Lampionul

Floating Lanterns : Yi Peng in Thailand
Floating Lanterns : Yi Peng in Thailand

În ultima seară la mare, am aprins lampioane. Avem două, dar pe unul l-am aprins prea bine și a trebuit să-l stingem cu nisip. Al doilea însă s-a ridicat, a plutit puțin la nivelul capetelor noastre, apoi s-a ridicat și s-a lăsat dus de briza nocturnă către larg.

Când a devenit doar un punct pâlpâitor la orizont, fiica mea cea mare, care până atunci țopăise entuziasmată primprejur, a început să plângă. Tare, sănătos, cu hohote și urlete, așa cum se plânge la patru ani. Ne-a declarat, printre sughițuri, că urăște lampioanele și că nu mai vrea să vadă niciodată niciunul.

După ce ne-am calmat, am realizat evidența: copil cum e, înțelesese mult prea bine lecția lampionului, metafora zilelor strălucitoare care dispar în largul nopții fără să se mai întoarcă.  Continue reading “Lampionul”

Hickory Dickory Brexit

raft-banksySunt psihiatru și nu înțeleg mare lucru din politică. Unii văd politica precum un joc de șah, infinit mai pervers și mai încâlcit, dar în care fiecare mișcare are logica și motivația ei de nezdruncinat. E drept că mereu am fost slab la șah, poate de asta nu am înțeles mai nimic din „Brexit”. Până și porecla asta mi s-a părut stupidă, stupid și felul în care s-a propagat și am început toți să o molfăim ca pe un fel de mantră copilărească, un fel de „An-tan-te” dar de groază. Dar poate cel stupid sunt eu.

Nici din campanie, din argumentația pro și contra, cât le-am urmărit cu coada ochiului, n-am înțeles nimic. Privind-o pe regină în costumașul ei reflectorizant, arborând păreri pro-brexit dar refuzând să și le asume oficial, în timp ce cărți de joc încununate cu imense căciuli de blană de urs patrulau într-o intricată paradă în jurul dumisale, am avut impresia că recitesc o ediție din Alice în țara minunilor care a virat din ironie în schizofrenie. Când mă uit la secvențe din dezbaterile electorale, parcă revăd faimoasele sketchuri Monty Python în care nimeni nu înțelege ce rage celălalt, subiectul e brânza sau un papagal mort, și la final personajele se împușcă reciproc.

Iar când citesc statusul de facebook al unei prietene românce, care povestește cum, în timp ce e pe stradă cu copilul mic, în Londra, e acostată de un indian care îi spune să se care acasă, să nu mai umple școlile cu progeniturile ei, ei bine, nu mai gândesc nimic, doar simt. Instinctele vorbesc între ele.  Continue reading “Hickory Dickory Brexit”

Pasăre pe apă

m064Spațio-timpul emoțiilor e întotdeauna un preambul, un interludiu, sau un impromptu. Dacă ar fi să ne defalcăm viața în perioade și ere, în evenimente bine delimitate, trăirile cele mai intense, deopotrivă cu amintirile lor, sunt în afara acestor frontiere, pe dinaintea lor sau printre ele.

Senzația pe care o ai anticipând vacanța e mai intensă decât senzațiile vacanței. Angoasa de dinainte de un examen se evaporă când examenul a început. Promisiunile și amenințările sunt ancore mai adânci în realitate decât împlinirea lor. La fel și nostalgia.

Fiica mea cea mare a fost într-o excursie organizată de grădiniță, prima din viața ei. Prima plecare fără noi. I-a plăcut foarte mult, dar înainte de plecare a fost speriată. Ar fi preferat să nu plece. Când am ajuns la locul de rendez-vous și a văzut marea de copii, părinți, educatori, îngrijitori, și cele trei autocare mărețe, s-a agățat de mine ca de un trunchi de copac în vijelie. După ce am „predat-o” și a intrat în rând cu colegii ei, s-a relaxat imediat, și restul zilei s-a distrat până la epuizare, așa cum doar copiii sunt în stare și adulții nu mai au voie.  Continue reading “Pasăre pe apă”

Când e ziua ta?

„Azi e ziua mea!” a exclamat fiica mea cea mică, cu zâmbetul pe buze, când s-a trezit. N-are încă trei ani. Zice că e ziua ei în fiecare dimineață, de la 1 iunie încoace. Știe că, de fapt, nu e ziua ei, nu e nici aniversarea, nici 1 iunie, nici onomastica. Pur și simplu îi place să zică treaba asta. Și, pentru ea, nu e o amăgire, nici măcar un răsfăț, ci adevărul.

