Împăratul-Croitor

A fost o dată, este sau va fi (nu se știe sigur) un Împărat-Croitor. I se spunea așa pentru că, în împărăția lui, totul trebuia să fie foarte bine îmbrăcat cu veștminte croșetate din lână colorată. Toți supușii purtau, de când se nășteau și până mureau, salopete tricotate care îi acopereau din cap până în picioare. Nu puteai vedea niciodată cum arată un om fără salopetă, nici dacă era vorba de părinți, soți sau copii. Nou născutul era bine încotoșmănat de niște funcționari împărătești speciali, pe întuneric, din primul minut de viață. Oamenii priveau lumea prin spațiile minuscule dintre firele de lână, și se deosebeau între ei prin culorile și modelele diferite ale salopetelor. De spălat, toți oamenii se spălau îmbrăcați, ceea ce era practic, pentru că astfel se spăla și corpul și haina în același timp. Dacă voiai să arăți altfel, mai trăgeai pe deasupra un alt model de salopetă, dar nu aveai voie niciodată să te dezbraci de vreuna, astfel încât oamenii dornici de schimbare sau care se plictiseau ușor ajungeau să poarte și câte șapte salopete una peste alta. Nu e nevoie să mai spun cât de cald le era. Și oricum, numai unii oameni mari aveau voie să-și schimbe culorile. Copiii – niciodată. La școală, de exemplu, aveai voie doar cu o salopetă albă în partea de sus și neagră în cea de jos. Profesorii nu puteau deosebi un copil de  altul și nici nu voiau să o facă. Primul lucru pe care îl învățai așadar la școală e că un om mic nu e deosebit în niciun fel și că trebuie să muncești foarte mult ca să ai dreptul să fii altfel. Eu unul nu știu dacă asta era o lecție bună sau rea. Voi ce credeți?

Dar v-am zis că, în ținutul Împăratului-Croitor, totul trebuia să fie îmbrăcat. Adică nu doar oamenii. Și câinii, și pisicile, și vacile. Fiecare oaie din turmele nesfârșitede care împărăția avea nevoie ca să înveștmânteze totul, aveau hăinuța ei colorată, peste blană. Împărăția avea vânători speciali care trebuiau să prindă veverițele, tigrii, girafele, lupii, ba chiar și păsările și gângăniile, și să le îmbrace în salopete. Asta se întâmpla foarte rar, pentru că fiarele sălbatice fugiseră demult din împărăție și nimeni nu-și mai amintea de câtă vreme rândunelele, berzele și cocorii nu se mai întorseseră din țările calde. Copacii, iarba și florile nu avuseseră cum să fugă, așa că nu era plop fără gulerul lui roz, nici stejar fără mantie albastră, nici pajiște neacoperită de covoare peste covoare, adunate de-a lungul veacurilor, încât, dacă cuiva i-ar fi dat prin cap să ajungă la iarbă, ar fi trebuit să sape o groapă de un kilometru adâncime.  Continue reading “Împăratul-Croitor”

Povestea burticii și a prietenilor ei

O cămilă din bucăți, pentur că nu doar Arcimboldo s-a gândit la chestii din astea.

Știu că povestea asta e tare ciudată, dar fetelor mele le place foarte mult și mă tot pun să le-o zic, așa că o notez și aici.

 

A fost o dată, foarte demult, o burtică. Burtica asta nu făcea mare lucru, doar îi era foame. Îi era foame mai tot timpul, nici nu știa cum e să nu îi fie foame. Într-o zi, se întâlni cu un nas.

– Ce mai faci tu, măi burtico? o întrebă nasul.

– Ce să fac, nasule, iaca, mi-e cam foame.

– Și de ce nu mănânci ceva?

– Ce să fac? Ce înseamnă “mănânci ceva”?

– Nu știu. Asta mi-a venit să zic. Ceva care face să nu-ți mai fie foame. Bagi mâncărică în burtică, adică în tine.

– Și cum să fac asta? Spune-mi te rog, o, nasule, că tare ești înțelept!

– Hm, cred că ne trebuie ajutorul unei gurițe.

Noroc că pe acolo tocmai trecea o guriță. Și gurița fu de acord să o ajute pe burtică.

