Homo faber

220px-Appiuscaecusstele01Cred că „antichitatea greco-romană” poate fi definită ca acea eră în care omul putea spera ca, după moarte, să se chihlimbarizeze într-o singură propoziție, conservată, de-a lungul anilor, într-o uimitoare asemănare cu lucrurile vii, de parcă tocmai ar fi fost spusă acum cinci minute.

Se știe câte ceva, de pildă, despre Appius Claudius cel Orb. Știm că a fost un cenzor, consul și în final dictator roman din secolul IV î.Ch., că a planificat Via Appia și apeductul omonim (primul din Roma), a sprijinit drepturile civile ale claselor sociale mai joase, s-a implicat în diverse războaie, a orbit în urma unui blestem. Și unii mai știu că el ar fi rostit primul discurs politic cunoscut din istorie, fondând o tradiție neîntreruptă până azi. Și, deși poți să mergi și azi pe via Appia, nemurirea lui Appius e altundeva, într-o singură frază dintr-o întreagă carte, scrisă de el: Homo faber suae quisque fortunae. „Fiecare om e făurarul destinului său”. De fapt, nici nu e nevoie de toată propoziția, primele două cuvinte, Homo faber, au fost suficiente. Toată cartea, toată viața, tot contextul istoric în care a Appius a existat, au fost doar pulpa perisabilă a fructului ce protejează sămânța durabilă. Fructul îi interesează pe istorici, dar, dacă istoria nu e doar contingență și întâmplare, adevăratul ei sens e nașterea miraculoasă a unor adevăruri simple.

Și nu doar adevăruri. Câtă speranță, dorință, teamă, furie, revoltă, blasfemie, curaj, în cuvintele astea, Homo faber! Appius le-a scris, dar nu mai sunt ale lui, le scriem fiecare dintre noi din nou și din nou. Nu e un adevăr de nemișcat, o constantă a fizicii, din contră, e toată înfruntarea omului împotriva Universului aici. Cine știe, ar putea fi chiar false: există unele dovezi în acest sens. E un uriaș semn de întrebare ascuns în cuvintele astea.

Dar incertitudinea lor e ceea le ține în viață și le conferă putere. Ceea ce ar trebui să ne încurajeze. Pentru că asta înseamnă că propria noastră incertitudine, propria noastră pâlpâire dinaintea întunericului, ar putea fi și o tărie, nu doar o slăbiciune. Omul strălucește în nesiguranța destinului său, în semnul său de întrebare.

Pagina de seară 1

În „The Artist’s Way”, faimosul ei manual de vindecare a artistului din fiecare (artist care, de cele mai multe ori, rămâne doar un animal bolnav și, până la urmă, comatos), Julia Cameron prezintă o serie de exerciții, un fel de culturism mental dedicat reabilitării mușchiului creativ. Primul dintre acestea constă în „paginile de dimineață”. Adică, în fiecare dimineață, fără excepții, să te așezi la masă și să umpli trei pagini cu scriere liberă, adică fix ce îți trece prin cap, coerent sau nu, despre orice sau despre nimic. Tot ce contează e să fie trei pagini și să nu ai niciun fel de frâu, de cenzor. Cenzorul e inamicul care trebuie cumințit ca să putem elibera artistul.

Am încercat și eu într-o vreme paginile de dimineață. Am eșuat lamentabil. Măcar am descoperit despre mine că nu sunt în stare să scriu liber. Pentru mine, libertatea absolută și haotică impusă de exercițiu e infinit mai tiranică decât cenzorul meu intern. N-aș putea trăi cu un asemenea despot. Aproape inconștient, corectam fiecare frază, gândeam înainte să scriu fiecare cuvânt. Rezultau pagini coerente despre ceva anume, în cel mai bun caz impregnate de  lene intimă de jurnal, exact ca textul de față, pe care însă îl scriu seara.

Poate că din cauza asta nu o să fiu niciodată un scriitor adevărat. Adevărata chemare e înăuntru. Ea e la fel de imperioasă ca foamea, teama, somnul, supraviețuirea. E în sistemul limbic. Numai câțiva norocoși o aud astfel. Noi ăștilalți o auzim de afară, de departe, și avem impresia că suntem cumva chemați. Nu suntem, nu asta e vocația, e doar un ecou sau o amintire a unor dorințe avortate. Unii înfruntă furtuna în largul oceanului, alții o aud de departe, din camera de hotel cu vedere la plajă.