Un adevăr simplu, pe care îl pierdem undeva pe parcurs, unul dintre nenumăratele oboluri pe care le plătim pentru ca să ne putem aminti trecutul și să putem prevedea viitorul, și astfel să stăpânim Pământul. Un adevăr pe care îl putem conștientiza, rațional. Putem să înțelegem că nu avem decât clipa prezentă, că trecutul e o poveste inventată, iar viitorul e o iluzie. Dar ideea asta nu ne mai invadează instinctele, nu mai sălășuiește în conștiința noastră așa cum o făcea când aveam trei ani. Ba din contră, e un clișeu, o prejudecată, o mâncare sleită. Un slogan pentru băuturi carbogazoase și telefoane mobile.

Mi-aduc aminte de ultima zi dintr-o vacanță de vară, nu mai știu care dintre ele, dar nu eram prea mare. Am ieșit afară și am început să bat mingea, decis să profit la maxim, cu fiecare bătaie ritmică, de ultimele grăunțe de libertate. Dar nu mi-a ieșit: nu mă puteam gândi decât că mâine urma să înceapă școala, că vacanța s-a terminat. Din momentul în care începi să faci efortul de a apuca clipa prezentă, știi deja că încercarea ta e sortită eșecului. Te agăți oricum de ea: „carpe diem” e un imn al disperării.  Continue reading “Când e ziua ta?”

Autocritică bucureșteană

ploaieM-am născut în București. Mai mult decât atât, am rădăcini adânci în București. Nu am avut o „țară” cu bunici în spatele unui gard de uluci năpădit de mâna-Maicii-Domnului, cu păsări cotcodăcind ziua și cu liniște cosmică noaptea. Mereu a fost zgomot urban în jurul meu. Sunetul distant al pickhammerului îmi produce madlene de copilărie. Când eram mici, ne alergam unii pe alții pe maidan într-un mod aproape identic cu cel descris de Cărtărescu în „Mendebilul”. Era pe atunci o mahala cu case vechi și străzi pietruite, un embol de București interbelic scăpat în mod misterios de masacrul modernizării comuniste. Nu că ar fi fost o mahala civilizată, sau măcar curată. Erau doar două lucruri care o sfințeau: vecinătatea unor oameni iluștri care locuiau pe acolo, unii vii, la care toți se uitau cu gura căscată ca la niște miracole improbabile pe două picioare, alții morți, dar a căror amintire era palpabilă ca un om viu, și un tei enorm care umbea cu coronamentul un sfert de stradă și în care ne-am cocoțat toată copilăria. Pe vremea asta, ar fi sufocat cartierul cu parfumul lui.

Dar nu exista nici pe atunci un simț autentic al comunității. Ne știam vecinii din vedere, și vorbeam unii cu alții ca niște frați atunci când se tăia curentul, în nopțile toride în care mai bine stăteai pe afară. De îndată ce revenea electricitatea, ne întorceam fiecare la bula lui de lumină. Măcar pe atunci aveam scuza că erau vremuri în care erai mai în siguranță în ea și nu era bine să-ți verși oful te miri cui pe stradă, că nu știai cine te ascultă. Încă de pe atunci, Bucureștii erau un oraș profund traumatizat, o distopie întunecată. Dar eram copil și așa e omul, își aduce aminte cu nostalgie și tandrețe de primii lui ani, chiar dacă erau groaznici pentru toată lumea. Continue reading “Autocritică bucureșteană”

Niște semizei

dura-europos_temple_atargatis_heracles_ny“Atunci veți deveni semizei!” declamă chirurgul în sala plină de studenți. Se întâmpla acum câteva zile, la o întâlnire cu studenții la medicină, în care niște specialiști (cu mine printre ei) trebuiau să facă reclamă propriului domeniu medical.

Nu doar chirurgii cred despre ei înșiși că sunt semizei, e o opinie larg răspândită că a tăia corpul și abcesul rău din el e un act cvasi-divin. Nimeni nu crede așa ceva despre psihiatri, slavă Domnului (adică Chirurgului Originar). Ce crede lumea despre noi, pot doar să bănuiesc, sau puteți să-mi spuneți domniile voastre.

