Despre anxietate și inflația omeniei

Nu am căderea și expertiza să vorbesc despre coronaviroză în sine. Deja foarte multă lume o face. Poate că nu am nici căderea să vorbesc despre anxietatea de zilele astea și despre ce s-ar putea să simțiți și să vi se întâmple, din cauza anxietății. Se simte nevoia sociologului și a antropologului – unde sunt ei oare? De ce nu ii auzim mai mult pe subiectul bolii eminamente sociale care ne bântuie? Așa că următoarele trebuie luate ca vederile personale ale unui psihiatru.

  • Mai întâi: e foarte normal să fii anxios. Toată lumea e, mai mult sau mai puțin, zilele astea. Anxietatea e instinctul nostru vital de supraviețuire. Anxietatea e cel mai activă când așteptăm potențiale pericole necunoscute. Pericolele viitoare ne sperie mai tare decât o criză în curs de desfășurare. De exemplu, în România sunt relativ puține cazuri de infecție cu noul coronavirus, în niciun caz nu putem vorbi de o epidemie explozivă în această clipă. Dar creșterea numărului de cazuri e o posibilitate de neignorat (ar fi foarte nociv să o ignorăm) și asta ne face foarte anxioși.
  • Anxietatea declanșează o serie de adaptări care cândva erau foarte necesare împotriva mediului ostil. Nu intrăm în detalii fiziologice, dar s-ar putea să dormiți mai prost, să vă bată inima mai repede, să vi se modifice apetitul (în orice sens), să aveți tulburări digestive, să vă simțiți corpul într-un mod diferit, cu senzații stranii și chiar dureri. Mai ales că e vorba de o anxietate legată de sănătate, ea se va concentra asupra propriului dumnevoastră corp. Adesea anxietatea te face să îți simți diferit zona gâtului, să ai senzația că nu îți ajunge aerul, să oftezi mai des, să îți fie uneori greu să înghiți sau să ai „un nod în gât”. Poate apărea un soi ciudat de amețeală. Îmi imaginez că în perioada asta sunt multe „false alarme” legate de simptome diverse. Nu e obligatoriu să pățiți toate lucrurile astea, dar văd deja la cabinet că ele se întâmplă mai des. Oricum erau frecvente și „în vreme de pace”.
  • Emoțiile vor fi mai „labile”, se vor schimba mai ușor. În aceeași zi, s-ar putea să fiți optimist două ore și ușor deznădăjduit alte două. Să treceți de la revoltă la resemnare. De la „bagatelizare” la exagerare. S-ar putea să aveți momente de pură panică. Sunt firești. Totul e să nu vă copleșească și să vă paralizeze. Fenomenele astea nu sunt controlabile cu adevărat „prin propria voință” dar putem face cumva pace cu ele, putem lăsa anxietatea să-și facă treaba pentru care există, să treacă prin noi fără să ne luptăm din răsputeri împotriva ei. Ea nu e inamicul, ci, din contră, un prieten care face exces de zel.
  • Mă îngrijorează mai mult efectele sociale ale anxietății. Anxietatea e emoția cea mai contagioasă, cea mai socială. Poate avea însă efecte și distructive, și constructive asupra grupului social. Văd multe reacții distructive, mai multe decât cele constructive. Din „fericire”, reacțiile distructive sunt deocamdată doar la nivel de limbaj și afirmații. Dar trebuie să fim atenți: e seducător să găsim vinovați în jurul nostru. E, într-un mod pervers, liniștitor pe termen scurt să aruncăm cu piatra în cineva, să îl blestemăm, să ne înfuriem pe aproape nostru. E mult mai ușor de digerat ideea că există vinovați condamnabili (de la românii din Italia la conspiratori și alți illuminati) decât că natura e indiferentă și uneori de-a dreptul ostilă cu omul, că adesea lucrurile rele se întâmplă fără nicio explicație satisfăcătoare sau rost, nu ca să fim pedepsiți, testați, manipulați, controlați, ci fără nicio intenție malevolentă a nimănui. Iar când omul face lucruri rele, ar fi trebuit să învățăm de mult că cel mai des e din indiferență și egoism, nu din rea voință. Dar suntem oameni, și cred că va fi de neevitat să fim și indiferenți, și răi, și să ne punem singuri pe piedestale morale, și să judecăm pe alții fără rezerve, declarând în forul nostru interior legea marțială cu mult timp înainte să o declare autoritățile.
  • Se simte nevoia, semirațională, de conducător puternici. Au reapărut admirația și nostalgia după regimurile totalitare. Am vrea o mână forte să ne îndrume. Suntem dispuși să renunțăm la drepturile fundamentale ale omului, mai ales ale altui om. Sorbim cu nesaț cuvintele mulților experți care încearcă să acopere necunoscutul cu opinie. Căutăm în fiecare vorbă a fiecărui doctor un pic de certitudine, un pic de încurajare, un sfat de acțiune.