Cândva, eram convins că că scopul oricărei scriituri e tăcerea. Vedeam tăcerea ca pe un ideal nobil. Și încă mai cred, și toate textele bune pe care le-am citit, toate muzicile bune pe care le-am ascultat, sunt vecine cu tăcerea. Dar uneori, tocmai când sunt pe cale să mă împac cu propria mea tăcere, să o ating ca pe un țărm pe care de mult îl pândeam prin ochean, sunt brusc vizitat de impresia opusă. Mă înfurii pe mine însumi. Să nu scrii nimic e adictiv. Tăcerea e un drog, un obicei prost.  Sunt permanent tentat de tăcere și mereu cedez ispitelor ei. Majoritatea timpului, tac, și asta mă face, într-un fel, vicios. Raționalizez, mă mint, îmi imaginez că tac pentru că nu am adevăruri de spus, pentru că nu știu nimic, dar tac pentru că nevoia mea bazală de a tace, de a nu scrie, e mai mare decât chemarea fantomatică a scrisului.

E ca un văl pe care aș vrea să-l rup, deși nu știu ce e dincolo de el. Poate nu e nimic, doar un maidan gol. Sau poate e interiorul meu, dezordonat ca o magazie, dar plin de toate lucrurile care compun un interior, temeri, coșmaruri, dorințe, nevoi, iubiri, fericiri mărunte, și toate nu sunt decât semnele unui cuvânt mai important, care nu mă privește doar pe mine, ceva nou, ceva al dumitale. Să zicem și noi, ca Iona: „răzbim noi, cumva, la lumină”.

 

Lampionul

Floating Lanterns : Yi Peng in Thailand
Floating Lanterns : Yi Peng in Thailand

În ultima seară la mare, am aprins lampioane. Avem două, dar pe unul l-am aprins prea bine și a trebuit să-l stingem cu nisip. Al doilea însă s-a ridicat, a plutit puțin la nivelul capetelor noastre, apoi s-a ridicat și s-a lăsat dus de briza nocturnă către larg.

Când a devenit doar un punct pâlpâitor la orizont, fiica mea cea mare, care până atunci țopăise entuziasmată primprejur, a început să plângă. Tare, sănătos, cu hohote și urlete, așa cum se plânge la patru ani. Ne-a declarat, printre sughițuri, că urăște lampioanele și că nu mai vrea să vadă niciodată niciunul.

După ce ne-am calmat, am realizat evidența: copil cum e, înțelesese mult prea bine lecția lampionului, metafora zilelor strălucitoare care dispar în largul nopții fără să se mai întoarcă.  Continue reading “Lampionul”

Hickory Dickory Brexit

raft-banksySunt psihiatru și nu înțeleg mare lucru din politică. Unii văd politica precum un joc de șah, infinit mai pervers și mai încâlcit, dar în care fiecare mișcare are logica și motivația ei de nezdruncinat. E drept că mereu am fost slab la șah, poate de asta nu am înțeles mai nimic din „Brexit”. Până și porecla asta mi s-a părut stupidă, stupid și felul în care s-a propagat și am început toți să o molfăim ca pe un fel de mantră copilărească, un fel de „An-tan-te” dar de groază. Dar poate cel stupid sunt eu.

Nici din campanie, din argumentația pro și contra, cât le-am urmărit cu coada ochiului, n-am înțeles nimic. Privind-o pe regină în costumașul ei reflectorizant, arborând păreri pro-brexit dar refuzând să și le asume oficial, în timp ce cărți de joc încununate cu imense căciuli de blană de urs patrulau într-o intricată paradă în jurul dumisale, am avut impresia că recitesc o ediție din Alice în țara minunilor care a virat din ironie în schizofrenie. Când mă uit la secvențe din dezbaterile electorale, parcă revăd faimoasele sketchuri Monty Python în care nimeni nu înțelege ce rage celălalt, subiectul e brânza sau un papagal mort, și la final personajele se împușcă reciproc.

Iar când citesc statusul de facebook al unei prietene românce, care povestește cum, în timp ce e pe stradă cu copilul mic, în Londra, e acostată de un indian care îi spune să se care acasă, să nu mai umple școlile cu progeniturile ei, ei bine, nu mai gândesc nimic, doar simt. Instinctele vorbesc între ele.  Continue reading “Hickory Dickory Brexit”

Pasăre pe apă

m064Spațio-timpul emoțiilor e întotdeauna un preambul, un interludiu, sau un impromptu. Dacă ar fi să ne defalcăm viața în perioade și ere, în evenimente bine delimitate, trăirile cele mai intense, deopotrivă cu amintirile lor, sunt în afara acestor frontiere, pe dinaintea lor sau printre ele.

Senzația pe care o ai anticipând vacanța e mai intensă decât senzațiile vacanței. Angoasa de dinainte de un examen se evaporă când examenul a început. Promisiunile și amenințările sunt ancore mai adânci în realitate decât împlinirea lor. La fel și nostalgia.