Într-un anume fel, chiar așa este, deși nu în felul demiurgic și salvator la care ne gândim deobicei la divinitate, ci într-unul mai vechi, mai aproape de miturile primitive.  Continue reading “Niște semizei”

O singură primăvară

Primăvara lui 2002 venise în București cu o lună mai devreme și fără nicio reținere, ca o armată victorioasă care calcă în picioare străzile cetății cucerite. Eram student, în stagiul de pneumologie, la spitalul Filaret, o clădire veche și roșie, cu ferestre enorme prin care vedeam pur și simplu cum bobocii de corcoduș se deschideau amenințători, ca niște prăpăstii în care eram cu toții bucuroși să ne aruncăm.

S-au întâmplat multe lucruri în anul ăla, o luaserăm toți razna, de parcă nu mai eram niște cetățeni ai lumii moderne, ci niște sălbatici primitivi care stau de vorbă cu vântul și venerează albastrul cerului, pe Tengri Aether Latobius Stribog. Desigur, asta doar în suflete noastre, pe dinafară păstram aparențele, pentru că aparențele sunt totuși ultimele ziduri și nici măcar primvăra nu le dărâmă, cel mult le acoperă cu mușchi și gândaci roșii. În acel an mi-am cunoscut viitoarea soție.

De atunci, monitorizez riguros fiecare primăvară. În anii următori, anotimpurile au revenit la normal. Am avut iar nămeți de Mărțișor. Proverbul franțuzesc, conform căruia în aprilie nu te descoperi nici măcar preț de un fir de ață, și-a recăpătat înțelepciunea occidentală. Copacii au înmugurit timid, mai întâi în centru, pe lângă parcul Ioanid, și de acolo în valuri centrifuge discrete, și de abia în luna mai puteai spune că e în sfârșit primăvară deplină, un scurt răgaz înainte ca marile canicule să ofilească prospețimea frunzelor. Am tot așteptat să se repete primăvara maiestuoasă de când împlinisem douăzeci și trei de ani. Continue reading “O singură primăvară”

Este medicina frumoasă?

0146jpgIdeea că practica medicală ar putea fi intrinsec frumoasă are ceva respingător. Desigur, satisfacțiile profesionale sunt frumoase pentru medic, dar cu toții știm că meseria noastră e departe de a fi o continuă satisfacție și mai aproape de a fi cel mai intim contact cu suferința și boala pe care un om îl poate avea fără să fie el însuși cel bolnav. Din suferință se poate naște frumusețe, iar boala însăși are valoare simbolică, dar niciuna nu poate fi frumoasă în sine, nici măcar atunci când Marguerite Gautier își codifică semiologic evoluția tuberculozei folosind culoarea unei camelii, în romanul lui Dumas Fiul. E o dovadă a măreției și transcendenței naturii umane că putem, rar dar memorabil, deriva lucruri minunate din cea mai atroce durere, dar doar atunci când e propria noastră durere. Să vezi ceva frumos în suferința altuia pare ceva cinic, dacă nu pervers.

Și cu toate astea, marea majoritate a medicilor își iubesc profesia, cu toate defectele și riscurile ei cu tot. Uneori o urăsc, dar nu ar face-o dacă nu ar iubi-o mai întâi. Nu e o meserie care să fie făcută blazat și automat, ca să ai un salariu și un loc călduț în societate, nici pentru bani mulți și să dese vacanțe tropicale. Deși unii beneficiază de ele, de ce să fim ipocriți: într-un reportaj recent din The New Yorker, despre cazul notoriu în care doi neurochirurgi au infectat, în scop terapeutic, creierele unor pacienți cu glioblastom în fază terminală, reporterul nu ratează ocazia să menționeze câte Maserati-uri avea unul dintre medici (patru, dacă vă întrebați). Dar atât blazarea cât și carierismul sunt instanțe patologice ale unei practici medicale deviante. Nu beneficiile secundare sunt cele care ne determină să continuăm în ciuda uzurii și dezavantajelor, ci ceva din pasiunea artistului pentru opera lui. Și cuvântul pe care mai toți l-am alege ca să descriem ceea ce facem este „frumos”. Percem frumusețe în procesul nostru diagnostic: unele cazuri sunt „frumoase” prin complexitatea sau particularitatea lor. Exact ca pentru poeții francezi simboliști, opusul frumosului în acest caz nu este urâtul, ci banalul. Avem zilnic cazuri banale, mereu asemănătoare, și, din când în când, câte un caz frumos! Continue reading “Este medicina frumoasă?”