  • Când anxietatea colectivă crește, global, apare o inflație a valorii vieții omenești. Viața unui om e sacră în vreme de pace și prosperitate, dar nimeni nu se miră prea tare dacă o pierzi în vreme de război și de molimă. Și, deși cei dragi te vor plânge oricum, la nivel de populație efectul e unul dezumanizant, de devalorizare a individului și a vieții în general.
  • Dar oamenii pot fi și buni, și solidari. Treaba poate merge în ambele direcții. Poate că omenirea ne va surprinde și, când va fi mai rău, vom descoperi resurse să ne regăsim, să îi ajutăm pe cei mai slabi în loc să dăm la o parte cu indiferență („lasă că doar bătrânii sunt afectați”). Omul nu e doar un animal anxios, e și un animal social și gregar.
  • Fără să vreau să fiu excesiv de politic corect, aș vrea ca măcar presa, dar și fiecare dintre noi, cei care îndrăznim să ne exprimăm public într-o temă enorm de sensibilă, precum cea de azi, să fim atenți cum folosim cuvintele. Lumea e acum hipersensibilă la cuvinte. Cu un singur cuvânt, poți genera panică. Poți genera ură. (Când spui că un bolnav a infectat alți doi, cu care a venit în contact, vei transmite mesajul subliminal al intenției acțiunii, ca și când acel om ar fi vrut să fie vehiculul transmisiei virusului. Nimeni nu infectează pe nimeni, nu există intenție și agent uman, decât cel mult neglijență. Oamenii se infectează unii de la alții.)
  • Dar poți genera și echilibru și o doză de liniște. Până când trece, va fi un echilibru instabil. Dar absolut necesar. Precum igiena mâinilor, avem nevoie de o igienă a vieții psihice, a empatiei, a limbajului, a emoțiilor. Pentru că azi, mai mult ca alte dăți, emoțiile noastre se transmit mai ușor, mai mult și posibil mai rău, și pot afecta alți oameni.
  • Sfaturi practice. Aș vrea să am. N-am foarte multe. Mișcarea ajută, dar e mai bine să o faci în aer liber sau acasă și nu în grup, pandémie oblige. Măsurile eficace de combatere a răspândirii virusului presupun distanțare socială, o denumire nefericită, pentru că e vorba de simpla distanțare fizică, a corpurilor noastre față de corpurile străinilor. Ne rămâne tehnologia mult hulită ca să păstrăm relații sociale sănătoase, pentru că și ele ajută mult. Trebuie să stăm departe de alcool (dacă nu e de dat pe mâini) și fumat ca de naiba, deși tentația e enormă: majoritatea fumătorilor cresc numărul de țigări în perioade de stres sau necaz, iar alcoolul e un potent, dar foarte rău, anxiolitic.
  • Și deși nu ne putem controla emoțiile, putem decide, cât de cât, ce facem cu ele. Toți vom resimți momente de furie, de ură, de panică. Când ele apar, e tare bine dacă, măcar în prima clipă, reușim să nu facem nimic pripit. Să stăm câteva minute și să ne gândim de ce suntem furioși: pentru că suntem speriați. Dar furia nu poate fi decât prost direcționată, în condițiile actuale. În schimb, avem imaginație, o unealtă minunată care are un scop important: ne dă capacitatea de să ne punem, cu o precizie variabilă, în locul seamănului nostru.
  • Un gând pentru colegii mei, doctori. Doctorii sunt oameni. Nu sunt toți dotați cu spirite uriașe de sacrificiu. Niciunul nu a crezut, când a dat la medicină, că va veni vremea în care va sta între boală și pacient cu prețul posibil al propriei sănătăți. Foarte mulți sunt foarte speriați, și încearcă să se adune, pentru că pacienții se uită cu speranță și încredere la ei. Medicina paternalistă, împotriva căreia ne-am zbuciumat mult în ultimii ani, își face revenirea în forță, și medicii sunt obligați să reîmbrace mantaua autoritară la care nu demult fuseseră obligați să renunțe. Și ne așteptăm să o facă fără să crâcnească, fără să ne spună de suferința lor, să o țină secretă (pe grupuri închise de facebook). E greu să ne imaginăm prin ce trec ei, emoțional.

High anxiety

Azi, în fața unui supermarket, am auzit un domn vorbind tare, la telefon: „Dacă tot mor, de ce naiba nu rămân să moară acolo, în Italia”? Cred că aceste zile ciudate vor rămâne în amintirea mea astfel, ca zilele în care puteai să spui așa ceva în gura mare, și nu doar că nu ți-ai fi atras niciun oprobriu, ci chiar ai fi putut fi aplaudat.