– Doar că nu pot așa, pur și simplu. Îmi trebuie un cap și un gât. Să stau în mijlocul capului, cumva, și gâtul ca să mă conectez la dumneata, burtico.

Ce să vezi, capul și gâtul erau și ele pe acolo și aprobară proiectul cu entuziasm. Desigur, mai rămânea problema găsirii mâncării. Ca burtica să poată mirosi de departe unde e, îl rugă pe domnul nas să participe și el. Apoi se întâlni cu trei ochișori, care se tot rostogoleau la vale.

– Ochișori, ochișori, avem nevoie de voi, ca să căutăm ceva!

– Ce anume? întrebară ochișorii?

– Mâncărică!

– Și ce să facem noi?

– Iaca, să vă așezați în jurul capului, deasupra nasului, ca să vedem totul de jur împrejur! Vreți?

– Noi vrem! ziseră doi dintre ochișori, de culoare căprui. Și țop, se așezară pe cap.

– Io nu vreau, mormări al treilea ochișor, care era mov, și plecă rostogolindu-se mai departe. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Poate doar el însuși să se vadă, că de asta e ochișor.

– N-are nimic, comentă gâtul. Nu avem nevoie de trei ochi, pot să învârtesc eu capul, ca să privim și în față și în spate!

Prietenii noștri păreau gata acum să plece în căutarea mâncării. Doar că observară că, toți grămadă, erau cam grei și de abia se mișcau, târându-se pe biata burtică.

– Tii, zise nasul. Știu de cine mai avem nevoie. Hei, picioarelor!

Din cele patru picioare care treceau în mare grabă pe acolo se opriră doar două.

– Suficiente! declară nasul.

Și așa, burtica o porni în mare grabă pe cele două picioare, adulmecând mirosurile proaspete prin domnul năsuc, și privind la minunățiile din jur prin ochișori. Și ce de minunății! Frunze, ramuri, picături de apă, roți, cuburi, cărămizi, botice, urechiușe, bucăți de tot felul plutind prin văzduh fără nicio țintă! Mai mare minunea. Nimeni nu știa ce e cu toate astea, nici măcar nasul cel prea înțelept. Urechiușele se prinseră și ele în joc, și se lipiră bine de cap, deși nimeni nu le ceruse ajutorul.

În sfârșit, ajunseră lângă o moviliță. Iar în vârful moviliței era un pepene!

Continue reading “Povestea burticii și a prietenilor ei”

Ionică și uriașul

gargantuaEheei, era o dată un băiat pe care îl chema Ionică. Întrucât părinții lui erau întotdeauna foarte ocupați și nu aveau vacanțe, Ionică își petrecea vara la bunica lui. Lui Ionică îi plăcea tare mult acolo. Bunica avea o livadă e-nor-mă. Pornea din spatele casei, urca și cobora niște dealuri, tocmai bune de parcurs cu bicicleta cu cauciucuri groase, și se oprea pe malul unui pârâu iute și rece, unde Ionică putea să se scalde împreună cu prietenii lui, să construiască baraje sau să pescuiască fâțe. (Fâțele sunt niște pești mici și foarte aiuriți, poți să îi pescuiești și cu o găletușă. Ionică se juca nițel cu ele, le dădea de mâncare viermișori și mămăligă și apoi le dădea drumul în râu.) Și era plin de pomi încărcați cu tot felul de fructe: mere, pere, prune, vișine, gutui, bostani, guguștiuci, bibilici, etc. Nu știu sigur dacă bibilicile cresc în pomi, pentru că și eu, ca și voi, am crescut la oraș și îmi cumpăr bibilicile de la supermarket, nu sunt un expert. Cert e că fructul preferat al lui Ionică erau corcodușele verzi, din care putea mânca găleți întregi fără să îl doară burtica. Pasămite, burtica lui Ionică era fermecată.
Când obosea de bicicletă, scăldat, corcodușe verzi, pescuit fâțe, și după ce mânca ospețele pregătite de bunica, lui Ionică îi plăcea să se odihnească dincolo de pârâu, la poalele unui deal mare și verde. Acolo se întindea pe iarbă și își spunea singur tot felul de povești inventate de el, până când ațipea. Povești minunate, cu balauri, prinți și prințese, gâște care fac ouă de aur și multe altele. După ce adormea, visa tot povești, și după vreun ceas se trezea cu puteri proaspete de joacă.
Într-o zi, însă, Ionică se jucă mai mult ca de obicei, iar prăjitura cu vișine a bunicii fu atât de bună încât mâncă două felii în loc de una singură. Din aceste cauze i se făcu foarte somn, și adormi în locul lui preferat fără să-și mai spună nicio poveste.
Nu ațipise nici de două minute, că se și trezi. Cineva îl împungea ușor degetul. Deschise ochii și imediat sări în sus, țipând cât îl ținea gura de groază. Degetul cu pricina era mare. Foarte mare. Uriaș. Mai mare chiar decât Ionică, deși era evident doar un deget. Și era și verde. La țipetele lui, degetul se retrase imediat. Fără să se oprească din țipat, Ionică se uită în sus, ca să vadă cine putea avea un asemenea deget. Și – ce să vezi: dealul cel verde, la poalele căruia îi plăcea atât de mult să doarmă, se mișcase, se întorsese cumva, și acum se vedea că are un cap, cu ochi-nas-gură-urechi, un trunchi, picioare adunate sub el, și mâini. Una dintre mâini se termina cu degetul nemaipomenit care îl trezise din somn.
Pasămite, dealul nu era deloc un deal, ci un uriaș. Continue reading “Ionică și uriașul”