Fiica mea cea mare a fost într-o excursie organizată de grădiniță, prima din viața ei. Prima plecare fără noi. I-a plăcut foarte mult, dar înainte de plecare a fost speriată. Ar fi preferat să nu plece. Când am ajuns la locul de rendez-vous și a văzut marea de copii, părinți, educatori, îngrijitori, și cele trei autocare mărețe, s-a agățat de mine ca de un trunchi de copac în vijelie. După ce am „predat-o” și a intrat în rând cu colegii ei, s-a relaxat imediat, și restul zilei s-a distrat până la epuizare, așa cum doar copiii sunt în stare și adulții nu mai au voie.  Continue reading “Pasăre pe apă”

Când e ziua ta?

„Azi e ziua mea!” a exclamat fiica mea cea mică, cu zâmbetul pe buze, când s-a trezit. N-are încă trei ani. Zice că e ziua ei în fiecare dimineață, de la 1 iunie încoace. Știe că, de fapt, nu e ziua ei, nu e nici aniversarea, nici 1 iunie, nici onomastica. Pur și simplu îi place să zică treaba asta. Și, pentru ea, nu e o amăgire, nici măcar un răsfăț, ci adevărul.

Un adevăr simplu, pe care îl pierdem undeva pe parcurs, unul dintre nenumăratele oboluri pe care le plătim pentru ca să ne putem aminti trecutul și să putem prevedea viitorul, și astfel să stăpânim Pământul. Un adevăr pe care îl putem conștientiza, rațional. Putem să înțelegem că nu avem decât clipa prezentă, că trecutul e o poveste inventată, iar viitorul e o iluzie. Dar ideea asta nu ne mai invadează instinctele, nu mai sălășuiește în conștiința noastră așa cum o făcea când aveam trei ani. Ba din contră, e un clișeu, o prejudecată, o mâncare sleită. Un slogan pentru băuturi carbogazoase și telefoane mobile.

Mi-aduc aminte de ultima zi dintr-o vacanță de vară, nu mai știu care dintre ele, dar nu eram prea mare. Am ieșit afară și am început să bat mingea, decis să profit la maxim, cu fiecare bătaie ritmică, de ultimele grăunțe de libertate. Dar nu mi-a ieșit: nu mă puteam gândi decât că mâine urma să înceapă școala, că vacanța s-a terminat. Din momentul în care începi să faci efortul de a apuca clipa prezentă, știi deja că încercarea ta e sortită eșecului. Te agăți oricum de ea: „carpe diem” e un imn al disperării.  Continue reading “Când e ziua ta?”

Autocritică bucureșteană

ploaieM-am născut în București. Mai mult decât atât, am rădăcini adânci în București. Nu am avut o „țară” cu bunici în spatele unui gard de uluci năpădit de mâna-Maicii-Domnului, cu păsări cotcodăcind ziua și cu liniște cosmică noaptea. Mereu a fost zgomot urban în jurul meu. Sunetul distant al pickhammerului îmi produce madlene de copilărie. Când eram mici, ne alergam unii pe alții pe maidan într-un mod aproape identic cu cel descris de Cărtărescu în „Mendebilul”. Era pe atunci o mahala cu case vechi și străzi pietruite, un embol de București interbelic scăpat în mod misterios de masacrul modernizării comuniste. Nu că ar fi fost o mahala civilizată, sau măcar curată. Erau doar două lucruri care o sfințeau: vecinătatea unor oameni iluștri care locuiau pe acolo, unii vii, la care toți se uitau cu gura căscată ca la niște miracole improbabile pe două picioare, alții morți, dar a căror amintire era palpabilă ca un om viu, și un tei enorm care umbea cu coronamentul un sfert de stradă și în care ne-am cocoțat toată copilăria. Pe vremea asta, ar fi sufocat cartierul cu parfumul lui.

Dar nu exista nici pe atunci un simț autentic al comunității. Ne știam vecinii din vedere, și vorbeam unii cu alții ca niște frați atunci când se tăia curentul, în nopțile toride în care mai bine stăteai pe afară. De îndată ce revenea electricitatea, ne întorceam fiecare la bula lui de lumină. Măcar pe atunci aveam scuza că erau vremuri în care erai mai în siguranță în ea și nu era bine să-ți verși oful te miri cui pe stradă, că nu știai cine te ascultă. Încă de pe atunci, Bucureștii erau un oraș profund traumatizat, o distopie întunecată. Dar eram copil și așa e omul, își aduce aminte cu nostalgie și tandrețe de primii lui ani, chiar dacă erau groaznici pentru toată lumea. Continue reading “Autocritică bucureșteană”

Niște semizei

dura-europos_temple_atargatis_heracles_ny“Atunci veți deveni semizei!” declamă chirurgul în sala plină de studenți. Se întâmpla acum câteva zile, la o întâlnire cu studenții la medicină, în care niște specialiști (cu mine printre ei) trebuiau să facă reclamă propriului domeniu medical.

