Un peșrev, două interpretări

Pentru toamna e în exact acel moment auriu și infinit de languros, dar atât de scurt încât poate să treacă neobservat pe lângă noi, scurt ca viețile noastre en somme, vă invit azi să vă așezați la umbra parfumată a unuia dintre smochinii din grădina moscheei prințese Esmahan, din Mangalia, și să ascultați două interpretări ale unei melodii exact ca vremea de afară, de Dimitrie Cantermir, Muhhayer Peșrev.

Mai întâi prima pe care am ascultat-o, acum mulți ani, a formației turce Bezmârâ. E din 2000, de pe un album cu titlu proustian, Yitik Sesin Peșinde, sau „În căutarea sunetului pierdut”.

Apoi intepretarea foarte recentă a singurei formații românești care îndrăznește să îl cânte pe Cantemir, Formația Anton Pann (albumul Cantemir Melo, 2018)

Versiunea Bezmara e făcută foarte academic, cu mare respect pentru autenticitate, instrumente reconsituite de epocă, și e probabil cea mai apropiată versiune de cum suna muzica la curtea lui Suleiman al 2-lea. Versiunea românească e mai romantică, și poate intuiește ceva din nostalgia moldovenească pe care și mie mi se pare că o simt în muzica lui Cantemir.
Dar și dacă nu știi nimic despre Cantemir sau muzică în general, e suficient să închizi ochii și vei auzi o chemare veche și dulce, de undeva de dincolo de Marea Neagră, din stepele Asiei Centrale pe care, altfel decât de mână cu un defunct prinț moldovean cu o picătură de sânge nobil tătar în el, nici n-am avea cum să le vizităm.

Fără domiciliu fix

„La început, mi s-a părut foarte ciudat că nimeni nu îmi zâmbea.”
E ceva ce aud frecvent de la occidentalii care au trecut prin București. Eu trecusem prin șocul invers, pe când lucram în Franța și toată lumea zâmbea și dădea binețe, peste tot. Străinii nu se supără prea tare pe noi, bucureștenii, văd asta ca pe o particularitate etnologică, o chestie de suprafață, nu expresia unei ostilități mai adânci. Românii non-bucureșteni, dacă vin din zone unde se zâmbește mai des, o iau însă personal și urăsc orașul ăsta ca un mozaic, de parcă Bucureștii ar mai exista cu adevărat, de parcă nu ar fi un conglomerat de oameni înstrăinați, din care fac și ei parte. Pentru că teoria mea e că în București nu se zâmbește pentru că locuitorii lui nici măcar nu se consideră bucureșteni, nu se simt acasă decât cel mult între pereții subțirei ai blocului. De îndată ce ies pe stradă, sunt imediat niște străini, și asta e trăsătura definitorie a bucureșteanului: străin în propriul lui oraș.

Sunt însă și unii oameni care zâmbesc și sunt politicoși. De exemplu, parcagii cu care mă întâlnesc dimineața. Unul, mai în vârstă, care e și paznic, își ridică nițel șăpcălia, să trăiți, sănătate, Doamne-ajută, să aveți o zi bună. Al doilea, un șmecheraș ceva mai tânăr (dar tot o avea vreo 45 de ani), face o glumă cu fetele mele, le întreabă ce mai fac, cum e la școală. Dacă e binedispus îmi mai spune și câte ceva din actualitățile din cartier. Acest al doilea parcagiu stă într-o cotineață fără apă și electricitate, chiar lângă parcela administrată de el. Dar se descurcă. Niciodată nu i-a plăcut să muncească ca angajat, îmi mărturisește, deși a fost în tinerețe muncitor pe la mai multe mari întreprinderi, astăzi defuncte. Are și mai mulți copii, nu îi mai vede dar e mândru de ei. Schimbăm zilnic amabilități, în timp ce ne strecurăm prin mașinile parcate pe trotuar chiar de el. Din mașini se dau jos bucureșteni curați și frumoși, cu priviri vacante, care încearcă să se prefacă că nu existăm, rugându-se probabil în gând să nu cumva să îi înterpelez de ce nu ne lasă și nouă, pietonilor, măcar dooj de centimetri, acolo, mai ales pentru copiii care merg la școală. Dacă cumva ni se intersectează privirile, vom adopta, și eu, și ei, măști de sfincși fioroși. Zâmbetul e un tabu de neîncălcat. Doar parcagiul zâmbește, școlile sunt mană cerească pentru el, și nici măcar nu are vreun interes să fie amabil cu mine, eu nici măcar n-am mașină. Continue reading “Fără domiciliu fix”

