Alina și Frasinul

A fost odată, nu foarte demult, un copac în spatele unui bloc. Mai precis, era un frasin, însă nimeni nu știa asta. Puțini oameni știu numele copacilor. Locuitorii blocului îi spuneau doar „copacul ăla”, și nu-l iubeau deloc. Cu excepția Alinei. Alina avea șapte ani și frasinul era prietenul ei cel mai bun. Dimineața, ramurile îi ciocăneau cu blândețe în geam (Alina stătea la etajul cinci), iar noaptea foșneau atât de plăcut încât fetița nu putea avea decât vise frumoase. Păsări de tot felul locuiau sau doar erau în trecere printre frunzele lui, iar prin scorburi locuiau o familie de veverițe și una de șoricei. Când era veselă și jucăușă, Alina se cățăra pe ramurile de jos, când era mai tristă se așeza pur și simplu la poalele  frasinului și îi povestea, în gând, tot ce o supărase. Frasinul îi citea cu ușurință gândurile, nu se plictisea niciodată, nu o întrerupea, iar la sfârșit îi dădea cele mai bune sfaturi. Tot prin gânduri. Alinuța nu pricepea de ce oamenii mari nu iubeau frasinul, nu-l înțelegeau și, nu numai că nu le păsa de el, ci păreau chiar să îl urască. Unii bombăneau tot timpul că trebuie să măture frunzele care le picau prin balcon. Sau că face prea multă umbră. Că e plin de fiare periculoase, de microbi și găinaț. Că rădăcinile lui sigur strică fundația și țevile.

Cel mai supărat dintre toți era nenea Șăpcălie de la parter. Vedeți voi, nenea Șăpcălie avea o mașină de care era tare mândru. Își petrecea mai tot timpul spălând-o și lustruind-o cu o bucată din piele de căprioară. Când nu îl vedea nimeni, îi dădea mașinii chiar și câte un pupic discret. Alina se gândea că poate mașina era prietena cea mai bună a lui nenea Șăpcălie, că îl ascultă și îl iubește cum o iubea pe ea frasinul. Dar nu știa sigur.

Într-o zi, cu mulți ani în urmă, o crenguță foarte mică din frasin picase pe mașina domnului Șăpcălie. Nu fusese în vreun fel vina frasinului, poate doar a vântului puternic, iar rămurica era chiar foarte mică, cam cât un creion. Dar nenea Șăpcălie făcuse o îngrozitoare criză de nervi. Spunea că mașina avea ditamai o zgârietură, o și arăta oricui trecea pe lângă ea, și oamenii se prefăceau că o văd, pentru că, dacă ziceau că nu o văd, nenea Șăpcălie se înfuria și mai tare. Și de atunci, nenea Șăpcălie prinsese o mare ură pe bietul frasin. Și plănuia tot timpul cum să facă să-l doboare.

Copacul însă nu era supărat pe nenea Șăpcălie. Alina știa că frasinul nu se poate supăra pe nimeni, atât de bun era la suflet. Când nu stătea de vorbă cu Alina, sau cu vietățile din el, stătea de vorbă cu stelele, cu norii și cu vântul, își spuneau povești fantastice din care Alina auzea doar frânturi minunate. Cu alți copaci nu putea sta de vorbă, pentru că frasinul era singurul copac din tot cartierul.

„Cândva am fost mai mulți”, îi povestise Alinei. „Dar oamenii gospodari ne izgonesc. Dacă te uiți prin oraș, vei vedea copaci falnici doar în curțile oamenilor sărmani, care se cuibăresc în umbra lor precum veverițele mele. Se spune că, acum multe veacuri, oamenii și copacii trăiau în pace, erau prieteni, ca noi doi. Și va veni o zi când va fi iar precum demult.”

„Și eu cred” zisese Alina. „Probabil atunci când oamenii nu vor mai uita că au fost copii”.  Auzise că adulții suferă de această ciudată amnezie, citise chiar și „Mary Poppins” despre ea, dar era hotărâtă ca ei să nu i se întâmple.

Într-o zi mohorâtă de toamnă, Alina îl văzu pe nenea Șăpcălie zâmbind pentru prima dată. Mă rog, era mai curând un rânjet înfricoșător. Flutura o hârtie în mână. 

„Gata, am obținut aprobarea! De la primărie! Mâine vin să taie copacul ăsta blestemat!”

