Abuzul electronic de sănătate

Sunt psihiatru și lucrez în mediul privat. Într-o policlincă mare, cu tot felul de specialități, și într-o clinică mică, care se ocupă doar de probleme psiho-sociale. Nu sunt în relație contractuală cu CNAS. Acum șase ani, când am început să lucrez în privat, am vrut să fiu. Nu voiam să am doar pacienți care își permit să plătească consultația. N-am putut, atunci, iar mai târziu n-am mai vrut. N-am mai vrut când am înțeles cât de complicată, ambivalentă și conflictuală e relația asta. Cât de mult te transformi, din medic, în paznic al fondurilor. Cât de mult timp pierzi cu formalități și sisteme disfuncționale. Ce riscă „alianța terapeutică” dintre pacient și psihiatrul său, alianță care e deja un delicat labirint etic, de navigat pe vârfuri în jurul stigmei, prejudecăților, discriminării, impulsurilor alienante ale societății. Din păcate, psihiatria încă trebuie să aibă o componentă instituțională. Dar are neapărată nevoie de o componentă care numai instituțională să nu fie, de o zonă de încredere în care să nu conteze nimic altceva decât pacientul, nu birocrația, nu cerințele societății și angajatorilor, de locuri în care oamenii care au disperată nevoie de ajutor, dar nu au curajul să îl ceară, să poată apela oricând. Asemenea locuri sunt, e adevărat, un lux. Într-o societate cu adevărat civilizată, n-ar trebui să fie. În ce privește psihiatria și psihoterapia, CNAS ar trebui să deconteze serviciile și să nu se amestece în niciun alt fel. CNAS face deja mult rău pacienților care merg la psihiatru. CNAS permite, de exemplu, ca angajatorul să afle diagnosticul psihiatric al unui angajat, doar căutând pe google codul diagnostic de pe concediul medical. CNAS pune bețe în roate relației dintre medicii de familie și psihiatri, în moduri pe care le vom discuta, poate altă dată (suficient să zic că niciun medic de familie nu mai poate onora scrisorile medicale ale psihiatrilor care nu au contract cu CNAS). Asta e, asta sunt rigorile asigurărilor de sănătate peste tot în lume. Dar e departe de a fi o lume ideală.

De luni, lumea s-a mai îndepărtat de ideal cu încă un pas. Și așa era rău pe arătură. Și așa, știrile de tot felul erau din ce în ce mai delirante și anxiogene. În spiritul timpului, Dosarul Electronic de Sănătate a devenit obligatoriu de completat de către orice medic, indiferent dacă lucrează sau nu cu CNAS, din sistemul public sau privat, de oriunde în România. Continue reading “Abuzul electronic de sănătate”

Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele

oakbranchestorootsÎntr-un noiembrie mohorât, un stejar din vârful unui deal descoperi că nu poate să-și lepede frunzele. Când arborii descoperă un lucru, e un proces lent, nu o revelație de moment. Ceilalți stejari din pădurice își trecuseră deja frunzișul prin străvechiul ritual al virajului culorii prin toate nuanțele imaginabile de roșu și galben, în timp ce al lui rămăsese de un verde-crud dureros, ca în luna mai. Și frunzele refuzau în continuare să se schimbe în vreun fel pe când la poalele fraților lui erau înalte mormane foșnitoare, gata să se dizolve cu încetul în pământ.

La început, stejarul nostru se încăpățână să încerce să se scuture. Își încordă fasciculele lemnoase în fel și chip. Scârțâi amarnic în fiecare pală de vânt, încercând să zgâlțâie ramurile mari, apoi vâjâi ca o mare îndepărată încercând să dea din crengile mici, dinspre vârf. Cu cât se străduia mai tare, cu atât frunzele lobate se agățau mai tare de pedicule. Când veni primul îngheț, cu nopțile lui interminabile, frustrarea i se preschimbă în resemnare. Era clar că va trebui să-și păstreze frunzele până se hotărau ele să cadă. Poate chiar până la primăvară.