Epidemia de panică e mult mai vastă decât cea de coronavirus. Deocamdată, nici panica nu e cât ar putea să fie. Nu a ieșit lumea în stradă cu furci și torțe. Dar e deja acolo, ca o durere surdă și continuă de dinți, și toți o simțim. Și ne trec prin cap gânduri care până mai ieri ar fi fost foarte improbabile. Iată, admirăm din tot sufletul regimurile politice autoritare, pentru că au putut lupta mai eficace contra epidemiei. Nu ne interesează câtuși de puțin ce se întâmplă cu omul intrat în carantină instituțională, câți oameni dorm într-o cameră și dacă acea cameră e baremi cât de cât curată, dacă e mâncare destulă și dacă e comestibilă. Și suntem gata să aruncăm cu pietre și să emitem judecăți morale-expres.

Și medicii sunt speriați, ei sunt cel mai speriați. V-o spune cineva dinăuntrul medicinei, chiar dacă sunt la periferia acelui interior. Am nimerit într-un grup închis de medici, pe facebook, acolo panica e aproape palpabilă. Dacă scopul declarat al acelui grup e să schimbăm între noi informații profesionale, departe de ochii influențabili și emoționali ai marelui public, scopul ascuns e să ne ventilăm propria anxietate, propriile viziuni de coșmar, propria noastră neputință și groază în fața situației în care un om vine la noi și zice: doctore, cred că am coronavirus din ăsta.

Da, anxietatea e de neevitat. E un răspuns normal la adversități. Dar, psihiatrii o știu, anxietatea e foarte frecvent prost adaptată adversităților zilelor noastre. E mereu o lamă cu dublu tăiș. Suntem în situația, proastă, în care e bine să fim anxioși, dar riscul de a ne face rău și nouă, și altora.

Pentru coronavirus, putem face câteva chestii mici și clare, regulile de igienă, și, mai ales, distanțarea socială. Pentru felul în care vom trăi starea emoțională de război prin care deja începem să trecem, nu știu nici eu câte putem face. Mereu am crezut că salvarea noastră e empatia, e să-ți pese de vecinul tău. Dar empatia trebuie să treacă de bariera suspiciunii. E util să ne distanțăm fizic, să facem în așa fel încât corpurile noastre să nu se apropie mai mult de doi metri, dar nu e deloc util să ne distanțăm sufletește, să ne izolăm moralmente. Din contră.

Aș vrea să văd acum acel calm britanic idealizat, care poate nici nu există, în fața calamității posibile. Nu miștouri, nu simț agresiv al umorului, ci acel zâmbet cald al gentlemanului din romanele victoriene. Dar cel mai tare se aude rugăciuncea celui care ar vrea ca seamănul lui să moară cât mai departe de el.

L’union fait la force

Așa că încalec pe bicicleta mea cea de oraș, scârțâitoare și urâtă, precum calul lui Harap Alb. Pedala strângă flencăne laxă în articulația ei demodată, vopseaua roșu-comunist e scorojită, oțelul ei e greu ca un combinat siderurgic abandonat, da, dar bicicleta asta așa ruginită e încă plină de viață, încă merge zilnic peste tot, iar viața ei sunt eu.

Eu sunt duhul bicicletei și, separat de ea, nu sunt același lucru precum totul care suntem noi doi împreună. Împreună, suntem o apariție, sau o arătare, eleganța decrepită de Don Quijote, deși scârâțâim, în același timp plutim. Stau drept în șa, dar adus ușor de spate, mă țin de ghidon doar cu mâna stângă, și privesc mereu în depărtare, către orizont.

Când ne vezi, e un semn. Prevestim ceva, poate vara, poate furtuna, poate liniștea din miezul ei. Sau nimic, nu toate semnele au un corespondent în realitate. Dar asta îmi place cel mai mult, eu și bicicleta mea suntem o hieroglifă, spre a fi citiți și nu spre a citi.

Separați, ea e doar o grămadă de fiare legată de un gard de care e greu să o distingi, iar eu sunt un om obișnuit pe la treburile lui, aflat într-o mișcare browniană către nicăieri, doar făcând părticica mea de univers să vibreze o vreme.

Dar împreună…Împreună ajungem undeva.

Alt dialog imaginar

Știu că sunt urmărit. Nimeni nu mă crede, nici oamenii care îmi erau cei mai dragi, nici mama, nici tata, nimeni. Dar ăsta e adevărul incontestabil.

Cine vă urmărește?

Nu sunt sigur. Ar putea fi o organizație secretă, una mare, căci are multe resurse. Numai oamenii angajați de ei, sunt peste tot, sunt atât de mulți, pe stradă, în jurul meu.

Și ce vă face să credeți că sunteți urmărit?

