O zi frumoasă

Ieri am avut o zi frumoasă.

De obicei duminica în zori ies cu bicicleta, dar ieri m-am trezit târziu și n-am mai ieșit. În schimb, mi-am luat familia și ne-am întâlnit cu prietenii pentru o plimbare pe lângă Lacul Morii. Bătea un vânt puternic și apa făcea valuri de ziceai că ești pe malul unei mări, ceea ce n-am mai văzut decât prima dată când am urcat pe dig. Doar că acum era și soare, un soare improbabil și auriu de vară de sfântul Martin, și până și fațadele scorojite și colorate ale blocurilor îți aminteau de mare.

Mai târziu ne-am retras în vârful nostru de bloc și am făcut o cafea care mi-a ieșit foarte bună, de fapt, e cea mai bună cafea care mi-a ieșit vreodată. Nu cred că o să mai reușesc vreodată să o fac așa.

Apoi am fost la vot, iar de acolo am dat o tură înfierbântată pe bicicleta mea cu pinion fix, douăzeci de kilometri în jurul nopții Bucureștene. Să mergi pe fixie e ceva mai apropiat de dans decât de ciclism, dansezi cu traficul, cu strada, cu întreaga lume.

Ajuns acasă, am ascultat rezultatul alegerilor bând, nu unul, ci două pahare de vin roșu.

Lucrurile aceastea nu sunt de interes pentru dumneata, cititorule, dar pentru mine au fost atât de frumoase încât trebuia să le consemnez pe undeva, și, cum nu țin un jurnal intim, nu puteam decât aici.

Organodinamism pe înțelesul tuturor

Am mai povestit că, proaspăt rezident de psihiatrie fiind, primul moment de iluminare a fost când am citit și am crezut că am înțeles teoriile unui psihiatru francez pe nume Henri Ey.

Ey are o teorie despre bolile mintale, numită organodinamism. O idee simplă, urmând firul unei observații a neurologilor din generația anterioară, anume că atunci când ai o leziune cerebrală, creierul rămas sănătos încearcă să compenseze deficitul. Ey își imaginează psihicul omenesc ca pe un edificiu cu arhitectură complexă, cu etaje și structuri de rezistență, dar viu. Dacă scoți o cărămidă din această clădire, ea își modifică, dacă trebuie, întreaga structură în jurul acelei găuri, ca să nu se dărâme. Aruncă-i în aer un etaj întreg, dărâmă-i un stâlp important și, din nou, mintea se va restructura, va emite tentacule, va inventa povești și tot nu se va prăbuși.

Așa se face că, atunci când observi o boală psihică, nu mai poți vedea defectul inițial. Un delir nu e defectul de bază într-o tulburare delirantă, ci modul în care mecanismele minții au încercat să compenseze o gravă eroare ascunsă. E greu să ajungi la acea eroare, pentru că mintea e o structură de ordin înalt, plină de emergențe, imposibil de explicat aritmetic sau mecanicist. De asta idei de genul „serotonina e hormonul fericirii” sunt simplificări exagerate până la a fi greșeli, e ca și cum ai spune „câinele e un dispozitiv de mișcat coada”.

Cred că observația organodinamică e valabilă în general în viață. Spre exemplu, dacă sunt brutal de sincer cu mine însumi, mă consider un om laș. Am avut, de câteva ori în viață, ocazia să mă văd astfel în oglinda evenimentelor, fără echivoc. Dar în majoritatea timpului, nu se vede. Ce se dezvălui privitorului atent e o urzeală de strategii și narațiuni care încearcă frenetic să acopere frica fundamentală cu care poate că m-am născut. Se vede în cât de greu îmi e să zic nu, când e clar că ar trebui să o fac. Se vede în felul în care vorbesc prea mult și fără rost în aproape orice context social. În amânările și pretextele și justificările pe care mi le dau singur ca să pot să continui. În felul în care uneori mă port urât, rău sau nedrept cu cei din jur. În fiecare rând pe care îl scriu.