Nu doar chirurgii cred despre ei înșiși că sunt semizei, e o opinie larg răspândită că a tăia corpul și abcesul rău din el e un act cvasi-divin. Nimeni nu crede așa ceva despre psihiatri, slavă Domnului (adică Chirurgului Originar). Ce crede lumea despre noi, pot doar să bănuiesc, sau puteți să-mi spuneți domniile voastre.

Într-un anume fel, chiar așa este, deși nu în felul demiurgic și salvator la care ne gândim deobicei la divinitate, ci într-unul mai vechi, mai aproape de miturile primitive.  Continue reading “Niște semizei”

O singură primăvară

Primăvara lui 2002 venise în București cu o lună mai devreme și fără nicio reținere, ca o armată victorioasă care calcă în picioare străzile cetății cucerite. Eram student, în stagiul de pneumologie, la spitalul Filaret, o clădire veche și roșie, cu ferestre enorme prin care vedeam pur și simplu cum bobocii de corcoduș se deschideau amenințători, ca niște prăpăstii în care eram cu toții bucuroși să ne aruncăm.

S-au întâmplat multe lucruri în anul ăla, o luaserăm toți razna, de parcă nu mai eram niște cetățeni ai lumii moderne, ci niște sălbatici primitivi care stau de vorbă cu vântul și venerează albastrul cerului, pe Tengri Aether Latobius Stribog. Desigur, asta doar în suflete noastre, pe dinafară păstram aparențele, pentru că aparențele sunt totuși ultimele ziduri și nici măcar primvăra nu le dărâmă, cel mult le acoperă cu mușchi și gândaci roșii. În acel an mi-am cunoscut viitoarea soție.

De atunci, monitorizez riguros fiecare primăvară. În anii următori, anotimpurile au revenit la normal. Am avut iar nămeți de Mărțișor. Proverbul franțuzesc, conform căruia în aprilie nu te descoperi nici măcar preț de un fir de ață, și-a recăpătat înțelepciunea occidentală. Copacii au înmugurit timid, mai întâi în centru, pe lângă parcul Ioanid, și de acolo în valuri centrifuge discrete, și de abia în luna mai puteai spune că e în sfârșit primăvară deplină, un scurt răgaz înainte ca marile canicule să ofilească prospețimea frunzelor. Am tot așteptat să se repete primăvara maiestuoasă de când împlinisem douăzeci și trei de ani. Continue reading “O singură primăvară”

Este medicina frumoasă?

0146jpgIdeea că practica medicală ar putea fi intrinsec frumoasă are ceva respingător. Desigur, satisfacțiile profesionale sunt frumoase pentru medic, dar cu toții știm că meseria noastră e departe de a fi o continuă satisfacție și mai aproape de a fi cel mai intim contact cu suferința și boala pe care un om îl poate avea fără să fie el însuși cel bolnav. Din suferință se poate naște frumusețe, iar boala însăși are valoare simbolică, dar niciuna nu poate fi frumoasă în sine, nici măcar atunci când Marguerite Gautier își codifică semiologic evoluția tuberculozei folosind culoarea unei camelii, în romanul lui Dumas Fiul. E o dovadă a măreției și transcendenței naturii umane că putem, rar dar memorabil, deriva lucruri minunate din cea mai atroce durere, dar doar atunci când e propria noastră durere. Să vezi ceva frumos în suferința altuia pare ceva cinic, dacă nu pervers.

Și cu toate astea, marea majoritate a medicilor își iubesc profesia, cu toate defectele și riscurile ei cu tot. Uneori o urăsc, dar nu ar face-o dacă nu ar iubi-o mai întâi. Nu e o meserie care să fie făcută blazat și automat, ca să ai un salariu și un loc călduț în societate, nici pentru bani mulți și să dese vacanțe tropicale. Deși unii beneficiază de ele, de ce să fim ipocriți: într-un reportaj recent din The New Yorker, despre cazul notoriu în care doi neurochirurgi au infectat, în scop terapeutic, creierele unor pacienți cu glioblastom în fază terminală, reporterul nu ratează ocazia să menționeze câte Maserati-uri avea unul dintre medici (patru, dacă vă întrebați). Dar atât blazarea cât și carierismul sunt instanțe patologice ale unei practici medicale deviante. Nu beneficiile secundare sunt cele care ne determină să continuăm în ciuda uzurii și dezavantajelor, ci ceva din pasiunea artistului pentru opera lui. Și cuvântul pe care mai toți l-am alege ca să descriem ceea ce facem este „frumos”. Percem frumusețe în procesul nostru diagnostic: unele cazuri sunt „frumoase” prin complexitatea sau particularitatea lor. Exact ca pentru poeții francezi simboliști, opusul frumosului în acest caz nu este urâtul, ci banalul. Avem zilnic cazuri banale, mereu asemănătoare, și, din când în când, câte un caz frumos! Continue reading “Este medicina frumoasă?”