Doar că primăvara era încă foarte departe. Nici măcar stejarii, care cunosc sute, chiar mii de ierni, nu își imaginează întoarcerea la viață a naturii atunci când iarna de abia a venit. O îndură și trăiesc de la o clipă la alta, ca tot restul viețuitoarelor. Continue reading “Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele”

Scurtă notă despre efectele istoriei moderne asupra psihicului omenesc

Niciodată nu mi-a plăcut istoria. Nici la școală, nici acasă, și cu atât mai puțin istoria adevărată, cea vie, care încă n-a fost scrisă în manuale, cărți de popularizare sau romane cu coperți lucioase și embosate. Istoria e psihologia unei entități decrepite și senile, sau a unui animal plin de instincte și fără lob frontal. Când e scrisă, e enumerarea unui lung șir de greșeli sângeroase, rareori întrerupt de câte o rază de lumină. Și nu-mi spuneți că dumneavoastră vă place istoria, că nu vă cred. Vă place acum, când, cum zicea François Hollande, ne bate iar la ușă?

Eu nu am păreri politice. Politica e o secțiune transversală prin istorie. Nu mă interesează prea tare de ce și cum a câștigat Trump (deși nu e prea complicat ). Mă interesează ce se întâmplă cu viețile și mințile noastre de zi cu zi, astăzi, mâine și la anul. Mai departe de atât, degeaba mă interesează, nimeni nu ne va lămuri.

De altfel, ăsta e primul efect. Viitorul s-a comprimat. Cea mai mare parte din el s-a volatilizat. Întrebarea din interviurile celor de la resurse umane, „unde te vezi peste 10 ani”, a devenit retorică. Suntem trași cu forța în prezentul continuu, cel al zorilor omenirii.

Așteptați-vă de asemenea să vi se trezească iar la viață instinctele primare, dacă nu erau deja treze. Niște instincte primare, și nu rațiunea, au câștigat alegeri și referendumuri în ultima vreme, iar instinctele comunică între ele mai eficace și mult mai contagios decât o fac conștiințele. Când sperii o pasăre, tot stolul decolează în aceeași clipă. Inimile vor bate mai repede, adrenalina și cortizolul vor curge, somnul va fi mai superficial. Țineți-vă bine de calmul rațiunii, vor fi turbulențe. Continue reading “Scurtă notă despre efectele istoriei moderne asupra psihicului omenesc”

Anankastociped

ceas-biclaUnii practică ciclismul de șosea, alții doar offroad. Unii preferă ciclocrossul, alții merg doar prin oraș, pe biciclete olandeze, îmbrăcați în haine colorate. Tinerii se dau cu bmx-ul prin piațete și pe lângă monumentele istorice.
Eu practic un nou stil de ciclism. Încă nu i-am dat un nume. E cam așa: în fiecare zi, merg la serviciu, piață, mă rog, pe unde am treabă, doar pe bicicletă. Sunt mereu aceleași drumuri. Am grijă să memorez fiecare detaliu din câmpul perceptiv. Fiecare crăpătură în asfalt, fiecare gaură de canal beantă, fiecare arbore cu crengile prea jos. Și elementele dinamice: felul în care mașinile și pietonii se comportă pe fiecare tronson. Și cele meteorologice, ciclurile vântului, precipitațiilor, temperaturilor. Mintea mea e o hartă cu izohipse, izobare, izobate, izobronte. De-a lungul anilor, le-am sistematizat pe toate. Știu și unde va lovi trăznetul data viitoare. De asemenea, folosesc o bicicletă cu pinion fix, care răspunde la cea mai mică a schimbare de tensiune a mușchilor coapselor, gambelor, chiar și ai mimicii. Înțepenește pe loc dacă îi poruncesc, nici nu trebuie să pun piciorul jos, și țâșnește iar de îndată ce gândul țâșnelii vrea să se nască. Continue reading “Anankastociped”