Văd privirile oamenilor. Știu sigur că mă urmăresc, se vede după cum se uită la mine, după cum se țin după mine. Și uneori aud microfonii în jurul meu, sunete venind din pereți, de sub pat, chiar și din interiorul meu, cumva.

Sună groaznic, nu sunteți speriat?

Desigur că sunt. Dar nu vreau ajutorul tău. Nu sunt nebun. N-ai fi speriat în locul meu?

Desigur că aș fi. Și dacă sperietura asta mi-ar domina toată viața, aș face ceva să scap de ea.

Nu mă păcălești, doctore. Dacă accept „ajutorul” tău, toată lumea din jur ar crede că sunt nebun, că nimic din ce simt nu există. Oricum nu sunt crezut, dar așa mi-aș bate un cui singur în coșciug. Nici poliția nu ar mai vrea să ajute un nebun. Și sigur nu mă crezi nici tu, doctore.

Sigur că te cred. Nu văd de ce ar inventa cineva așa ceva. Cred că suferi foarte mult. Cred că e groaznic.

Voiam să spun că nu crezi că toate astea sunt reale, că sunt urmărit. Dar sunt reale. Sunt cele mai reale lucruri care mi s-au întâmplat vreodată.

Lucrurile rele au adesea o textură „mai reală” decât alea bune. Dar da, nu cred că sunteți cu adevărat urmărit. Sau, mai bine zis, nu asta mă îngrijorează.

Și atunci ce crezi că se întâmplă cu mine?

Cred că ceva v-a rănit îndeajuns de adânc încât să strice mecanismul foarte complex și subtil cu care ne dăm seama ce e „real” și ce nu. Majoritatea oamenilor iau drept garantat faptul că știu ce e înăuntru și ce e în afară, ce e gând și ce e vocea altuia. Dar nu e deloc simplu, e o funcție la fel de complicată precum funcția inimii sau a pancreascului, și se poate și ea strica. Dar și trata.

Dar ce e realitatea, doctore? Cine stabilește ce e real și ce nu? Mă refer în lume, în societate, nu la nivel de individ. Ce te face să crezi că realitatea asta în care oamenii cred orbește e mai solidă decât realitatea mea?

Nimic, în afară de bunul simț. Sau simțul comun, cum se cheamă în alte limbi. Și, la modul filosofic, aveți dreptate: nu știu de ce am considera că un om e mai real decât un personaj de carte. Un personaj poate avea un mult mai mare impact asupra lumii decât un simplu om. Imaginația nu e ireală. Iar realitatea nu e solidă, ci e, în bună măsură, un artefact al oamenilor, o construcție la care toți contribuim, câte puțin.

Și atunci de ce aș fi eu nebun?

Nu am spus că ați fi nebun. „Nebun” nu înseamnă nimic, e un non-sens. Am zis că toți lucrăm la realitate, fiecare cu instrumentele lui, iar instrumentele dumneavoastră s-au defectat. Putem încerca să le reparăm.

Știi, doctore? Ce spui tu are sens. Dar în același timp simt că e fals, e doar o poveste, o ficțiune. Simt că ce-mi spui tu e o minciună, și ce simt eu e adevărul gol-goluț și de neevitat.

Nu puteți controla asta, oricât de mult v-ar ruga sau v-ar porunci cei din jur.

Da, pentru că nu e de la mine! Pentru că e real, pentru că sunt urmărit, pentru că oamenii de pe stradă mă privesc și știu totul! Nu pot controla alți oameni!

Nici eu, și nici nu vreau, deși cei din jur adesea vor exact asta de la mine, de la un psihiatru. Dar, vedeți dumneavoastră, mulți oameni trăiesc cu iluzia că se pot controla, în totalitate, și pe ei înșiși. Că sunt „căpitanii propriilor corăbii”. Ce trăiți dumneavoastră acum nu e doar spulberarea iluziei ăsteia, ci e ceea ce se întâmplă când nu mai avem nici măcar titlul de proprietate asupra propriilor trăiri.

Dar eu am controlul asupra mea! Eu chiar sunt căpitanul prorpriului suflet!

Asta, stimate domn, e o iluzie, zise psihiatrul posomorât.

Notă: textul de mai sus e fictiv, dar e inspirat de sutele de discuții pe are psihiatrul le are cu oameni care trec printr-un episod psihotic (de diverse cauze). Minus divagațiile sapiențiale.

Cele două mări

Printre valuri, de Ivan Aivazovsky, probabil cel care a pictat cel mai fidel Marea Neagră.