Noi vedem mai departe

Nu cu mult mai departe. Suntem și noi miopi ca toată lumea. Dar vedem nițel dincolo de primul strat, de suprafață. Nu pentru că mințile noastre ar fi mai iscusite sau privirile mai vulturești, ci pentru că dinaintea noastră se deschid porțile.
Noi, medicii. Noi, educatorii (în sensul cel mai larg al termenului). Noi, lucrătorii sociali. Noi, psihologii. Noi, cei care cunoaștem oameni, zi de zi. Eu am cunoscut mai multe mii. Desigur, „am cunoscut” e și asta o afirmație arogantă: fiecare astfel de cunoaștere doar zgârie suprafața.

De altfel, orice om rămâne, în cele din urmă, necunoscut: de la distanță, nu vezi detaliile, de aproape, uiți cine e, îl transformi, te oglindești în el. Poate că omul adevărat nici nu are atribute, ohne Eigenschaften. Poate că de asta există Dumnezeu, ca să-l cunoască cineva și pe om.

Dar divaghez. Voiam să zic, după miriadele noastre de întâlniri omenești, s-a sintetizat o altă variantă, ușor diferită, a realității convenționale. Dacă ne vedeți uneori cu privirea pierdută în zare, neatenți la ce ziceți, să știți că nu suntem pierduți, și suntem foarte atenți. Dar ascultăm ce e dincolo de primul rând de cuvinte. Cuvintele sunt ca pionii. Piesele interesante sunt dincolo de ele, și trebuie să împingi un cuvânt până la capătul tablei de șah ca să iasă ceva cu adevărat valoros din el.

Dacă nu ați cunoscut, măcar în trecere, prea mulți oameni, faceți efortul ăsta. Știu că e pandemie și e interzis, și nu mă refer chiar la clipa asta, poate mai târziu, poate online, poate prin biblioteci. Cică pe undeva prin Danemarca ar exista o bibliotecă de oameni, unde nu împrumuți cărți, ci întâlnești un om care îți spune povestea lui.

Nu vedem foarte departe. Ci doar imediat dincolo de trompe l’oeil, de fațadă, de expresia complezentă a feței. Vedem rezervorul de lacrimi și vedem zâmbetele uriașe, indirecte.

Cafeneaua Merito

Așa că poimâine o să particip la o conferință pentru profesori. Se cheamă Cafeneaua Merito, secțiunea Galați, și e organizată de remarcabilul domn profesorDoru Căstăian.

Prima cafenea #MERITO Galați, sâmbăta aceasta, în parteneriat cu Casa Corpului Didactic Galați:

Geplaatst door Proiectul Merito op Woensdag 16 september 2020

Am mai fost la Galați doar de două ori. Acum mulți ani, am fost trimis de policlinică să țin o prelegere despre alcoolism muncitorilor de la combinatul siderurgic. Mă pregătism cu prezentare powerpoint, tot tacâmul. Dar am ajuns direct pe secțiile (alea două sau câte or fi rămas din leviathanul mort care e combinatul), am vorbit direct cu oameni cât se poate de normali, însă și foarte speriați și sub presiune. Cam cum suntem noi toți, azi.

A doua oară am fost la un congres de psihiatrie „est-europeană”, atunci am putut să mă bucur, pentru doar o zi, ca un turist, de Galați.

M-am frământat mult gândindu-mă dacă chiar am ce să vorbesc unor profesori. Cu siguranță n-am ce să îi învăț pe profesori. Și cred că „restul lumii” ar trebui să înceteze să le tot dea lecții profesorilor despre cum ar trebui să-și facă meseria. Cred că toate marile defecte ale școlii românești sunt din cauza societății, adică a noastră, nu a profesorilor. Dar asta e altă discuție.

Așa că pot vorbi profesorilor doar ca un frate. Pentru că numitorul comun al medicinei (și mai ales al psihiatriei) și al educației e faptul că sunt meserii vocaționale, până la sacrificiu. Sunt meserii în slujba a ceva mai mare și mai important decât viețile noastre mărunte personale și propășirea noastră financiară. Atât medicina, cât și educația, înseamnă interesul și responsabilitatea pentru alți oameni decât cei dintre pereții gospodăriei tale. Orice vocație e nobilă, dar și supusă unor mari presiuni și uzuri. Dacă îți îndeplinești chemarea cum trebuie, poți înnebuni. E oricum, un drum pe muchie, și mulți pică, și mulți înnebunesc de marea nebunie a nepăsării, cinismului, însingurării, epuizării emoționale. Știu, pentru că am trecut și eu prin toate apele. Și, dacă nu mor, mai am încă mulți ani, și multe ape, de trecut.