Fără stăpân

Am trecut prin tot spectrul afectiv în weekendul ăsta, deşi a fost un weekend cât se poate de normal.
Am început cu anxietate, ca să nu zic groază, de sâmbătă, când trebuia să le vorbesc studenţilor de la ASE despre stres şi rezilienţă, la o conferinţă unde am fost invitat fără să am vreun merit. Apropiaţii mei ştiu că mă simt bătrân, mai bătrân poate decât arată buletinul, şi în acelaşi timp foarte tânăr, parcă ieri eram student, şi totuşi un hău enorm mă desparte de studenţii de azi, născuţi la mult timp după Revoluţie, pe vremea când eu însumi eram deja student şi piguleam cu pensa cadavrul din sala de anatomie. Aveam teama iraţională cum că n-o să am nimic de zis, nimic inteligibil, că va fi ca şi cum vom vorbi limbi fundamental străine, precum turca şi ciripitul vrăbiilor, şi la final voi primi întrebări al căror sens îmi va scăpa, despre probleme care mă depăşesc cu totul. Evident, n-a fost aşa, am întâlnit oameni sensibili, normali şi curioşi ca şi mine, şi am vorbit despre depresia lui Heraclit şi euthymia lui Democrit şi a ieşit chiar foarte bine.
Aşa că sâmbătă după amiază, sorbind un pahar de sirop în grădina din Ferentariul inimii mele, am fost şi eu euthymic, ca să nu zic de-a dreptul euforic.
Dar duminicile sunt mereu mai proaste, pentru că sunt preludiul zilei de luni, şi pentru că a plouat şi n-am mai putut să mă plimb cu bicicleta în pădure, şi pentru că a murit Ilie Balaci, ciudat ce a putut să mă întristeze moartea unui om la care nu mă mai gândisem de un car de ani, dar simplul său nume m-a transportat înapoi în copilărie, când mă uitam la meciuri cu tata la televizorul alb-negru şi nimic nu părea mai important pe lume. Continue reading “Fără stăpân”

Din raftul din spate

Jumătatea mea stângă
E jumătatea mea slabă
De sus până jos
Mâna stângă e mai firavă
Piciorul stâng e mai scurt
Ochiul stâng vede ca prin ceață
(Sunt ambliop
Ciclop umil al erei fără titani)
Chiar și pe dinăuntru
Ficatul a fost mereu mai puternic
Decât inima
Și totuși trăiesc în deplină armonie
Jumătatea mea stângă
Cu jumătatea mea dreaptă
Ziua mea de ieri
Cu ziua mea de mâine

Poveste cu prieteni

A fost o dată un pisoi. Era un pisoi de casă, extrem de alb şi de pufos, parcă făcut să îl tot rostogoleşti pe covor ca pe o mingiucă. Tocmai de aia, stăpâna lui îl botezase Fluffy. Lui Fluffy îi convenea de minune că e aşa de plăcut pentru joacă, dar ştia în acelaşi timp că e mai mult decât atât, că e și el o fiinţă vie cu gânduri şi sentimente. Ca mai toate pisicile, Fluffy dormea sau era treaz când avea el chef, şi ziua, şi noaptea. Aşa că ziua se juca şi era drăgălaş, iar noaptea, când toţi oamenii dormeau, pisoiul nostru se plimba tacticos prin casă, gândindu-se de zor, sau privea pe fereastră stelele, celelalte case și rarele vietăți nocturne.

Într-o noapte, cum stătea el pe pervaz privindu-și propriile gânduri cum străluceau pe cer, urechile i se ciuliră dintr-o dată. Fusese doar un fâșâit de o clipă, undeva în casă, nimeni în afară de o pisică n-ar fi putut să-l audă. Fluffy se duse îndată spre locul de unde venise zgomotul, lipâind, el însuși, în tăcere deplină. Și, ce să vezi: acolo, aproape de cămară, un șoricel mic-mic căra în spinare o bucată de măr.

