voi răspunde că nu pretind că suntem cu toții deprimați, dar cred că nimeni nu este cu adevărat imun la depresie.

Cu alte cuvinte, depresia nu este o chestiune extraterestră. Nu este invazia morților-vii, nu este apocalipsa, nici o molimă adusă de șobolani din continente exotice. Este alienantă, dar nu este Alien Resurection. Aici e paradoxul ei: deși distrugătoare de omenie, e în același timp profund umană. N-am fost feriți până acum de ea, ca dintr-o dată să o descoperim ca pe un cal troian. Existăm alături de ea de atâta vreme, încât o regăsim în istoria și cultura fiecărui neam, în mitologie, în filosofie, în artă, în toate întrebările grave. Depresia e entropia în creștere, e lipsa de sens, e ubicuitară precum absența vieții alături de ființele vii, și doar felul în care luptăm cu ea diferă: singuri sau împreună, în tăcere supusă sau cu furie zgomotoasă, ajutați sau oprimați.

Dar sigur că e mult mai ușor să ne gândim la depresie – și deci la depresivi – cum ne gândim la imigranții de la Răsărit, sau la alte fantome paranoide de care ne putem dezice, pe care putem refuza să ni le asumăm, de care noi, cei „sănătoși”, trebuie neapărat să ne speriem, ca de o știre la ora 5.

De ce iubim pisicile

Desigur, fiecare are motivele lui particulare de a-și iubi pisica și asupra acestora nu am nimic de zis. De pildă, pisica noastră, Mavis, când era mai mică, dacă observa că sunt treaz, noaptea, în pat, frământat de evenimentele zilei, se băga undeva în sufletul meu și începea să toarcă din răsputeri până când adormeam. În plus, după ce o ființă devine a ta, dragostea subzistă de una singură, chiar și fără motive.

Și nu vom vorbi nici despre aplicațiile practice ale prieteniei cu pisica cum ar fi îndepărtarea rozătoarelor și a altor paraziți.

În acest text vom trata însă despre motivele generale și ultime. Și acestea sunt motive mai ales estetice. Pisica este o operă de artă în sensul propriu și clasic al sintagmei.  Mai întâi, pisica este o imitație a naturii sălbatice, în care găsim ceva ce nouă ne lipsește. Admirăm pisica pentru grația ei ucigașă și nonșalantă. Privesc două mâțe cum se joacă, imitând vânătoarea sau vreo luptă pe viață și pe moarte, și găsesc fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare mesaj, ca fiind desăvârșit și maiestuos. Asta pentru că mâțele sunt prădătoare naturale, care au avut un timp enorm să evolueze și să-și rafineze felul de a fi. Mâțele sunt inconștiente de frumusețea lor: ea e firească și automată. Omul este și el ucigaș, dar nu în mod natural și frumos. Omul e la origine o maimuță care, neavând avantajele evoluționare ale prădătorilor, a folosit ca substitut ura și cruzimea ca să se ridice deasupra lanțului trofic și, de pilă, să extermine întreaga megafaună de pe planetă.

Din fericire pentru ele, pisicile nu sunt megafaună. Ele sunt micuțe. Și tocmai de asta putem să le iubim: pentru că nu ne amenință, pentru că ne putem uita la ele așa cum ne uităm la un film sau la un tablou, în deplină siguranță, trăind sentimentul estetic al firii lor carnivore, dar apărați de bariera dintre opera de artă și privitor. Putem chiar spera să fim ca ele, le putem maimuțări pasul ușor, loviturile rapide de gheară, privirea directă și inocentă cu care fixează șoricelul victimă, senzualitatea dezlănțuită.  Dar în final tot ceea ce este maimuțăresc ne va sta în fire, nicicând nu vom fi pisici, și va trebui să le avem mereu aproape ca să umple acest gol din noi.

Da, există în noi un gol în formă de pisică. Dacă vreți să vedeți cum arată, priviți, de exemplu, desenele lui Louis Wain. Și din cauza lui le iubim, cel puțin la început, în mod generic.