Dar nu ar avea niciun sens să țin monologuri. Dacă lucrurile astea au vreun sens, atunci el e un sens al ascultării și învățării. Dacă aș crede că n-am eu însumi nimic de învățat din experiența care mă așteaptă sâmbătă, n-aș veni.

Dar eu și motanul meu (dezavantajul de participa de acasă) vom fi acolo.

Starea de fapt

A tecut ceva timp de când nu am mai scris aici, dar am scris prin alte părți. Într-un fel, a fost o perioadă fertilă, tot felul de oameni mi-au cerut părerea și sfatul, în afara cabinetului, și am spus ce am crezut, deși asta n-a făcut decât să-mi sporească sindromul impostorului.

Ultima „apariție” a fost la elitele României, ceea ce mi-a propulsat sus-numitul sindrom până la cer. Dar dacă am acceptat să apar acolo înseamnă că sunt și un pic ipocrit. Sau poate nu sunt, poate sunt doar foarte nesigur de mine însumi.

Sunt destul de obosit, era foarte mult de muncă înainte de pandemie, dar acum e mult mai mult de muncă. E clar că trebuie să mai zic și „nu”, dar e o lecție pe care o învăț foarte, foarte greu. Sunt obosit și speriat. Am două fete care încep școala. Nu am timp de absolut nimic. Totuși, trebuie să mai scriu și aici, altfel e ca o casă părăsită.

Ca și dumneavoastră, trăiesc de la o zi la alta, fără planuri prea mari de viitor. E multă suferință în jur și e multă nepăsare, asta ar fi axioma zilei. Nu mai suntem închiși în case, dar cred că suntem foarte bine închiși în noi înșine, asta ne unește, indiferent de opiniile despre virus. Cu care virusul nu are ce face, de altfel. Suntem în carantină sufletească. Nimic nu intră, nimic nu iese, decât sub formele acute care sparg uși, de teamă, disperare, euforie, furie. Aș vrea să fiu mai puțin serios, dar în același timp și mai consecvent. Știți că vă povesteam că vreau să scriu o carte? Ei bine, am obosit să o tot scriu, deși nu am scris decât o jumătate de pagină, pe care am șters-o apoi. În fond, nu am nimic important de zis. Dar îți mulțumesc dumitale, cititor al acestor rândulețe. Dacă găsești ceva prin ele, să-mi arăți și mie.

Despre anxietate și inflația omeniei

Nu am căderea și expertiza să vorbesc despre coronaviroză în sine. Deja foarte multă lume o face. Poate că nu am nici căderea să vorbesc despre anxietatea de zilele astea și despre ce s-ar putea să simțiți și să vi se întâmple, din cauza anxietății. Se simte nevoia sociologului și a antropologului – unde sunt ei oare? De ce nu ii auzim mai mult pe subiectul bolii eminamente sociale care ne bântuie? Așa că următoarele trebuie luate ca vederile personale ale unui psihiatru.