– Tu cine mai ești? întrebă Fluffy torcând prietenos.

Șoricelul îngheță de spaimă. Din toate poveștile pe care le auzise când era mic, din toate coșmarurile pe care le visase, pisica era cea mai înspăimântătoare poveste și cel mai cumplit coșmar.

– Nu mă mânca, nene, te rog! Am șapte copii acasă!

– Cum să te mănânc? Bleah! Eu mănânc doar ce îmi dă stăpâna mea, bobițe cu somon în aspic și uneori câte o farfurie de lapte covăsit. Și, când nu se uită ea, mai ronțăi câte o frunză din planta decorativă, mă ajută la burtică.

Dar șoricelul începu să tremure, iar Fluffy își dădu seama că era chiar foarte speriat, așa că se rostogoli pe spate, cu lăbuțele în sus, în cea mai jucăușă și inofensivă poziție pe care o știa, și scoase și un „Miau” vesel.

– Nu te speria, micuțule, adăugă. Nici prin cap nu-mi trece să te mănânc, ba din contră, aș vrea chiar să fim prieteni. Doar că nu știu ce ești și cum te cheamă!

Șoricelul, prinzând curaj, chițăi pițigăiat:

– Păi, sunt un șoricel! Și mă cheamă Chițăilă!

– Bună, Chițăilă, eu sunt Fluffy, un pisoi. Și ce faci tu aici?

– Ăăăă, am venit să îmi iau de mâncare… Știi, am șapte copii acasă…

– Tii, ce mi-ar mai plăcea să îi cunosc și pe ei!

– Aoleu, familia mea s-ar speria foarte tare dacă aș aduce o pisică acasă!

– Dar de ce? Să știi că sunt foarte drăgălaș.

– Mie nu mi se pare. Mie îmi pari mare și înfricoșător! Chiar și acum, că stăm de vorbă, nu mă pot opri din tremurat. Și nu sunt cu totul convins că acum nu te joci cu mine, înainte să mă mănânci. Pisicile fac adesea așa, se joacă cu mâncarea.

Fluffy fu peste măsură de mirat de cele spuse de Chițăilă. Continue reading “Poveste cu prieteni”

Un gest de rămas bun

Fiica mea cea mare a terminat grădiniţa. Ieri a fost serbarea. Apoi, învălmăşeală cu poze, buchete de flori, diplome, albume, părinţi şi bunici înlăcrimaţi.
La un moment dat, crezând că, în haosul ăla vesel, n-o vede nimeni, s-a apropiat singură de nisiparul din curtea grădiniţei. Nisiparul în care s-a jucat, timp de trei ani, în zeci de după-amieze de început de vară şi de toamnă. Mă rog, în ultimul an mai puţin, fiindcă a crescut şi lopăţelele, găletuşele şi formele deja au căzut în desuetudine, faţă de alte lucruri mult mai mişto. Dar aseară părea să fie iar interesată de jucăriile vechi. S-a aplecat cu grijă, a luat o formă de pe jos şi a apăsat-o în nisipul ud de la ploaia torenţială. Totul cu gesturi foarte delicate, de parcă ar fi riscat să spargă un obiect foarte fragil. A privit rezultatul o clipă, apoi a pus forma la loc, s-a ridicat şi a plecat de lângă nisipar. Ea nu se va mai juca acolo, dar minuscul castel de nisip va mai rămâne poate până la prima ploaie.