Încă o rețetă de nemurire

Cândva, colecționam rețete de nemurire. Asta se petrecea tare demult, înainte chiar și de epoca blogurilor, într-un forum mic și intim pentru prieteni, care se chema „Mansarda”. Adunasem acolo o listă frumușică de metode de a nu muri niciodată de tot (de ex. să faci doar fapte bune, să scrii o operă nemuritoare gen Divina Comedie, să faci mulți copii, să fie adevărată ipoteza lui Everett, a lumilor multiple, astfel încât să existe mereu o lume în care pisica lui Schrödinger nu moare etcaetera).

Din când în când, cam o dată la câțiva ani, mai dau peste încă una. Azi de dimineață mi-am dat seama că o altă rețetă de nemurire este…sunteți gata? Să îți placă iarna. 

Mie cândva îmi plăcea foarte mult iarna, precum, presupun, și domniilor voastre. Voiam să nu se oprească niciodată ninsoarea, iar când se oprea, voiam să nu se topească niciodată nămeții. Eram pe atunci copil și relativ nemuritor.

Acum însă, nu îmi mai place iarna deloc. Nu îmi plac: întunericul, frigul, noroaiele, copacii golași, faptul că trebuie să îmi încui bicicleta în pod și să schimb 3 autobuze până la serviciu, faptul că toți copiii de la grădi sunt plini de muci și fac mereu febră. Atât de mult îmi displace iarna încât, iată, deși e încă august, o presimt deja în oase. Și pentru că nu îmi place, mă opintesc și o împing ca să treacă mai repede. Ceea ce e foarte greu, pentru că e un anotimp și deci, când îi vine rândul, trăim chiar în mijlocul dânsei. Tot ce pot face este să bag capul la cutie, să mă prefac că nu sunt în noroi până la genunchi și să îmi distrag cu orice preț atenția, în același timp dorindu-mi din tot sufletul să vină primăvara. Merge, dar există un revers al medaliei. Astfel împinsă de la spate și disprețuită, iarna trece, de bine, de rău. Dar apoi, primăvara trece așa de repede că, de exemplu, nici nu știu când a fost aia de anul ăsta. Nu-mi dau seama, din neatenție am ratat-o cu totul. Cât despre vară: în absența unei vacanțe mari ca să o eternizeze, vara se prăbușește la vale ca un meteor, arzând cu flacără mare și rămânând din ea, la sfârșit, doar un sfârâiac. Iar oamenii care au trăit în vară parcă n-am fost noi, ci alții, unii bronzați și ciufuliți și în pantaloni scurți: deja nu mai pot crede că ăla eram eu. Iar toamna nu faci altceva decât să te îmbărbătezi pentru iarnă. Și uite așa, anii trec iute și suntem muritori.

Dacă aș găsi o metodă să-mi placă din nou iarna… Poate că anul n-ar mai trece, sau măcar s-ar opri nițel, cât să ne tragem răsuflarea.

Lunga agonie a poeziei

 


Cartea din poză a apărut la Paris, spre 1890. E o colecție de 300 de poeme „moderne”, din secolul XIX, publicată de Larousse.  Adică un fel compendiu al poeziei celei mai consumate în acea vreme. Nu e foarte reprezentativ, în retrospectivă; fiind spre uzul publicului domestic și poate al elevilor, evită cu scrupulozitate poeții „scandaloși”: nu vom găsi Baudelaire, dar vom găsi vedete ale romantismului precum Hugo sau Prudhomme; nu vom găsi nici măcar pe Gautier, dar vom găsi un Amédée Pommier, un Max Buchon sau o Anaïs Ségalas și mulți alții, iubiți și populari la vremea lor (Flaubert considera poemele lui Pommier niște bijuterii), dar uitați astăzi, picați la algoritmul misterios de selecție al posterității.

Cărțulia are o dublă prefață, una „normală” și una în versurile unui anume Marc André. Ambele proclamă, nu fără o oarecare disperare, că „poezia nu a murit!” și ne imploră ca, în era pozitivismului, să nu uităm de hrana pentru suflet.