  • Mai întâi: e foarte normal să fii anxios. Toată lumea e, mai mult sau mai puțin, zilele astea. Anxietatea e instinctul nostru vital de supraviețuire. Anxietatea e cel mai activă când așteptăm potențiale pericole necunoscute. Pericolele viitoare ne sperie mai tare decât o criză în curs de desfășurare. De exemplu, în România sunt relativ puține cazuri de infecție cu noul coronavirus, în niciun caz nu putem vorbi de o epidemie explozivă în această clipă. Dar creșterea numărului de cazuri e o posibilitate de neignorat (ar fi foarte nociv să o ignorăm) și asta ne face foarte anxioși.
  • Anxietatea declanșează o serie de adaptări care cândva erau foarte necesare împotriva mediului ostil. Nu intrăm în detalii fiziologice, dar s-ar putea să dormiți mai prost, să vă bată inima mai repede, să vi se modifice apetitul (în orice sens), să aveți tulburări digestive, să vă simțiți corpul într-un mod diferit, cu senzații stranii și chiar dureri. Mai ales că e vorba de o anxietate legată de sănătate, ea se va concentra asupra propriului dumnevoastră corp. Adesea anxietatea te face să îți simți diferit zona gâtului, să ai senzația că nu îți ajunge aerul, să oftezi mai des, să îți fie uneori greu să înghiți sau să ai „un nod în gât”. Poate apărea un soi ciudat de amețeală. Îmi imaginez că în perioada asta sunt multe „false alarme” legate de simptome diverse. Nu e obligatoriu să pățiți toate lucrurile astea, dar văd deja la cabinet că ele se întâmplă mai des. Oricum erau frecvente și „în vreme de pace”.
  • Emoțiile vor fi mai „labile”, se vor schimba mai ușor. În aceeași zi, s-ar putea să fiți optimist două ore și ușor deznădăjduit alte două. Să treceți de la revoltă la resemnare. De la „bagatelizare” la exagerare. S-ar putea să aveți momente de pură panică. Sunt firești. Totul e să nu vă copleșească și să vă paralizeze. Fenomenele astea nu sunt controlabile cu adevărat „prin propria voință” dar putem face cumva pace cu ele, putem lăsa anxietatea să-și facă treaba pentru care există, să treacă prin noi fără să ne luptăm din răsputeri împotriva ei. Ea nu e inamicul, ci, din contră, un prieten care face exces de zel.
  • Mă îngrijorează mai mult efectele sociale ale anxietății. Anxietatea e emoția cea mai contagioasă, cea mai socială. Poate avea însă efecte și distructive, și constructive asupra grupului social. Văd multe reacții distructive, mai multe decât cele constructive. Din „fericire”, reacțiile distructive sunt deocamdată doar la nivel de limbaj și afirmații. Dar trebuie să fim atenți: e seducător să găsim vinovați în jurul nostru. E, într-un mod pervers, liniștitor pe termen scurt să aruncăm cu piatra în cineva, să îl blestemăm, să ne înfuriem pe aproape nostru. E mult mai ușor de digerat ideea că există vinovați condamnabili (de la românii din Italia la conspiratori și alți illuminati) decât că natura e indiferentă și uneori de-a dreptul ostilă cu omul, că adesea lucrurile rele se întâmplă fără nicio explicație satisfăcătoare sau rost, nu ca să fim pedepsiți, testați, manipulați, controlați, ci fără nicio intenție malevolentă a nimănui. Iar când omul face lucruri rele, ar fi trebuit să învățăm de mult că cel mai des e din indiferență și egoism, nu din rea voință. Dar suntem oameni, și cred că va fi de neevitat să fim și indiferenți, și răi, și să ne punem singuri pe piedestale morale, și să judecăm pe alții fără rezerve, declarând în forul nostru interior legea marțială cu mult timp înainte să o declare autoritățile.
  • Se simte nevoia, semirațională, de conducător puternici. Au reapărut admirația și nostalgia după regimurile totalitare. Am vrea o mână forte să ne îndrume. Suntem dispuși să renunțăm la drepturile fundamentale ale omului, mai ales ale altui om. Sorbim cu nesaț cuvintele mulților experți care încearcă să acopere necunoscutul cu opinie. Căutăm în fiecare vorbă a fiecărui doctor un pic de certitudine, un pic de încurajare, un sfat de acțiune.