Ionică și uriașul

gargantuaEheei, era o dată un băiat pe care îl chema Ionică. Întrucât părinții lui erau întotdeauna foarte ocupați și nu aveau vacanțe, Ionică își petrecea vara la bunica lui. Lui Ionică îi plăcea tare mult acolo. Bunica avea o livadă e-nor-mă. Pornea din spatele casei, urca și cobora niște dealuri, tocmai bune de parcurs cu bicicleta cu cauciucuri groase, și se oprea pe malul unui pârâu iute și rece, unde Ionică putea să se scalde împreună cu prietenii lui, să construiască baraje sau să pescuiască fâțe. (Fâțele sunt niște pești mici și foarte aiuriți, poți să îi pescuiești și cu o găletușă. Ionică se juca nițel cu ele, le dădea de mâncare viermișori și mămăligă și apoi le dădea drumul în râu.) Și era plin de pomi încărcați cu tot felul de fructe: mere, pere, prune, vișine, gutui, bostani, guguștiuci, bibilici, etc. Nu știu sigur dacă bibilicile cresc în pomi, pentru că și eu, ca și voi, am crescut la oraș și îmi cumpăr bibilicile de la supermarket, nu sunt un expert. Cert e că fructul preferat al lui Ionică erau corcodușele verzi, din care putea mânca găleți întregi fără să îl doară burtica. Pasămite, burtica lui Ionică era fermecată.
Când obosea de bicicletă, scăldat, corcodușe verzi, pescuit fâțe, și după ce mânca ospețele pregătite de bunica, lui Ionică îi plăcea să se odihnească dincolo de pârâu, la poalele unui deal mare și verde. Acolo se întindea pe iarbă și își spunea singur tot felul de povești inventate de el, până când ațipea. Povești minunate, cu balauri, prinți și prințese, gâște care fac ouă de aur și multe altele. După ce adormea, visa tot povești, și după vreun ceas se trezea cu puteri proaspete de joacă.
Într-o zi, însă, Ionică se jucă mai mult ca de obicei, iar prăjitura cu vișine a bunicii fu atât de bună încât mâncă două felii în loc de una singură. Din aceste cauze i se făcu foarte somn, și adormi în locul lui preferat fără să-și mai spună nicio poveste.
Nu ațipise nici de două minute, că se și trezi. Cineva îl împungea ușor degetul. Deschise ochii și imediat sări în sus, țipând cât îl ținea gura de groază. Degetul cu pricina era mare. Foarte mare. Uriaș. Mai mare chiar decât Ionică, deși era evident doar un deget. Și era și verde. La țipetele lui, degetul se retrase imediat. Fără să se oprească din țipat, Ionică se uită în sus, ca să vadă cine putea avea un asemenea deget. Și – ce să vezi: dealul cel verde, la poalele căruia îi plăcea atât de mult să doarmă, se mișcase, se întorsese cumva, și acum se vedea că are un cap, cu ochi-nas-gură-urechi, un trunchi, picioare adunate sub el, și mâini. Una dintre mâini se termina cu degetul nemaipomenit care îl trezise din somn.
Pasămite, dealul nu era deloc un deal, ci un uriaș. Continue reading “Ionică și uriașul”

Piticul și casa umblătoare

jacek_yerka_the-fantastic-art_cloud-breaker

A fost odată un pitic. Locuia chiar pe strada învecinată. Uneori, ființe din povești locuiesc pentru o vreme în oraș, în afara poveștilor, și își câștigă traiul și plătesc impozite ca orice cetățean obișnuit. La fel și piticul nostru. Însă, oricât ar fi vrut el să fie doar un cetățean obișnuit, nu avea cum să scape de faptul că avea puteri fermecate, ca în povești. Puterea piticului nostru era următoarea: dacă flutura din degetele mâinii stângi într-un anume fel, deasupra unui obiect (orice obiect, o lingură, un măr, o mașină, ce vreți voi), obiectul acela prindea un fel de viață, ca un animăluț.