Când eram mic, colecționam timbre. Ceva mai târziu, am colecționat alte lucruri, de exemplu: locuri și lucruri din București care îmi aduceau aminte de Mare. Erau mai multe: arcașul lui Jalea ascuns în curtea din spate a palatului regal, unde nimeni nu-l bagă în seamă; mormintele grecești și statuile decapitate din fața decrepitei clădiri a Institutului de Arheologie; clădirile decrepite în general, deși marea și soarele albește tencuielile, în timp ce la noi ele se înnegresc de Aspergillus niger; lacul Morii, dar doar prima dată când l-am văzut de aproape, când era înnorat și vânt și avea ditamai valurile, chestie care nu s-a repetat niciodată când am mai trecut pe acolo. Erau lucruri rare și fragile, cu alte cuvinte meritau a fi colecționate.

Dar în ultima vreme, nu mai merită. Gândiți-vă că noaptea, în București, țipă pescărușii. Gândiți-vă că, anul trecut, erau pelicani pe lacul Herăstrău. Iar anul ăsta e un stol de vreo sută de cormorani, pe același lac. Am mai văzut cormorani în trecut aici, dar ne binecuvântau cu prezența lor doar câteva ore, în drumul lor spre cine-știe-unde. Acum par să se fi stabilit aici. București, în toată mizeria lui, e de facto un oraș de la malul mării. Doar marea îi mai lipsește. Semnele marine nu mai sunt rare și secrete, nu mai merită colecționate, ele sunt peste tot . Mă aștept oricând să dau peste un port aglomerat în drum spre serviciu. Să mă duc dimineața în balcon și să văd valuri înspumate inundând parcarea din spatele blocului. Nu m-ar surprinde deloc.

Poate că pe unii dintre dumneavoastră, mai romantici de fel, așa cum eram și eu, treaba asta vă încântă. Pe mine nu. Mie mi-e grijă de ce se întâmplă cu adevărata Mare. De ce o părăsesc toți cormoranii? Cândva, de pe digul farului genovez din Mangalia, pe treptele alea de piatră, trăgeam vântul în piept și simțeam toate mirosurile orientului. Deja Marea Neagră e moartă pe trei sferturi, fiind meromictică și cu adâncuri anoxice, de parcă ar fi două mări negre, una la suprafață, mustind de viață, stând pe una profundă și fără nicio ființă vie în ea, dacă nu cumva or fi niște dihănii din alea care respiră sulf, ca în peștera Movile. Dar mai probabil nimic nu trăiește acolo, nici măcar prin viața descompunerii post-mortem, ceea ce a dus la niște legende oribile despre marinarii naufragiați care continuă să existe, încrememeniți în ape, mii de ani mai târziu.

Marea e mare și are destui cormorani, veți spune. Dar n-aș fi așa de sigur. În copilăria mea, delfinii erau o prezență obișnuită, veneau adesea aproape de diguri, jucându-se și sărind, tachinându-ne pentru țintuirea noastră de uscat. N-am mai văzut niciunul de treizeci de ani. De fapt, marea copilăriei mele, aia care îmi cânta în tot trupul încă din tren, de izbucneam în bucurie de îndată ce tălpile îmi atingeau nisipul, a dispărut cu totul, probabil a luat și delfinii cu ea. Sunt convins că într-o zi o să se întoarcă, când ne așteptăm mai puțin, poate dintr-o dată, înecând munții, poate treptat, mustind mai întâi prin cotloane.

Între timp, le avem pe asta de acum, cea reală care e tot mai singură și mai îndepărtată, și cea ireală, care are de toate, cormorani, pelicani, briză fetidă, doar pe ea însăși nu.

Teorie despre numele lui Django Reinhardt

Django Reinhardt a fost cel mai mare chitarist de jazz al tuturor timpurilor. Și asta din trei motive:

  • virtuozitatea extremă, care i-a adus o faimă mondială încă din tinerețe și, legenda spune, i-a lăsat cu gura căscată pe maeștrii originari ai jazzului american, asta deși Django nu știa note și nu folosea partituri
  • faptul că a inventat de unul singur un întreg nou stil de muzică, jazz manouche, primul stil de jazz european, o muzică fremătătoare și plină de energie chiar și în melancolie, ca viața însăși
  • faptul că a făcut asta de pe un pat de spital, când de abia devenise major, cu mâna stângă arsă și pe trei sferturi stricată.

Nu avem certitudini despre numele lui originar. În certificatul de naștere e trecut Jean Reinhardt, dar taică-său își schimbase deja numele de familie ca să păcălească armata. Faptul că s-a născut într-un sătuc belgian nu are nici el prea multă însemnătate, ai lui fiind romi nomazi. Sunt romii cu adevărat belgieni, români, maghiari, englezi, rajastanezi sau turci? Nu, dar păstrează fragmente din națiunile de adopție, în felul lor aparte, nu în hrisoave, jurnale și alte hârtii. Neamul lui Reinhardt nu credea în mijloace fizice de păstrare a urmelor trecutului.