  • Când anxietatea colectivă crește, global, apare o inflație a valorii vieții omenești. Viața unui om e sacră în vreme de pace și prosperitate, dar nimeni nu se miră prea tare dacă o pierzi în vreme de război și de molimă. Și, deși cei dragi te vor plânge oricum, la nivel de populație efectul e unul dezumanizant, de devalorizare a individului și a vieții în general.
  • Dar oamenii pot fi și buni, și solidari. Treaba poate merge în ambele direcții. Poate că omenirea ne va surprinde și, când va fi mai rău, vom descoperi resurse să ne regăsim, să îi ajutăm pe cei mai slabi în loc să dăm la o parte cu indiferență („lasă că doar bătrânii sunt afectați”). Omul nu e doar un animal anxios, e și un animal social și gregar.
  • Fără să vreau să fiu excesiv de politic corect, aș vrea ca măcar presa, dar și fiecare dintre noi, cei care îndrăznim să ne exprimăm public într-o temă enorm de sensibilă, precum cea de azi, să fim atenți cum folosim cuvintele. Lumea e acum hipersensibilă la cuvinte. Cu un singur cuvânt, poți genera panică. Poți genera ură. (Când spui că un bolnav a infectat alți doi, cu care a venit în contact, vei transmite mesajul subliminal al intenției acțiunii, ca și când acel om ar fi vrut să fie vehiculul transmisiei virusului. Nimeni nu infectează pe nimeni, nu există intenție și agent uman, decât cel mult neglijență. Oamenii se infectează unii de la alții.)
  • Dar poți genera și echilibru și o doză de liniște. Până când trece, va fi un echilibru instabil. Dar absolut necesar. Precum igiena mâinilor, avem nevoie de o igienă a vieții psihice, a empatiei, a limbajului, a emoțiilor. Pentru că azi, mai mult ca alte dăți, emoțiile noastre se transmit mai ușor, mai mult și posibil mai rău, și pot afecta alți oameni.
  • Sfaturi practice. Aș vrea să am. N-am foarte multe. Mișcarea ajută, dar e mai bine să o faci în aer liber sau acasă și nu în grup, pandémie oblige. Măsurile eficace de combatere a răspândirii virusului presupun distanțare socială, o denumire nefericită, pentru că e vorba de simpla distanțare fizică, a corpurilor noastre față de corpurile străinilor. Ne rămâne tehnologia mult hulită ca să păstrăm relații sociale sănătoase, pentru că și ele ajută mult. Trebuie să stăm departe de alcool (dacă nu e de dat pe mâini) și fumat ca de naiba, deși tentația e enormă: majoritatea fumătorilor cresc numărul de țigări în perioade de stres sau necaz, iar alcoolul e un potent, dar foarte rău, anxiolitic.
  • Și deși nu ne putem controla emoțiile, putem decide, cât de cât, ce facem cu ele. Toți vom resimți momente de furie, de ură, de panică. Când ele apar, e tare bine dacă, măcar în prima clipă, reușim să nu facem nimic pripit. Să stăm câteva minute și să ne gândim de ce suntem furioși: pentru că suntem speriați. Dar furia nu poate fi decât prost direcționată, în condițiile actuale. În schimb, avem imaginație, o unealtă minunată care are un scop important: ne dă capacitatea de să ne punem, cu o precizie variabilă, în locul seamănului nostru.
  • Un gând pentru colegii mei, doctori. Doctorii sunt oameni. Nu sunt toți dotați cu spirite uriașe de sacrificiu. Niciunul nu a crezut, când a dat la medicină, că va veni vremea în care va sta între boală și pacient cu prețul posibil al propriei sănătăți. Foarte mulți sunt foarte speriați, și încearcă să se adune, pentru că pacienții se uită cu speranță și încredere la ei. Medicina paternalistă, împotriva căreia ne-am zbuciumat mult în ultimii ani, își face revenirea în forță, și medicii sunt obligați să reîmbrace mantaua autoritară la care nu demult fuseseră obligați să renunțe. Și ne așteptăm să o facă fără să crâcnească, fără să ne spună de suferința lor, să o țină secretă (pe grupuri închise de facebook). E greu să ne imaginăm prin ce trec ei, emoțional.