Entendez-vous la voix du siècle qui répète:
La poésie est morte et ne renaîtra plus!
Le gazon a couvert la tombe du poète;
Que faire, désormais, de chantres superflus?

Iată că, încă de acum o sută și vreo treizeci de ani (cel puțin), poezia părea să agonizeze. Alminteri de ce să insiști asupra contrariului? De ce să fi scris două preambule care să nege moartea poeziei, dacă ea chiar ar mai fi fost larg prizată la final de secol XIX?

Desigur, eu credeam că intervalul ăsta fusese mai scurt. E adevărat că librăriile de azi nu mai au un raft dedicat poeziei, fiind suplantat de loc de raftul, tot mai mare, cu breloace, cuțitașe și alte gadgeturi, și de inevitabilul bistro libraricesc.  La urma urmelor, nu poți să faci niciun magazin în „centrul vechi” fără să includă o cârciumă. Dar în studenția mea încă mai aveau. La Dalles, era raftul cel mai de jos, mă cocoșam ca să-l găsesc pe Apollinaire, dar dădeam de el până la urmă. Nu că acum n-ar fi, dar e pitit pe undeva, nu mai are adresă.

Iată însă că lunga agonie a poeziei e mult mai veche. Cine știe când o fi început, de fapt? Baudelaire zicea că fără apă sau mâncare o mai duci câteva zile, dar fără poezie nu. Acum realizez că și declarația asta e pe undeva disperată, precum cea a unui părinte care, exasperat că odrasla bagă în ea doar bomboane, declamă neantului pericolele alimentației nesănătoase.

Am găsit cartea în anticariatul de lângă Biserica Neagră, din Brașov. Anticariat care el însuși își declamă cu mândrie vârsta de 25 de ani, record de longevitate în lumea în care anticariatele nici nu mai există. Volumul însuși a trecut prin două schimbări de secole, purtând în el secretul versurilor muribunde, și acum e al meu. M-a costat 2 lei.

 

Consultația ideală de psihiatrie

…nu există, bineînțeles, dar ne-o putem imagina. Pentru mine, e consultația în care vorbesc cel mai puțin, aproape deloc. În care povestea, vorbește de la sine, nestingherită, limpede pentru toată lumea, fără termeni tehnici, fără traducători, iar eu am nevoie doar de cinci minute de explicații din cele șaizeci. În rest doar ascult.

E mai mereu un semn rău când eu însumi vorbesc prea mult. Ei, ne descurcăm oricum, că doar nu de bine vine lumea la doftor.

Dar pentru dvs, cum ar fi consultația ideală, la psihiatru și la orice medic în general?

Un examen picat

În istmul dintre momentul în care m-am hotărât „să mă fac doctor” și intrarea la facultatea de medicină, unul dintre lucrurile care mă îngrijora era întâlnirea cu cadavrul, la lecțiile de anatomie. Mă consideram o fire destul de sensibilă și nu reușeam să-mi imaginez, înainte de fapt, care vor fi fost reacțiile mele intime, viscerale, atunci când voi fi în prezența a ceea ce fiecare dintre noi va deveni până la urmă. Atât de tare mă îngrozea perspectiva acelui rendez-vous preliminar cu inevitabilul încât, de fapt, nici nu reușeam să mă gândesc cu adevărat la el. Era ca o gaură neagră mintală în jurul căreia dădeam largi târcoale anxioase. Cu toate corolarele logice: dacă nu eram în stare nici cu gândul să mă apropii de produsul morții, cum aș fi rezistat mai târziu în prezența sângelui, sputei, puroiului și celorlalte produse patologice care fac parte din rutina zilnică a doctorului? Poate că ar fi fost mai bine să îmi aleg altă carieră, cugetam. Politehnica, cum zicea tata, sau ASE-ul, cum zicea mama.

Dar am făcut ceea ce orice om e nevoit să facă de mai multe ori în viață: am închis ochii și am făcut pasul.  Continue reading “Un examen picat”