Fetiţa mea a fost mereu precoce, uneori ceva de speriat. Fetiţa mea, cu tot cu chiotele şi hachiţele şi drăgăleşeniile ei ei de copilaş, are clipe în care e infinit mai înţeleaptă decât mine, tatăl ei, care o privea pe şest cum profita de o clipă de intimitate ca să îşi ia rămas bun de la ea însăşi, copilul preşcolar care se tăvălea până deunăzi prin nisip, aducând o cantitate apreciabilă şi acasă, în adidaşi.  Cu naturaleţe, fără să fi fost instruită, fără lacrimi, regrete sau frici exprimate. Spre deosebire de tatăl ei, care, cu trei ani în urmă, avea impresia terifiantă de sfârşit de lume când o ducea pentru prima dată la grădiniţă, şi încerca să fredoneze mintal genericul de la Spongebob Pantaloni Pătraţi doar ca să nu plângă. Tatăl ei care credea că, de data asta, la final, s-a descurcat mai bine cu controlul emoţional, până când a asistat la scena de mai sus. Tatăl ei, care niciodată n-a ştiut cum să îşi ia rămas bun de la nimeni şi de la nimic, şi care se agaţă şi azi cu dinţii de copiii din el, inclusiv de preşcolarul din vremurile tulburi de când mergea el la grădiniţă. Tatăl ei, care respiră o dată şi trec trei ani.

Fetele mele sunt mult mai bune decât mine.

Imagine: Copii jucându-se pe plajă, de Mary Cassat, 1884

Transcendență și alienare

Eram medici-boboci, proaspeți rezidenți în spitalul de boli mintale.

– Măi, dar de unde știm noi că pacienta Cutărescu, care e convinsă că vorbește cu sfinții, nu vorbește de-adevăratelea cu sfinții? Cel puțin ea nu are niciun dubiu că are o relație directă cu Cerurile și că, după capriciul Acestora, face naveta între lumea noastră și lumea cealaltă.  Iar noi îi zicem că știm noi de fapt cum stau lucrurile, că singura realitate e o bubă în cap. Dar nu avem nicio dovadă palpabilă în acest sens, să îi furnizăm.

Așa zicea colegul Mardarache, mereu predispus speculațiilor extrem de serioase spuse pe un ton glumeț. Îmi aduc aminte cu drag de el, așa cum îmi aduc aminte și de pacienta Cutărescu și fantastica ei istorisire care începea așa: “Într-o zi, mă plimbam prin Ferentari și pac! m-am trezit brusc într-un alt Ferentari, Ferentariul ceresc, care seamănă cu ăsta pămâtesc dar nu e același!” Pe primii pacienți ți-i amintești cel mai bine.

– Chiar așa, cum ar fi ca povestea ei să fie adevărat, și Ferentariul ceresc să existe? îi ținu isonul un alt coleg, doctorul Bizdidel.

Păi poate chiar există, m-am băgat și eu. Dar n-are a face. Madam Cutărescu tot are o boală, tot trebuie să o tratăm.

– Pe bune, Stroescule, „poate că există”? mă maimuțări Mardarache. Ia zi, care e cana ta de cafea, poate trebuie să punem niște picături speciale în ea, ca să-ți treacă credințele stranii, se amuză el.

– În treacăt fie spus, eu nu pot fi considerat un credincios, ci un nădăjduitor. Sper într-o lume ideală, mi-e lesne să mi-o imaginez, dar mi-e greu să cred în ea. Voi nu credeți deloc în ea, dar vă place să speculați. Chiar necredința voastră face speculația voastră foarte ușoară. Suntem cam la fel, așadar. Dar nici asta nu are nicio legătură cu boala doamnei Cutărescu.

– Dar nici noi nu avem vreo dovadă palpabilă pentru „buba” dumneaei din cap, mă atacă Bizdidel. Că nu se vede la tomografie. Singura noastră unealtă diagnostică e bunul simț. Psihiatrul nu are altceva la dispoziție în afară de ce deduce din discuția cu pacientul. De îndată ce o boală capătă analize care să o facă palpabilă, ea iese din câmpul psihiatriei și ajunge la alt specialist.

– Mersi pentru mini-conferință, că noi nu știam asta, replică Mardarache. Normal că n-am nicio îndoială că doamna C e bolnavă, dar oare or fi existat oameni care chiar vorbeau cu niște ipotetice ceruri? Sau or fi fost toți profeții suferinzi de schizofrenie și parafrenie, asta dacă nu erau simpli mincinoși?