High anxiety

Azi, în fața unui supermarket, am auzit un domn vorbind tare, la telefon: „Dacă tot mor, de ce naiba nu rămân să moară acolo, în Italia”? Cred că aceste zile ciudate vor rămâne în amintirea mea astfel, ca zilele în care puteai să spui așa ceva în gura mare, și nu doar că nu ți-ai fi atras niciun oprobriu, ci chiar ai fi putut fi aplaudat.

Epidemia de panică e mult mai vastă decât cea de coronavirus. Deocamdată, nici panica nu e cât ar putea să fie. Nu a ieșit lumea în stradă cu furci și torțe. Dar e deja acolo, ca o durere surdă și continuă de dinți, și toți o simțim. Și ne trec prin cap gânduri care până mai ieri ar fi fost foarte improbabile. Iată, admirăm din tot sufletul regimurile politice autoritare, pentru că au putut lupta mai eficace contra epidemiei. Nu ne interesează câtuși de puțin ce se întâmplă cu omul intrat în carantină instituțională, câți oameni dorm într-o cameră și dacă acea cameră e baremi cât de cât curată, dacă e mâncare destulă și dacă e comestibilă. Și suntem gata să aruncăm cu pietre și să emitem judecăți morale-expres.

Și medicii sunt speriați, ei sunt cel mai speriați. V-o spune cineva dinăuntrul medicinei, chiar dacă sunt la periferia acelui interior. Am nimerit într-un grup închis de medici, pe facebook, acolo panica e aproape palpabilă. Dacă scopul declarat al acelui grup e să schimbăm între noi informații profesionale, departe de ochii influențabili și emoționali ai marelui public, scopul ascuns e să ne ventilăm propria anxietate, propriile viziuni de coșmar, propria noastră neputință și groază în fața situației în care un om vine la noi și zice: doctore, cred că am coronavirus din ăsta.

Da, anxietatea e de neevitat. E un răspuns normal la adversități. Dar, psihiatrii o știu, anxietatea e foarte frecvent prost adaptată adversităților zilelor noastre. E mereu o lamă cu dublu tăiș. Suntem în situația, proastă, în care e bine să fim anxioși, dar riscul de a ne face rău și nouă, și altora.

Pentru coronavirus, putem face câteva chestii mici și clare, regulile de igienă, și, mai ales, distanțarea socială. Pentru felul în care vom trăi starea emoțională de război prin care deja începem să trecem, nu știu nici eu câte putem face. Mereu am crezut că salvarea noastră e empatia, e să-ți pese de vecinul tău. Dar empatia trebuie să treacă de bariera suspiciunii. E util să ne distanțăm fizic, să facem în așa fel încât corpurile noastre să nu se apropie mai mult de doi metri, dar nu e deloc util să ne distanțăm sufletește, să ne izolăm moralmente. Din contră.

Aș vrea să văd acum acel calm britanic idealizat, care poate nici nu există, în fața calamității posibile. Nu miștouri, nu simț agresiv al umorului, ci acel zâmbet cald al gentlemanului din romanele victoriene. Dar cel mai tare se aude rugăciuncea celui care ar vrea ca seamănul lui să moară cât mai departe de el.

L’union fait la force

Așa că încalec pe bicicleta mea cea de oraș, scârțâitoare și urâtă, precum calul lui Harap Alb. Pedala strângă flencăne laxă în articulația ei demodată, vopseaua roșu-comunist e scorojită, oțelul ei e greu ca un combinat siderurgic abandonat, da, dar bicicleta asta așa ruginită e încă plină de viață, încă merge zilnic peste tot, iar viața ei sunt eu.

Eu sunt duhul bicicletei și, separat de ea, nu sunt același lucru precum totul care suntem noi doi împreună. Împreună, suntem o apariție, sau o arătare, eleganța decrepită de Don Quijote, deși scârâțâim, în același timp plutim. Stau drept în șa, dar adus ușor de spate, mă țin de ghidon doar cu mâna stângă, și privesc mereu în depărtare, către orizont.

Când ne vezi, e un semn. Prevestim ceva, poate vara, poate furtuna, poate liniștea din miezul ei. Sau nimic, nu toate semnele au un corespondent în realitate. Dar asta îmi place cel mai mult, eu și bicicleta mea suntem o hieroglifă, spre a fi citiți și nu spre a citi.

Separați, ea e doar o grămadă de fiare legată de un gard de care e greu să o distingi, iar eu sunt un om obișnuit pe la treburile lui, aflat într-o mișcare browniană către nicăieri, doar făcând părticica mea de univers să vibreze o vreme.

Dar împreună…Împreună ajungem undeva.

Alt dialog imaginar

Știu că sunt urmărit. Nimeni nu mă crede, nici oamenii care îmi erau cei mai dragi, nici mama, nici tata, nimeni. Dar ăsta e adevărul incontestabil.

Cine vă urmărește?