De exemplu, într-o zi piticul nostru era invitat la masă la vecinii lui. Era o masă foarte gustoasă, dar supa era cam nesărată pentru gustul lui. Nu era vina vecinei care o gătise, pur și simplu piticului îi plăcea mâncarea foarte, foarte sărată, ceea ce e nesănătos pentru oameni, dar piticilor le face bine. Așa că piticul a luat niște sare cu mâna stângă și a presărat-o peste supă. Făcând astfel, din greșeală sau dintr-o meandră a inconștientului, a fluturat din degete exact ca atunci când își exersa puterea magică. Și – ce să vezi – masa pe care era mâncarea a prins viață! A început să dea din cele patru picioare, apoi o luă la goană prin toată casa, spre groaza vecinilor și spre hazul celor două fetițe ale lor. Bineînțeles că toată mâncarea s-a vărsat pe jos. Piticul încercă să prindă masa, dar ce, credeți că ea se dădea așa ușor prinsă, după ce stătuse într-un loc atâta timp? Normal că nu. La un moment dat, obosită de alergat, se așeză într-o poziție ciudată, de undeva de sub tăblie dădu la iveală o limbă lungă, și începu să se spele exact ca pisica. Pasămite, masa avusese mult timp să observe pisica vecinilor, și acum făcea ca ea. Cum vraja nu era reversibilă, din acea zi vecinii au trebuit să aibă grijă de masa lor exact ca de pisică, ceea ce presupunea un deranj în plus. Și piticul a fost tare rușinat și a trebuit să-și ceară scuze vecinilor. Noroc că aceștia nu erau supărăcioși.

V-am povestit întâmplarea asta doar ca să vedeți de ce piticul se abținea cât putea de la a-și folosi puterea fermecată. Pentru că asta aducea mai mereu tot felul de neajunsuri și pocinoage și o mare rușine pentru bietul pitic. Continue reading “Piticul și casa umblătoare”

Plimbări accidentale

646x404Miercuri dimineața a fost prima mea dimineață liberă de nu mai țin minte când. Miercurea lucrez după-amiaza, iar dimineața e pentru fetele mele. Doar că ele sunt de-acum amândouă la grădiniță. Cât pe ce să o iau, automat, de unul singur către locul de joacă, noroc că mi-am dat seama la timp. După ce am făcut curat prin casă, am reparat găurile din acoperiș, am dat de mâncare animalelor domestice, mi-am scris memoriile și am repetat niște vechi melodii la flaut, bălăcindu-mă în euforia faptului că nu trebuia să fiu în același timp vigilent până la strabism divergent la ce năzdrăvănii le-ar fi trecut prin minte la ora aia preșcolarelor mele, tot îmi rămăsese o bună bucată de timp de folosit cumva!

M-am hotărât să o folosesc într-un mod în același timp productiv și de mare adâncime spirituală: ducându-mă la mall.

Credeam că știu drumul la mall, pe bicicletă, deși nu mai fusesem decât o singură dată. Aveam de străbătut vechiul oraș până la fântâna cea rece, apoi să fac dreapta, să traversez șoseaua și apoi pe bulevardul cu blocuri până la destinație.

Absorbit de gânduri diverse sau din pură distracție, cred am făcut stânga la fântână. Nu sunt singur, dar am greșit eu pe undeva, că nu mai veneau blocurile alea o dată. Numai case, din ce în ce mai scunde, mai pipernicite. Străzi cu caldarâm, apoi doar cu piatră de râu și pâraie verzi prin rigole, copii jucându-se pe carosabil și fugărindu-mă chiuind. Și tramvaiele erau mai vechi și mai zdrăngănitoare, și începând cu o anumită intersecție au fost doar din cele trase de cai. La un moment dat a început să ningă. Deși plecasem în pantaloni scurți și tricou, a trebuit să escaladez nămeți. Noroc că nimic nu o surprinde pe biata mea bicicletă și mă duce oriunde fără să mai pună întrebări, scârțâind doar din lanț la efort. Continue reading “Plimbări accidentale”

Cenaclu online de poezie medicală

Acum câteva luni, de Ziua Internațională a Poeziei, am publicat în Viața Medicală un scurt text despre poezia medicală.