Piticul și casa umblătoare

jacek_yerka_the-fantastic-art_cloud-breaker

A fost odată un pitic. Locuia chiar pe strada învecinată. Uneori, ființe din povești locuiesc pentru o vreme în oraș, în afara poveștilor, și își câștigă traiul și plătesc impozite ca orice cetățean obișnuit. La fel și piticul nostru. Însă, oricât ar fi vrut el să fie doar un cetățean obișnuit, nu avea cum să scape de faptul că avea puteri fermecate, ca în povești. Puterea piticului nostru era următoarea: dacă flutura din degetele mâinii stângi într-un anume fel, deasupra unui obiect (orice obiect, o lingură, un măr, o mașină, ce vreți voi), obiectul acela prindea un fel de viață, ca un animăluț.

De exemplu, într-o zi piticul nostru era invitat la masă la vecinii lui. Era o masă foarte gustoasă, dar supa era cam nesărată pentru gustul lui. Nu era vina vecinei care o gătise, pur și simplu piticului îi plăcea mâncarea foarte, foarte sărată, ceea ce e nesănătos pentru oameni, dar piticilor le face bine. Așa că piticul a luat niște sare cu mâna stângă și a presărat-o peste supă. Făcând astfel, din greșeală sau dintr-o meandră a inconștientului, a fluturat din degete exact ca atunci când își exersa puterea magică. Și – ce să vezi – masa pe care era mâncarea a prins viață! A început să dea din cele patru picioare, apoi o luă la goană prin toată casa, spre groaza vecinilor și spre hazul celor două fetițe ale lor. Bineînțeles că toată mâncarea s-a vărsat pe jos. Piticul încercă să prindă masa, dar ce, credeți că ea se dădea așa ușor prinsă, după ce stătuse într-un loc atâta timp? Normal că nu. La un moment dat, obosită de alergat, se așeză într-o poziție ciudată, de undeva de sub tăblie dădu la iveală o limbă lungă, și începu să se spele exact ca pisica. Pasămite, masa avusese mult timp să observe pisica vecinilor, și acum făcea ca ea. Cum vraja nu era reversibilă, din acea zi vecinii au trebuit să aibă grijă de masa lor exact ca de pisică, ceea ce presupunea un deranj în plus. Și piticul a fost tare rușinat și a trebuit să-și ceară scuze vecinilor. Noroc că aceștia nu erau supărăcioși.

V-am povestit întâmplarea asta doar ca să vedeți de ce piticul se abținea cât putea de la a-și folosi puterea fermecată. Pentru că asta aducea mai mereu tot felul de neajunsuri și pocinoage și o mare rușine pentru bietul pitic. Continue reading “Piticul și casa umblătoare”