– Dacă Cerurile or exista, accesul la ele e foarte îngust. E ușor să ieși din lumea noastră. Nu trebuie să faci schizofrenie pentru asta, sunt și droguri care ajută. Dar majoritatea dintre „ieșiți”, se alienează. Cad undeva în spațiul negru de lângă realitatea bunului nostru simț, unde nu e nimic în afară de ei rămășițele eului lor.  E drept că îi „ajută” și realitatea convențională să se alieneze, îi respinge, le dă eject.  Cu totul altceva e transcendența. Nu orice alienare e transcendență. Și îmi place să cred că oamenii transcendenți, dacă or exista, sunt mai puțin alienați. Că, de fapt, noi, restul lumii, suntem cei înstrăinați de ei, nu viceversa.
Mi-a părut rău că nu aveam o pipă din care să pufăi meditativ după aceste vorbe.

Ce sofiști eram pe vremea aia. Și ce pasionați. Petreceam ore cartografind delirurile pacienților din spital. Eu unul nu mai fac demult asta. Nu mai sunt un explorator, sunt garda de coastă, sunt salvamarul în barca lui. Conștient că nici salvamarul nu e imun la înec. Dar de nădăjduit, încă nădăjduiesc.

Când ești mare n-ai nimic

Când ești mic, ai un maximum de drept de proprietate. Unele lucruri sunt ale tale, inclusiv părinții și bunicii, altele nu. Dar alea care sunt ale tale, cât de puține sunt, sunt ale tale cu totul, aproape inalienabile. Chiar și copiii săraci sunt mai bogați decât oamenii mari.

Pentru că pe măsură ce înaintezi în vârstă, descoperi că tot mai puține lucruri îți aparțin cu adevărat. De asta nici nu-ți mai dorești mare lucru. Pentru că nimic din ce ai obține nu ar fi al  tău, de fapt.

Nici măcar lucrurile cele mai intime, cum ar fi gândurile. De vise nu mai zic nimic, cine poate revendica proprietatea viselor? Dar gândurile vin cu iluzia că noi le gândim. Ori, nici vorbă de așa ceva.

Toate gândurile banale, de zi cu zi, au mai fost gândite de nenumărate ori înainte. Ideile obișnuite pe care le adopți. În cine crezi, ce partid votezi, dacă există extratereștri și dacă dovleceii modificați genetici te vor ucide. Astea sunt idei care plutesc libere ca poluarea. Nimeni nu le-a gândit, dar cu toții contribuim la ceața grea de eșapament pe care apoi o respirăm.

Uneori ai idei bune, aparent originale. Cândva scriai poeme, o făceai temeinic, studiaseși metrica și prozodia și poeții Pleiadei și pe Petrarca și citiseși Beowulf în ediția bilingvă a lui Seamus Heaney și erai fan al lui Guillaume Apollinaire. Aveai un caiet cu coperți albastre în care, după cum se cuvine, erau mai mult ștersături decât versuri duse la capăt. Îți lua trei luni să scrii un sonet și rezultatul te surprindea mereu. Ca și cum nu tu l-aș fi scris, ci doar l-ai fi născut. Astăzi ești un om serios, nu un adolescent karagöz, și nu mai scrii poezii, dar încă îți vin idei. Uneori ești vizitat de câte un poem, și chiar îți zici că o să-l scrii, dar, până să apuci să îți faci timp, îl pierzi. Ții minte despre ce era vorba, dar pe hârtie iese doar doar o repovestire a unei idei care între timp a fugit. Chiar și iluzia de a avea ceva e tot mai volatilă.

Nici copiii tăi nu îți aparțin, deși îți poartă genele. Nici genele nu sunt ale tale, normal, cutare trăsături de temperament sunt moștenite de la cine știe ce străunchi care s-a luptat în război și căruia îi plăceau lăutarii și acum nu mai e nimeni în viață să-l țină minte, dar genele au rămas și ești și tu, viu cum a fost și el. Mijești ochii și te strâmbi când ești atent la cineva care vorbește precum s-au strâmbat generații fără număr înaintea ta. Strâmbătura aia va  fi pe Pământ și peste o mie de ani, dacă vor mai fi oameni pe atunci, că unii zic că n-o să mai fie. O amintire fără conștiință, un vis nevisat de nimeni.