Era o familie de lăutari. Tatăl lui Reinhardt cânta la țambal, un unchi cânta la banjo-chitară, Jean însuși la vioară, și fiecare din cei șapte frați avea instrumentul lui. Darul familial al muzicii s-a manifestat foarte repede la micul Jean, care cânta în taraful familiei, precum și în alte orchestre de muzică populară.

Un teribil accident era însă cât pe ce să îl împiedice să își mai câștige pâinea așa cum o făcuseră strămoșii lui. Când avea optsprezece ani, rulota în care locuia a luat foc cu tot cu el înăuntru, arzându-i mâna stângă și un picior. După toate îngrijirile, doar două degete îi mai funcționau cât de cât, și medicii i-au zis că s-a terminat cu vioara.

Așa că Jean și-a luat o chitară. De ce chitară? Pentru că, spre deosebire de banjo sau vioară, putea cânta în surdină la ea, cât să nu deranjeze pe ceilalți bolnavi din spital. Deși, vă dați seama ce privilegiu pe oamenii ăia, să asculte cum se naște o muzică, o eră! În același timp, a descoperit discurile cu noua muzică la modă de peste ocean, jazzul, cu Ellington și Louis Armstrong, și dragostea a fost așa de mare încât a renunțat la lăutărie și, din cele două degete schingiuite, o mână bună și ritmuri negre americane, a făcut ceva uimitor. Gândiți-vă că, ieșit din spital după un an și jumătate, a devenit aproape imediat faimos pe tot globul. Și bine a făcut, că prea mult timp nu avea.

Au urmat ani frumoși dar și cumpliți, anii faimosului quintet Hot Club de France, alături de prietenul Stéphane Grapelli, violonist pornit și el din stradă, dar și anii ocupației germane, când doar talentul l-a salvat probabil de lagăr și moarte pe țiganul Reinhardt. Mâna arsă l-a salvat însă de război: ce irosire sinistră ar fi fost dacă ar fi murit în tranșee, pentru patrie…

În acea perioadă se spune că Reinhardt a renunțat la jazz doar cât să scrie o jelanie pentru romii victime ale nazismului, numit Requiem à mes frères tsiganes. Dar, după cum știm, nici Django, nici neamul lui nu puneau preț pe hârtii și alte mijloace fizice de păstrare a trecutului, așa că nu a rămas nicio partitură și, după o singură interpretare la un institut pentru copii orbi, nimeni n-a mai auzit vreodată acea compoziție. Oare o mai fi cineva în viață care să își amintească de ea? Și ce s-ar fi întâmplat dacă Django ar fi trăit cu câțiva ani mai devreme, înainte de invenția discurilor? Un muzician la fel de mare ca Charlie Parker, un prodigiu ca Mozart, și nimeni nu și-ar fi amintit de el. Și cred că lui însuși nu i-ar fi păsat sau nu ar fi înțeles un asemenea cult al personalității, și n-ar fi știut alt mod de a-și duce muzica dincolo de moartea fizică decât prin copiii lui. Ceea ce a și făcut, până la urmă, fiii și nepoții lui devenind muzicanți foarte respectați, iar jazz-ul manouche are și azi, mai mult ca niciodată, ucenicii lui fervenți.

Un ultim mister rămâne. De ce Django? Ce însemna porecla asta? Unii zic că, în dialectul rom local, ar fi însemnat „eu trezesc”, dar asta nu ne spune mai nimic. Alții zic că ar fi doar un diminutiv haios al lui „Jean”.

Dar eu nu pot să nu mă gândesc că django seamănă cu cuvântul românesc ciung. Dicționarul etimologic îl apropie de albanezul tsunk, italianul cionco și maghiarul csonka. Citisem pe undeva că în maghiara din Ciuc există csángo, care ar însemna mutilat, ciuntit, dar în dicționarul explicativ al limbii maghiare csángó înseamnă pribeag, precum neamul lui Django.

Un cuvânt internațional așadar, și de ce n-ar însemna chiar asta, Django, Ciungul? Omul care, pentru că i-a ars o mână, s-a ridicat din cenușă și a ajuns cel mai mare dintre ai lui, și ne-a dăruit atât de mult.

Django Reinhardt a murit tânăr, la doar 43 de ani, de o hemoragie cerebrală. Soția lui, conform tradiției, i-a ars toate lucrurile, pentru că neamul rom din care făcea parte nu pune preț pe mijloacele fizice de fixare a trecutului. Doar prezentul, muzica cântată chiar acum, și viitorul, copiii, contează. Restul e cenușă.

Dar din cenușă, uneori, renaști mai mare decât ai fost vreodată.