Dacă îmi permiteți, mă voi autocita:

Această nouă poezie medicală, pe care o putem deja vedea ca pe un curent de sine stătător, are ca numitor comun o sorginte avicenniană. Medicina și poezia nu mai sunt ocupații paralele, ci se servesc una pe alta cu generozitate. Un profesor indian de anatomopatologie scrie un poem despre rectocolita ulcerohemoragică, un medic rezident versifică experiențele dintr-o gardă, un altul își imaginează un bărbat încercând să danseze cu soția care suferă de scleroză multiplă. Unele jurnale medicale trec poemele printr-un proces de peer-reviewing înainte să le publice. În contextul lor paradoxal și contrastant, poemele medicilor sunt vii și surprinzătoare chiar și când sunt stângace.

Cititorule, haide să facem un experiment.

Dacă ești profesionist sanitar, experimentat sau în formare, adică student la medicină, medic, asistent(ă) medical(ă) sau orice altă meserie legată de sănătate, și scrii poezii despre asta, trimite-mi-le și mie. Pur și simplu lasă versurile în comentariu la această postare. Dacă vrei, desigur.  Să facem așadar ceea ce scrie în titlu. Nu contează cât de slabe sau bune sunt, dacă au mai fost publicate sau nu, dacă au zăcut în sertar zece ani sau  le-ai scris adineauri sub lovitura de aripă a muzei.

Știu că probabilitatea maximă e să nu iasă nimic. Să nu-mi trimiteți nimic. Să fie doar încă o idee moartă înainte de vreme, ciugulită de vrăbii și furnici. Dar dacă, prin absurd, se înfiripă ceva, poate ne mutăm în altă parte, facem un site separat, ne publicăm un volum antologic, ne facem propria Uniune cu vilă la Neptun și intrăm în posteritate pe nesimțite!

Curaj!

 

Homo faber

220px-Appiuscaecusstele01Cred că „antichitatea greco-romană” poate fi definită ca acea eră în care omul putea spera ca, după moarte, să se chihlimbarizeze într-o singură propoziție, conservată, de-a lungul anilor, într-o uimitoare asemănare cu lucrurile vii, de parcă tocmai ar fi fost spusă acum cinci minute.

Se știe câte ceva, de pildă, despre Appius Claudius cel Orb. Știm că a fost un cenzor, consul și în final dictator roman din secolul IV î.Ch., că a planificat Via Appia și apeductul omonim (primul din Roma), a sprijinit drepturile civile ale claselor sociale mai joase, s-a implicat în diverse războaie, a orbit în urma unui blestem. Și unii mai știu că el ar fi rostit primul discurs politic cunoscut din istorie, fondând o tradiție neîntreruptă până azi. Și, deși poți să mergi și azi pe via Appia, nemurirea lui Appius e altundeva, într-o singură frază dintr-o întreagă carte, scrisă de el: Homo faber suae quisque fortunae. „Fiecare om e făurarul destinului său”. De fapt, nici nu e nevoie de toată propoziția, primele două cuvinte, Homo faber, au fost suficiente. Toată cartea, toată viața, tot contextul istoric în care a Appius a existat, au fost doar pulpa perisabilă a fructului ce protejează sămânța durabilă. Fructul îi interesează pe istorici, dar, dacă istoria nu e doar contingență și întâmplare, adevăratul ei sens e nașterea miraculoasă a unor adevăruri simple.

Și nu doar adevăruri. Câtă speranță, dorință, teamă, furie, revoltă, blasfemie, curaj, în cuvintele astea, Homo faber! Appius le-a scris, dar nu mai sunt ale lui, le scriem fiecare dintre noi din nou și din nou. Nu e un adevăr de nemișcat, o constantă a fizicii, din contră, e toată înfruntarea omului împotriva Universului aici. Cine știe, ar putea fi chiar false: există unele dovezi în acest sens. E un uriaș semn de întrebare ascuns în cuvintele astea.