Nu sunt sigur. Ar putea fi o organizație secretă, una mare, căci are multe resurse. Numai oamenii angajați de ei, sunt peste tot, sunt atât de mulți, pe stradă, în jurul meu.

Și ce vă face să credeți că sunteți urmărit?

Văd privirile oamenilor. Știu sigur că mă urmăresc, se vede după cum se uită la mine, după cum se țin după mine. Și uneori aud microfonii în jurul meu, sunete venind din pereți, de sub pat, chiar și din interiorul meu, cumva.

Sună groaznic, nu sunteți speriat?

Desigur că sunt. Dar nu vreau ajutorul tău. Nu sunt nebun. N-ai fi speriat în locul meu?

Desigur că aș fi. Și dacă sperietura asta mi-ar domina toată viața, aș face ceva să scap de ea.

Nu mă păcălești, doctore. Dacă accept „ajutorul” tău, toată lumea din jur ar crede că sunt nebun, că nimic din ce simt nu există. Oricum nu sunt crezut, dar așa mi-aș bate un cui singur în coșciug. Nici poliția nu ar mai vrea să ajute un nebun. Și sigur nu mă crezi nici tu, doctore.

Sigur că te cred. Nu văd de ce ar inventa cineva așa ceva. Cred că suferi foarte mult. Cred că e groaznic.

Voiam să spun că nu crezi că toate astea sunt reale, că sunt urmărit. Dar sunt reale. Sunt cele mai reale lucruri care mi s-au întâmplat vreodată.

Lucrurile rele au adesea o textură „mai reală” decât alea bune. Dar da, nu cred că sunteți cu adevărat urmărit. Sau, mai bine zis, nu asta mă îngrijorează.

Și atunci ce crezi că se întâmplă cu mine?

Cred că ceva v-a rănit îndeajuns de adânc încât să strice mecanismul foarte complex și subtil cu care ne dăm seama ce e „real” și ce nu. Majoritatea oamenilor iau drept garantat faptul că știu ce e înăuntru și ce e în afară, ce e gând și ce e vocea altuia. Dar nu e deloc simplu, e o funcție la fel de complicată precum funcția inimii sau a pancreascului, și se poate și ea strica. Dar și trata.

Dar ce e realitatea, doctore? Cine stabilește ce e real și ce nu? Mă refer în lume, în societate, nu la nivel de individ. Ce te face să crezi că realitatea asta în care oamenii cred orbește e mai solidă decât realitatea mea?

Nimic, în afară de bunul simț. Sau simțul comun, cum se cheamă în alte limbi. Și, la modul filosofic, aveți dreptate: nu știu de ce am considera că un om e mai real decât un personaj de carte. Un personaj poate avea un mult mai mare impact asupra lumii decât un simplu om. Imaginația nu e ireală. Iar realitatea nu e solidă, ci e, în bună măsură, un artefact al oamenilor, o construcție la care toți contribuim, câte puțin.

Și atunci de ce aș fi eu nebun?

Nu am spus că ați fi nebun. „Nebun” nu înseamnă nimic, e un non-sens. Am zis că toți lucrăm la realitate, fiecare cu instrumentele lui, iar instrumentele dumneavoastră s-au defectat. Putem încerca să le reparăm.

Știi, doctore? Ce spui tu are sens. Dar în același timp simt că e fals, e doar o poveste, o ficțiune. Simt că ce-mi spui tu e o minciună, și ce simt eu e adevărul gol-goluț și de neevitat.

Nu puteți controla asta, oricât de mult v-ar ruga sau v-ar porunci cei din jur.

Da, pentru că nu e de la mine! Pentru că e real, pentru că sunt urmărit, pentru că oamenii de pe stradă mă privesc și știu totul! Nu pot controla alți oameni!

Nici eu, și nici nu vreau, deși cei din jur adesea vor exact asta de la mine, de la un psihiatru. Dar, vedeți dumneavoastră, mulți oameni trăiesc cu iluzia că se pot controla, în totalitate, și pe ei înșiși. Că sunt „căpitanii propriilor corăbii”. Ce trăiți dumneavoastră acum nu e doar spulberarea iluziei ăsteia, ci e ceea ce se întâmplă când nu mai avem nici măcar titlul de proprietate asupra propriilor trăiri.