Poate din cauza ploii izbindu-se de termopan

…am visat că mă mutasem într-un port fără nume, la malul unui ocean. Eram în continuare psihiatru, și tot pe bicicletă mergeam în zori către serviciu. Și tot prin ploaie. Dar era o ploaie sărată, iar în locul bulevardelor blocate de trafic, pedalam pe străzi pavate cu piatră de râu, salutându-i pe pescarii întorși din expediția de noapte, în loc de fumul de eșapament trăgeam în piept vântul amar și viu dinspre larg.

Iar la serviciu ascultam povești despre monștrii marini populând coșmarurile celor răniți. Precum acea țestoasă descrisă de Fiziolog, atât de mare încât marinarii o confundă cu o insulă, doar ca să descopere prea târziu că pământul de sub ei e acoperit de solzi și îi răstoarnă în valuri. Sau strigoiul balaurului lui Poseidon, cel ucis de Perseu; sau fiarele lui Homer: Karybdis înghițitorul de corăbii și Scylla, care mânca câte șase marinari din fiecare echipaj, câte unul pentru fiecare gură din fiecare cap al său; și să nu uităm de Hidră, sau de Jormungandr dușmanul lui Thor, cel care își mânâncă pe vecie coada, sau să sperăm că pe vecie pentru că se spune că, atunci când nu va mai face asta, va veni sfârșitul lumii.

În fine, mă înțelegeți, lucruri mai simple și mai ușoare decât ce ascult astăzi, în realitatea urbană.

Ritualuri moderne

Petrecerile corporatiste de Crăciun sunt un ritual neopăgân.

La urma urmelor, coporațiile, brandurile și altele asemenea au tot atâta realitate cât miturile și legendele. Existența lor nu este în planul fizic: nu poți delimita în niciun fel concret corporația, ea nu e echivalentă nici cu sediul ei, nici cu oamenii care o compun, ci e doar o sumă de texte pe niște hârtii: ca toate religiile. Cu toate astea, oamenii nu îi pun la îndoială câtuși de puțin această existență: după toate aparențele, oamenii cred în corporații. E o credință atât de puternică, încât nu încetează nici după apostazie, adică dacă ieși din coprorație. Într-un fel, retrăim vremurile din Sumerul antic, cu sutele și miile lui de divinități, fiecare guvernându-și sectorul atribuit.

Și, cum oamenii sărbătoresc dintotdeauna solstițiul de iarnă, indiferent de care e religia momentului, tot așa corpul sacerdotal corporatist nu poate decât să își grefeze propriile praznice tot în perioada asta. Și uite așa ne adunăm, ne deghizăm, ne transfigurăm pentru o seară și mărturisim prin muzică, dans și libație credința în zeitatea care ne hrănește, ne pedepsește, stabilind, în general, regulile noastre de viață.

Se pare că, orice ai face, tot crezi în ceva, chiar dacă e automat, chiar dacă e inconștient. Poate că, în același timp, trăim vremuri binecuvântate, în care poți și să alegi în ceea ce crezi. Să folosim acest dar cu înțelepciune.

Poveste tristă

…pe care inițial o păstrasem pentru Mahala, dar uneori chiar și dubla mea personalitate vrea să se reîntregească, așa că o pun și aici.

Mă mai duc doar vinerea la policlinica din Băneasa, la care mergeam cândva zilnic. Unul dintre lucrurile cele mai dragi din viața mea e drumul pe bicicletă până acolo, v-am povestit de multe ori despre el, pe malul Herăstrăului. Unul dintre motivele pe care iubesc acel sfert de oră săptămânal e predictibilitatea detaliilor. Se potrivește dimensiunii obsesionale a temperamentului meu. Găsesc ceva frumos și reconfortant în faptul că am învățat fiecare arbore, fiecare tufiș, rață, stârc cenușiu hibernal, gropșoară, miros de plante și de haleală prea scumpă. Iubesc felul în care diversitatea permanentă a oglinzii lacului e încadrată de limite statice, și de fiecare dată găsesc că propriile mele emoții se reflectă direct în modul în care se mișcă sau nu vălurele apei.

Ei, cu timpul am învățat și plimbăreții obșinuiți ai orei. Herăstrăul are clienții lui regulați, ca și mine, pe lângă alergători și familiile ocazionale. De pildă, știu un domn înalt și solid care se dă zilnic pe role în Herăstrău, cel puțin din 2003. Atunci l-am observat prima dată, când, în anul 6 de facultate fiind, strânsesem bani suficienți ca să îmi iau și eu role.

Dar eu voiam să vă zic povestea foarte tristă a celor trei domni vârstnici. Doi dintre ei sunt oameni, probabil pensionari, bărbați cu părul alb și eleganți nu neapărat prin vestimentație, ci prin acea detașare empatică și benevolă, o combinație între relaxare și îngrijorare autentică pentru soarta lumii, care este marca cavalerească a oricărui gentleman. Merg amândoi cu mâinile în buzunar, agale, cu capetele ușor apropiate, de parcă nu vor să deranjeze cu conversația lor simfonia matinală de ciripituri.
Al treilea domn vine imediat în urma lor, și are exact aceleași caracteristici cu primii doi, cu excepția faptului că nu e om, ci labrador. E infinit de bătrân și de demn.