Alina simți cum o mare frică și tristețe i se cuibărește în piept. Fugi repede să ceară ajutorul părinților ei. Tatăl ei îi spuse că știa, și că, din păcate, nu e nimic de făcut. Toți locuitorii din bloc fuseseră de acord. O mângâie pe Alina pe cap și încercă să o liniștească, dar Alina nu-și putea stăpâni lacrimile. Coborî scările în goana mare și nu se opri până nu luă în brațe frasinul, strângându-i trunchiul cât putea ea de tare. 

„Nu o să-ți dau niciodată drumul!” 

Apoi plângea în hohote. O ploaie măruntă cădea din cer, iar lacrimile ei se amestecară cu stropii de ploaie și se scurseră până la rădăcinile frasinului. Alina plânse până când nu mai putu. Părinții ei veniră să o roage să intre în casă, dar ea nu voia. Așa că stătură toți trei în ploaie, sub ramurile copacului. Frasinul fu cel care până la urmă o rugă pe Alina să nu-și facă griji.

„Nu sunt așa de ușor de tăiat, să știi. Du-te în cuibul tău, chiar nu aș vrea să răcești”.

Mai întâi, Alina nu a vrut, dar atât de blând și zâmbitor îi vorbi frasinul gândurilor ei, că un grăunte de speranță îi încolți în minte, și acceptă să se ducă la culcare. Precum toți copiii, adormi repede. Dar, pentru prima dată în viața ei, avu vise urâte și încâlcite. Se făcea că un mare război izbucnise între oameni și copaci. Oamenii arătau ca niște monștri, îmbrăcați în blănuri și înarmați cu topoare, copacii arătau ca niște uriași cumpliți, măturând totul în cale cu ramurile ascuțite și grele. În vis nu mai exista Soare, nici stele, doar un cer negru și un vânt înghețat și urât mirositor. Iar Alina însăși era singură în vis, fără părinți, fără frasinul ei, căutând disperată adăpost.

Când se trezi și își dădu seama că visase, mai întâi se simți ușurată. Apoi își aduse aminte de frasinul ei și toată frica și tristețea o curpinseră din nou. În sfârșit, își dădu seama că în casă era neobișnuit de întuneric. Se uită la ceas, era ora nouă, Soarele ar fi trebuit să fie sus pe cer. Se gândi că încă visează, apoi, mai rău, se gândi că visul devenise realitate. Se ridică din pat și descoperi că nici părinții ei nu știau ce se întâmplă. Se îmbrăcară repede și coborâră în spatele blocului. 

Acolo crescuse, peste noapte, o pădure. Stejari falnici, care păreau să aibă cinci sute de ani, brazi cu vârfurile înzăpezite, fagi roșiatici. Pădurea se întindea pe toată strada, cât vedeai cu ochii. Oamenii ieșiseră din case și se frecau la ochi, muți de uimire. Tot văzduhul era plin de cântecul păsărilor sălbatice, de la munte. 

Alina simți cum cineva îi atinge cu blândețe umărul, Era o ramură de stejar. 

„Mulțumim că ne-ai chemat, copil de om” se auzi o voce groasă și adâncă precum un tunet, în gândurile ei. 

„Mi-am dorit din suflet să veniți!” răspunse Alina. „Dar cum v-am chemat? Nici nu îmi dau seama cum am făcut!”

„În adâncul pământului, toate rădăcinile copacilor se întâlnesc. Lacrimile tale au călătorit pe calea rădăcinilor, au ajuns la noi și ne-au spus toată povestea. Și iată-ne veniți să ne ajutăm fratele.”

Frasinul nu-și mai încăpea în scoarță de bucurie. Își împletea de zor ramurile cu cele ale pădurii de peste noapte, vorbind cu toată lumea, râzând, povestind, așa cum doar copacii știu să o facă. 

„Și veți rămâne aici?” întrebă plină de speranță Alina.

„Nu. Ne vom lua fratele și ne vom întoarce în codrii noștri, departe de oameni și de topoarele lor.”

„Dar vă rog din suflet, mai rămâneți măcar o vreme! Ce o să mă fac eu fără frasinul meu? Și cum o să mă bucur știind acum ce păduri frumoase există și cât de departe sunt?”

Iar copacii o ascultară. Desigur, nu plănuiau să rămână pe veci în cartierul Alinei. Dar, pentru copaci, un an sau un veac trec foarte repede. Așa că se hotărâră să mai stea. Un an, sau un veac.

Vestea apariției cartierului împădurit al Alinei se răspândi în toată lumea, În el, oamenii, de voie, de nevoie, învățară să trăiască în pace cu copacii. Nenea Șăpcălie trebui să își cumpere o bicicletă, căci mașina lui, nu se știe cum, stătea acum înfiptă în vârful unui brad, la cinsprezece metri înălțime. Și îndrăgi bicicleta chiar mai mult decât îndrăgise mașina.