Dar acum că trăiești, îți contruiești, încet-încet, regatul. Construiești o casă, o familie, o meserie prin care să dai și altora ceva înapoi. Ce mod mai bun de a arăta că ai totuși ceva, decât să dăruiești?

Toate astea însă îți pot fi luate înapoi într-o clipită. Precum pictorul acela, despre care povestea O.Sacks, care și-a pierdut brusc capacitatea de a mai vedea culorile. Știți ce a făcut acel pictor, pentru care culoarea era tot ce era și tot ce făcea? S-a reapucat de pictat. Din absență, din lipsă, a făcut altceva, ceva nou și extraordinar. Asta fac oamenii, din nimicul pe care îl au, din gaura care se cască uneori în ființa lor, ei plămădesc altă dihanie, alt obiect. Oamenii abhoră vidul. Urăsc tăcerea. Chiar și când nu mai e absolut niciun cuvânt de zis, oamenii cântă.

Pisicile au teritoriul lor de vânătoare. Albinele au stupii. Melcii au cochiliile. Vulturii au văzduhul. Copiii au părinți și jucării. Doar omul mare nu are nimic. Și atunci umple totul cu cântecul lui.

 

Imaginea e de Augustus Edwin Mulready, pentru că nu știu de ce. 

 

Zece motive de a nu scrie o carte

Vreau să scriu o carte. Nici nu mai știu de câtă vreme vreau să scriu o carte. De decenii, oricum. Și totuși nu o scriu. O visez, o tot încep, dar mai mult de o pagină-două nu am înaintat. Și probabil nu o să o scriu niciodată. Azi m-am gândit să scriu motivele pentru care cartea asta nu se va naște.

1. Nu am timp. Cândva, aveam timp și nu știam. Dar în ultimii cinci-șase ani am tot mai puțin. Nu pot scrie decât în pauzele, tot mai scurte, dintre pacienți.
2. Mi-e frică. Ca foarte mulți oameni cărora le e frică în zilele noastre, nu știu de ce e îmi e frică. Poate de faptul că am așteptat atât de mult cartea asta încât mi-e groază de potențialul ei de dezamăgire. Sau poate invers, mi-e teamă de cotitura pe care o asemenea carte ar produce-o în viața mea.
3. Nu sunt în stare. Bine, asta poate intra la punctul 2. Nu știu, de fapt, dacă sunt în stare. Dar munca unei cărți mi se pare à priori titanică. E ca și cum m-ai pune să alerg la maraton.
4. Nu am nimic de spus. Ce poate fi de spus care să conteze, în afară de faptul că îi iubești pe cei pe care îi iubești? Sper că le spun. Nu e nevoie de o carte pentru asta.
5. Totul s-a spus deja. Și toate călătoriile au fost făcute. Cândva, existau oameni care se pierdeau în junglă și trăiau în triburi amazoniene cărora nimeni nu le bănuise vreodată existența. Acum, tot turistul care își permite să ajungă într-un oraș din Laos scrie o carte despre asta, de parcă ar fi primul.
6. E o vanitate să îți dorești să scrii o carte, așa, generic. Una e să ai ceva de spus, și alta e să îți dorești slava și nemurirea pe care permanența hârtiei și o fișă în bibliotecă le aduc. Sunt secole (și nu puține!) de când dorința de nemurire a încetat a mai fi legitimă. Azi ea e suficient de rușinoasă încât să o reneg cu strășnicie.
7. Sunt lucruri mai bune de scris decât o carte. Nu, nu blogul, nici statusuri pe facebook sau tweeturi. Nici măcar articolele din Viața Medicală. Mă gândesc la scrisori. Din cele adevărate, care trebuie să facă ele însele o călătorie în timp și spațiu ca să ajungă la destinatar. Sau un jurnal. Nu scriu nici scrisori, nici nu am rigoarea celor care țin jurnale. Așa că motivul ăsta nu e chiar întemeiat.
8. Pentru că pot să nu o scriu. Pentru că am opțiunea asta, și e cea mai ușoară. Și de ce să nu trăiesc mai ușor? Nimeni și nimic nu mă obligă să scriu cartea aia. E ceva care mă îndeamnă, dar nu mă forțează.
9. Sunt prea puțini cititori. Scriitori avem destui, dar cititorii sunt pe cale de dispariție. Iar cei rămași au destulă treabă. De ce să îi mai încarc și eu? Cine sunt eu să fac asta?
10. Cine sunt eu să fac asta? Nu sunt un nimeni, dar nici nu sunt cineva. Am viața mea care doar pe mine și pe cei dragi o interesează. Am propria mea poveste și nu vreau să o dau nimănui altcuiva. Mă simt bine în ea și îmi place tăcerea tulburată doar de chiote de copii și miorlăieli de pisică. Mi-aduc aminte, când eram mic și îmi auzeam părinții conversând la bucătărie. Nu înțelegeam ce anume spuneau, înțelegeam doar contrapunctul familiar al vocilor lor împletite. Proprii mei copii nu au nevoie de altă poveste de la mine.