Dar incertitudinea lor e ceea le ține în viață și le conferă putere. Ceea ce ar trebui să ne încurajeze. Pentru că asta înseamnă că propria noastră incertitudine, propria noastră pâlpâire dinaintea întunericului, ar putea fi și o tărie, nu doar o slăbiciune. Omul strălucește în nesiguranța destinului său, în semnul său de întrebare.

Pagina de seară 1

În „The Artist’s Way”, faimosul ei manual de vindecare a artistului din fiecare (artist care, de cele mai multe ori, rămâne doar un animal bolnav și, până la urmă, comatos), Julia Cameron prezintă o serie de exerciții, un fel de culturism mental dedicat reabilitării mușchiului creativ. Primul dintre acestea constă în „paginile de dimineață”. Adică, în fiecare dimineață, fără excepții, să te așezi la masă și să umpli trei pagini cu scriere liberă, adică fix ce îți trece prin cap, coerent sau nu, despre orice sau despre nimic. Tot ce contează e să fie trei pagini și să nu ai niciun fel de frâu, de cenzor. Cenzorul e inamicul care trebuie cumințit ca să putem elibera artistul.

Am încercat și eu într-o vreme paginile de dimineață. Am eșuat lamentabil. Măcar am descoperit despre mine că nu sunt în stare să scriu liber. Pentru mine, libertatea absolută și haotică impusă de exercițiu e infinit mai tiranică decât cenzorul meu intern. N-aș putea trăi cu un asemenea despot. Aproape inconștient, corectam fiecare frază, gândeam înainte să scriu fiecare cuvânt. Rezultau pagini coerente despre ceva anume, în cel mai bun caz impregnate de  lene intimă de jurnal, exact ca textul de față, pe care însă îl scriu seara.

Poate că din cauza asta nu o să fiu niciodată un scriitor adevărat. Adevărata chemare e înăuntru. Ea e la fel de imperioasă ca foamea, teama, somnul, supraviețuirea. E în sistemul limbic. Numai câțiva norocoși o aud astfel. Noi ăștilalți o auzim de afară, de departe, și avem impresia că suntem cumva chemați. Nu suntem, nu asta e vocația, e doar un ecou sau o amintire a unor dorințe avortate. Unii înfruntă furtuna în largul oceanului, alții o aud de departe, din camera de hotel cu vedere la plajă.

Cândva, eram convins că că scopul oricărei scriituri e tăcerea. Vedeam tăcerea ca pe un ideal nobil. Și încă mai cred, și toate textele bune pe care le-am citit, toate muzicile bune pe care le-am ascultat, sunt vecine cu tăcerea. Dar uneori, tocmai când sunt pe cale să mă împac cu propria mea tăcere, să o ating ca pe un țărm pe care de mult îl pândeam prin ochean, sunt brusc vizitat de impresia opusă. Mă înfurii pe mine însumi. Să nu scrii nimic e adictiv. Tăcerea e un drog, un obicei prost.  Sunt permanent tentat de tăcere și mereu cedez ispitelor ei. Majoritatea timpului, tac, și asta mă face, într-un fel, vicios. Raționalizez, mă mint, îmi imaginez că tac pentru că nu am adevăruri de spus, pentru că nu știu nimic, dar tac pentru că nevoia mea bazală de a tace, de a nu scrie, e mai mare decât chemarea fantomatică a scrisului.

E ca un văl pe care aș vrea să-l rup, deși nu știu ce e dincolo de el. Poate nu e nimic, doar un maidan gol. Sau poate e interiorul meu, dezordonat ca o magazie, dar plin de toate lucrurile care compun un interior, temeri, coșmaruri, dorințe, nevoi, iubiri, fericiri mărunte, și toate nu sunt decât semnele unui cuvânt mai important, care nu mă privește doar pe mine, ceva nou, ceva al dumitale. Să zicem și noi, ca Iona: „răzbim noi, cumva, la lumină”.