Tot cartierul deveni un mare și minunat loc de joacă pentru copiii de acolo. Și toți învățară să vorbească cu copacii. Nu e de altfel greu, trebuie doar să îți folosești imaginația. Nici eu nu știu de ce oamenii mari cred că imaginația e un fel de minciună. 

Și uite așa, totul se termină cu bine, așa cum doar în povești se întâmplă. Și poveștile nu mint niciodată.

(Imaginea: Dejun sub frasin, de Evelyn Page, pictoriță neozeelandeză, 1889-1988

Ivan Turbincă

A fost o dată un alt Ivan Turbincă. E și acum. Eu știu sigur că sunt Ivan Turbincă, dar poate ești și dumneata.

Eu, Ivan Turbincă, am o tolbă în care îmi pun toate grijile. E o tolbă magică, măcar pentru că e în stare să le țină pe toate. Sunt foarte multe. Am o grijă pentru fiecare pacient în parte. Pentru unii, am griji mici, pe care le-aș putea duce fluierând doar pe vârful degetului mic. Dar trei, patru, o sută de griji mici sunt greu de jonglat, iar eu sunt Turbincă, nu acrobat la circ, deși probabil sunt și asta, dar prefer să nu mă gândesc prea mult la firul subțire pe care umblu, ca și dumneata. Iau gândul ăsta și îl azvârl în turbincă. Și pentru alții am griji foarte mari. Nu doar că sunt mari, dar sunt vii, doar ce le ating îmi dau și ele un zvâc înapoi, îmi spun că sunt acolo și că nu pleacă nicăieri. E domnul care nu-și mai ia tratamentul și n-a mai venit la control de cinci luni, oare pe unde o fi acum? Mai trăiește? E doamna care se luptă zi de zi cu gânduri alinătoare de moarte. Când gândurile de moarte te sperie, eu unul sunt liniștit. Când ele te alină, eu atunci mă sperii și crește grija din turbincă.

Cred că toți doctorii au turbinci din astea, și e mare lucru că le avem. Fără ele, am fi rapid îngropați în griji. Nici n-am mai zis nimic de alte griji mai personale. Le știi și matale, că le are toată lumea.

Zic doar de astea, „profesionale”. Pentru că mulți ne întreabă cum facem față la atâta. Sau se întreabă pe ei înșiși dacă medicul nu cumva e lipsit de suflet, că ce suflet de om ar putea încasa atâtea griji? Așa facem: avem o turbincă magică. Reversul medaliei e că turbinca asta e mereu cu mine. O car în cârcă și la serviciu, și în drum spre casă, și pe plajă la mare, și în vârf de munte. Chiar și în somn. E tot timpul în spatele meu, cu toate grijile, mereu se zbate câte una și o simt prin pânza magică a turbincii.

Și e bine să aibă fiecare turbinca lui. Pentru fiecare om care moare fără rost, pentru fiecare foame, sete, omor, tâlhărie, nedreptate, accident, să luăm grija aia minusculă – că doar nu îl cunoșteam personal pe omul ăla, și, în loc să o aruncăm în uitare, să o punem cu grijă în turbincă, spre a fi folosită mai târziu. Altfel, s-ar putea să iasă din uitare, să iasă de sub pat și să ne muște de beregată exact când ne e somnul mai dulce.

Poveste cu prieteni

A fost o dată un pisoi. Era un pisoi de casă, extrem de alb şi de pufos, parcă făcut să îl tot rostogoleşti pe covor ca pe o mingiucă. Tocmai de aia, stăpâna lui îl botezase Fluffy. Lui Fluffy îi convenea de minune că e aşa de plăcut pentru joacă, dar ştia în acelaşi timp că e mai mult decât atât, că e și el o fiinţă vie cu gânduri şi sentimente. Ca mai toate pisicile, Fluffy dormea sau era treaz când avea el chef, şi ziua, şi noaptea. Aşa că ziua se juca şi era drăgălaş, iar noaptea, când toţi oamenii dormeau, pisoiul nostru se plimba tacticos prin casă, gândindu-se de zor, sau privea pe fereastră stelele, celelalte case și rarele vietăți nocturne.