Timpul e relativ în București

unnamedÎn București, vârsta lucrurilor și a oamenilor nu respectă cronologia. O casă din 1930 de aici e mult mai veche decât una din secolul 17 din Sibiu sau Strasbourg. Iar secolul 17 încă nu a venit în București, sau cel puțin nu a lăsat urme. Există, în Capitală, statui mărețe ale unor oameni care sunt încă în viață și nu au ieșit la pensie. Și oameni care au ieșit la pensie înainte să-și termine studiile.

A propos, corect este Bucureștii, la plural. Și gramatical, și natural. Bucureștii sunt foarte mulți și stratificați. Când eram mai mic și scriam povestiri, am scris una despre descoperirea unui cartier subpământean din secolul 19, în care încă mai locuiau oameni, cu oasele foarte fragile din pricina deficitului de vitamină D. (Nu era o povestire prea bună, dar avea un oarecare grad de plauzibilitate, multe lucruri foarte dix-neuvième siècle sunt încă printre noi.)

Bucureștiul meu individual a dispărut însă cu totul, cel puțin deocamdată. Nu mi-e foarte dor de el, dar din cauza asta sunt mult mai bătrân decât reiese din buletin. De exemplu, „centrul vechi”. În centrul meu vechi nu era niciun club. Lumea nu stătea la prea multe terase, era una singură pe Lipscani unde se vindeau și blugi, și covrigi, iar în anii 90 erau și manele. Pe strada Covaci nu puteai să vezi nicio piesă de teatru contemporan în timp ce beai bere de import: acolo erau doar magazine de vechituri. Unele foarte scumpe („antichități”), altele foarte ieftine, de unde puteai să-ți cumperi te miri ce, cum ar fi un sfeșnic de alamă coclită sau o cutie goală de trabuce. Nu-mi plăceau nici astea prea mult, pentru că de fapt speculau mizeria altor oameni, aruncați în sărăcie. La Hanul cu Tei nu era niciun resturant cu nume diplomatic fandosit, ci o galerie circulară tot cu vechituri, unde la prânz veneau niște studenți la conservator și cântau la niște vechituri de instrumente, în timp ce noi stăteam pe niște vechituri de canapele în diverse stiluri cu nume de regi și îi ascultam. Acolo unde acum e ceva care se cheamă „Curtea berarilor” (sau ceva asemănător), erau niște ateliere de sticlărie unde chiar puteai să-i vezi pe sticlari cum plăsmuiau forme uimitoare din nisip, foc și propria lor răsuflare. După semnătură, toți erau frați și îi chema Gallé. Continue reading “Timpul e relativ în București”

Șase ierni

Primele ierni sunt toate la fel. Mai întâi e o seară în care miroase a lemne de sobă, apoi urmează dimineața cu troiene mai înalte decât mine. Bucuria pură a tăvălirii prin zăpadă, a coborârii cu o mie de kilometri la oră mica movilă din parcul Kiseleff, Crăciunul ca o lumină puternică într-un vast întuneric care nu sperie pe nimeni. Primele ierni sunt o singură iarnă, cea dintâi, aceea care nu se mai întoarce, care e mereu în trecut, ca o halucinație a memoriei.

A doua iarnă e cea din 89-90. A fost prima diferită, mai ales prin aceea că am avut cea mai mare vacanță de iarnă dintotdeauna. Tatăl meu trăgându-ne pe sanie prin tot orașul, lumea din jur răsuflând ușurată și visând la viitor. A doua iarnă era doar viitor.

A treia iarnă a venit mult mai târziu, când eram medic rezident și locuiam în Rahova. Să fi fost 2007? Nu mai știu sigur. Peste noapte, nămeții s-au ridicat până la balcoanele primului etaj. A trebuit să merg pe jos până la cea mai apropiată stație de metrou ca să ajung la spitalul 9. Priveliștea neprețuită a BMW-urilor neajutorate, suspendate pe mormane de zăpadă pe Calea Ferentari, dând din roți disperate ca niște țestoase căzute pe spate. Eram tânăr și optimist, deși deja responsabil și cu un bagaj respectabil de griji în CV. (Un curriculum vitae corect ar trebui să conțină grijile, nu formările și competențele și abilitățile și celelalte prostii.) Era iarna prezentului. Continue reading “Șase ierni”