Dar eu am controlul asupra mea! Eu chiar sunt căpitanul prorpriului suflet!

Asta, stimate domn, e o iluzie, zise psihiatrul posomorât.

Notă: textul de mai sus e fictiv, dar e inspirat de sutele de discuții pe are psihiatrul le are cu oameni care trec printr-un episod psihotic (de diverse cauze). Minus divagațiile sapiențiale.

Cele două mări

Printre valuri, de Ivan Aivazovsky, probabil cel care a pictat cel mai fidel Marea Neagră.

Când eram mic, colecționam timbre. Ceva mai târziu, am colecționat alte lucruri, de exemplu: locuri și lucruri din București care îmi aduceau aminte de Mare. Erau mai multe: arcașul lui Jalea ascuns în curtea din spate a palatului regal, unde nimeni nu-l bagă în seamă; mormintele grecești și statuile decapitate din fața decrepitei clădiri a Institutului de Arheologie; clădirile decrepite în general, deși marea și soarele albește tencuielile, în timp ce la noi ele se înnegresc de Aspergillus niger; lacul Morii, dar doar prima dată când l-am văzut de aproape, când era înnorat și vânt și avea ditamai valurile, chestie care nu s-a repetat niciodată când am mai trecut pe acolo. Erau lucruri rare și fragile, cu alte cuvinte meritau a fi colecționate.

Dar în ultima vreme, nu mai merită. Gândiți-vă că noaptea, în București, țipă pescărușii. Gândiți-vă că, anul trecut, erau pelicani pe lacul Herăstrău. Iar anul ăsta e un stol de vreo sută de cormorani, pe același lac. Am mai văzut cormorani în trecut aici, dar ne binecuvântau cu prezența lor doar câteva ore, în drumul lor spre cine-știe-unde. Acum par să se fi stabilit aici. București, în toată mizeria lui, e de facto un oraș de la malul mării. Doar marea îi mai lipsește. Semnele marine nu mai sunt rare și secrete, nu mai merită colecționate, ele sunt peste tot . Mă aștept oricând să dau peste un port aglomerat în drum spre serviciu. Să mă duc dimineața în balcon și să văd valuri înspumate inundând parcarea din spatele blocului. Nu m-ar surprinde deloc.

Poate că pe unii dintre dumneavoastră, mai romantici de fel, așa cum eram și eu, treaba asta vă încântă. Pe mine nu. Mie mi-e grijă de ce se întâmplă cu adevărata Mare. De ce o părăsesc toți cormoranii? Cândva, de pe digul farului genovez din Mangalia, pe treptele alea de piatră, trăgeam vântul în piept și simțeam toate mirosurile orientului. Deja Marea Neagră e moartă pe trei sferturi, fiind meromictică și cu adâncuri anoxice, de parcă ar fi două mări negre, una la suprafață, mustind de viață, stând pe una profundă și fără nicio ființă vie în ea, dacă nu cumva or fi niște dihănii din alea care respiră sulf, ca în peștera Movile. Dar mai probabil nimic nu trăiește acolo, nici măcar prin viața descompunerii post-mortem, ceea ce a dus la niște legende oribile despre marinarii naufragiați care continuă să existe, încrememeniți în ape, mii de ani mai târziu.

Marea e mare și are destui cormorani, veți spune. Dar n-aș fi așa de sigur. În copilăria mea, delfinii erau o prezență obișnuită, veneau adesea aproape de diguri, jucându-se și sărind, tachinându-ne pentru țintuirea noastră de uscat. N-am mai văzut niciunul de treizeci de ani. De fapt, marea copilăriei mele, aia care îmi cânta în tot trupul încă din tren, de izbucneam în bucurie de îndată ce tălpile îmi atingeau nisipul, a dispărut cu totul, probabil a luat și delfinii cu ea. Sunt convins că într-o zi o să se întoarcă, când ne așteptăm mai puțin, poate dintr-o dată, înecând munții, poate treptat, mustind mai întâi prin cotloane.

Între timp, le avem pe asta de acum, cea reală care e tot mai singură și mai îndepărtată, și cea ireală, care are de toate, cormorani, pelicani, briză fetidă, doar pe ea însăși nu.