M-am întâlnit cu ei de nenumărate ori timp de aproape zece ani, dar de vorbit n-am vorbit decât o singură dată când, depășindu-i eu pe bicicletă, am alunecat pe un dâmb de gheață și am căzut chiar în fața lor. Atunci m-au întrebat ce mă doare, dacă sunt serios accidentat și dacă am nevoie de ajutor. Eu le-am zâmbit cu mustața însângerată și le-am refuzat politicos ajutorul. Aia a fost tot, dar cumva ajunsesem să dobândim, unii față de alții, acea cunoaștere și recunoaștere instinctivă, de dincolo de limbaj, de care oamenii sunt în stare dar pe care aleg să o ignore.

Scurtându-mi eu programul în Băneasa, i-am văzut tot mai rar, și aici povestea devine foarte tristă, căci azi de dimineață i-am întâlnit din nou. Doar că mai rămăseseră doar doi.



Fluidizarea e degeaba

Îi admiram adineauri pe polițiștii brigăzii rutiere. În intersecția de la Perla, fluidizau traficul cu măiestria și siguranța de sine a unui von Karajan. Îmi imaginez că e o muncă grea, de echipă, e nevoie de experiență, curaj, autoritate.

Și e degeaba.

Între timp, pe strada școlii, o mașină de poliție e oprită, chiar în fața Colegiului Goethe. Nu e pe trotuar (cum era anul trecut), doar pișcă nițel trotuarul cu botul. Șoferii, majoritatea părinți în mașini uriașe, SUV-uri de marcă, ca oamenii care merg la serviciu în centru, rulează tiptil, ca și când n-ar vrea să îi sperie pe polițiști. Trotuarele sunt însă în continuare ocupate de alte mașini parcate, copiii merg pe mijlocul străzii, cu puțin noroc unul dintre cele două locuri de persoane cu handicap ale școlii e liber. Acum câțiva ani, pe aceeași stradă a izbucnit ditamai incendiul, și pompierii n-au putut intra imediat din cauza mașinilor parcate. Dar nicio lecție nu a fost învățată și asta nu pare să-i privească într-un fel pe polițiștii timizi parcați lângă școală. Prezența lor e una pur simbolică. Nici vorbă de aplombul sublim al colegiulor din intersecție, de la fluidizare.

După părerea mea, rolul poliției, oriunde în lume, e să îi apere pe cei slabi împotriva abuzurilor celor tari. Orice situație inversă e o pervertire periculoasă, și România ar trebui să știe bine asta. În trafic, cei tari sunt șoferii, pentru că ei te pot omorî, iar cei slabi sunt pietonii, copiii care merg la școală de exemplu. Să concentrezi toată expertiza și timpul poliției în fluidizare, cu totala ignorare a categoriilor vulnerabile la trafic, e un abuz. Poate pare micuț, dar este din același material cu abuzurile totalitarismului. Dictatura autovehiculelor în oraș e una instinctivă, fără ideologie, și de care oamenii, inclusiv șoferii, nu sunt conștienți din pricina unul sever sindrom Stockholm. Șoferii au uitat că pot avea o viață mai bună decât nesfârșitele ore dezumanizante petrecute în cutiuța lor de oțel, cu un copil lipit cu nasul de geam și muzica unui radio de hituri generice care să mascheze singurătatea situației. Au uitat că proprii lor copii ar putea să respire un aer mai curat, ar putea merge pe jos la școală, cu prietenii lor, ar putea folosi orașul și în alt fel decât un spațiu exasperant de tranzit.

Am ajuns să nu mai iubesc Bucureștii, de ale cărui mii de poveșți eram cândva îndrăgostit. Am impresia că Bucureștii de azi ne urăsc. Dar noi am fost primii care am lovit orașul, l-am abandonat, l-am lăsat singur și ne-am refugiat în oaze tot mai strâmte delimitate de ziduri de oțel și beton. Cred că e deja prea târziu și nu mai aștept mare lucru de la relația pe care o am cu orașul meu, decât să nu ne lovească prea tare, pe mine sau pe familia mea. Încă merg pe bicicletă peste tot, încă îmi duc copiii pe jos la școală (pe mijlocul străzii), dar nu din vreo conștiință civică ci din egoism. Eu unul nu aș avea stoicismul să suport singurătatea cutiuței pe roți, scuipătoare de fum.

Dar cred că putem admira fluidizarea traficului măcar ca operă postmodernă de artă, în toată splendoarea ei inutilă.