Și totuși, bănuiesc că moștenesc o genă a povestitorului, din vremurile străvechi în care aceștia aveau funcții importante în coeziunea dintre comunitățile de oameni. Asta nu înseamnă că aș avea vreun talent, nici vreun meșteșug, ci doar că simt nevoia să povestesc. Povestesc aproape tot timpul, cei care mă cunosc știu cât de plicticos pot fi când turui întruna vrute și nevrute, iar când nu povestesc mă îmbib de poveștile altora. Dar materia poveștilor în care mă scald e mult prea fluidă și trecătoare. Încă am speranța disperată că într-o zi o să pot apuca apa asta de râu cu mâinile ca să o solidific într-o construcție cristalină, gata să acumuleze praful posterității.

Și poate că există un altfel de cărți, cele care nu trebuie neapărat scrise.

Imaginea e de Jessie Wilcox Smith, faimoasă ilustratoare americană.

Câteva note despre crimă și boală mintală

  • Când apare o nouă știre precum cea a crimei din Brașov, primul meu reflex este să tac. Nu e un reflex neapărat prost: autoritatea și absurditatea morții, suferința familiilor, răul pe care îl poți face doar vorbind aiurea în asemenea ocazii, faptul că maximul de înțelepciune în asemenea cazuri e să îți recunoști propria ignoranță, iată destul motive pentru care e neapărată nevoie de o doză de tăcere corect administrată.
  • Din păcate, multe lucruri care ar trebui totuși spuse rămân nespuse. Așa că o să îmi iau inima în dinți și o să fac câteva remarci. Le scriu pentru mine însumi, ca note de jurnal de psihiatru, dar le și public, pentru că s-ar putea să nu pot face o versiune mai structurată prea curând.
  • Sunt limite clare în ceea ce pot spune. Ar fi incorect să emit diagnostice prezumtive și chiar și să-mi dau cu părerea dintr-o poziție profesională despre o speță pe care nu am examinat-o. Regula Goldwater etc. Așa că nu o să o fac.
  • De fiecare dată când un eveniment a cărui absurditate atinge asemenea magnitudine, oamenii flămânzesc după explicații, după sens, după o poveste coerentă care să îi ajute să integreze informația și să poată depăși, astfel, trauma. E ca un meteorit care lovește Pământul, unda de șoc se simte peste tot. Chiar dacă nu ai fost strivit de bolovan, chiar dacă locuința ta e încă în picioare și nu cunoșteai victimele, tot ești lovit de revelația faptului că atmosfera nu te protejează atât de bine pe cât credeai, că există probabilitatea ca într-o zi, când te aștepți mai puțin, să ți se întâmple și ție. Și atunci cauți explicații și, dacă nu le găsești, începi să fabrici scenarii, ca să poți să te pregătești cumva pentru o asemenea catastrofă. E una dintre funcțiile de bază ale minții umane. Publicul tolerează mai ușor o crimă, să zicem, de tip mafiot, pentru că acolo există o poveste plauzibilă, inteligibilă, decât o crimă de neînțeles. Chiar și un act terorist e mai tolerabil decât lipsa totală de sens. Empatia e necesară, chiar și faţă de criminali. Nu poți judeca fără ea.
  • Continue reading “Câteva note despre crimă și boală mintală”