Într-o noapte, cum stătea el pe pervaz privindu-și propriile gânduri cum străluceau pe cer, urechile i se ciuliră dintr-o dată. Fusese doar un fâșâit de o clipă, undeva în casă, nimeni în afară de o pisică n-ar fi putut să-l audă. Fluffy se duse îndată spre locul de unde venise zgomotul, lipâind, el însuși, în tăcere deplină. Și, ce să vezi: acolo, aproape de cămară, un șoricel mic-mic căra în spinare o bucată de măr.

– Tu cine mai ești? întrebă Fluffy torcând prietenos.

Șoricelul îngheță de spaimă. Din toate poveștile pe care le auzise când era mic, din toate coșmarurile pe care le visase, pisica era cea mai înspăimântătoare poveste și cel mai cumplit coșmar.

– Nu mă mânca, nene, te rog! Am șapte copii acasă!

– Cum să te mănânc? Bleah! Eu mănânc doar ce îmi dă stăpâna mea, bobițe cu somon în aspic și uneori câte o farfurie de lapte covăsit. Și, când nu se uită ea, mai ronțăi câte o frunză din planta decorativă, mă ajută la burtică.

Dar șoricelul începu să tremure, iar Fluffy își dădu seama că era chiar foarte speriat, așa că se rostogoli pe spate, cu lăbuțele în sus, în cea mai jucăușă și inofensivă poziție pe care o știa, și scoase și un „Miau” vesel.

– Nu te speria, micuțule, adăugă. Nici prin cap nu-mi trece să te mănânc, ba din contră, aș vrea chiar să fim prieteni. Doar că nu știu ce ești și cum te cheamă!

Șoricelul, prinzând curaj, chițăi pițigăiat:

– Păi, sunt un șoricel! Și mă cheamă Chițăilă!

– Bună, Chițăilă, eu sunt Fluffy, un pisoi. Și ce faci tu aici?

– Ăăăă, am venit să îmi iau de mâncare… Știi, am șapte copii acasă…

– Tii, ce mi-ar mai plăcea să îi cunosc și pe ei!

– Aoleu, familia mea s-ar speria foarte tare dacă aș aduce o pisică acasă!

– Dar de ce? Să știi că sunt foarte drăgălaș.

– Mie nu mi se pare. Mie îmi pari mare și înfricoșător! Chiar și acum, că stăm de vorbă, nu mă pot opri din tremurat. Și nu sunt cu totul convins că acum nu te joci cu mine, înainte să mă mănânci. Pisicile fac adesea așa, se joacă cu mâncarea.

Fluffy fu peste măsură de mirat de cele spuse de Chițăilă. Continue reading “Poveste cu prieteni”

Luminiţa de Crăciun

A fost odată o fetiță pe care o chema Luminița.

Luminița avea cel mai bun suflet din tot orașul. Ea însă nu știa lucrul ăsta și, dacă ar fi știut, nu ar fi interesat-o prea tare. Nu se gândea niciodată la cât de bun e sufletul ei sau câte fapte bune trebuie să facă. Pur și simplu, îi venea foarte ușor să facă fapte bune, era pentru ea ceva la fel obișnuit ca joaca.

Părinții Luminiței își dăduseră seama foarte devreme ce suflet bun avea fetița. Încă de când era un prunc, obișnuia să ofere din biberonul ei și celor din jur. Când avea doi ani, a fost întrebată pentru prima dată ce-și dorește de Crăciun. Fetițele obișnuite ar fi zis poate „o păpușă” sau „o rochiță” sau chiar „o tabletă”, dar Luminița a zis că vrea un baston pentru bunica, o mașină nouă pentru tati și o vacanță la Soare pentru mami. Vedeți voi, în loc să fie atentă doar la desene animate, Luminița auzea imediat când cineva își dorea ceva, ținea minte, și ar fi făcut orice ca să îndeplinească acea dorință.

Când a mai crescut și a ajuns la școală, Luminița a început să facă tot mai multe daruri. Dăruia prietenilor ei cele mai frumoase jucării pe care le avea. Asta i-a îngrijorat și i-a necăjit pe părinți. Tatăl ei încercă să îi explice că ceilalți copii aveau și ei jucării, cumpărate de părinții lor.

– Dar, tati, Ancuței îi plăcea mult păpușa mea cu păr roz, mai mult decât îi plăceau toate păpușile ei! Așa mi-a zis! A fost foarte bucuroasă că i-am dat-o!
– Copiilor le plac mereu jucăriile când sunt noi, apoi se mai și plictisesc. Și eu nu dau atâția bani pe jucării ca să ajungă la copii pe care nici nu-i cunosc. Să știi că nu-ți mai iau nicio jucărie! răspunse tatăl, de-acum de-a dreptul mânios.

Luminița căzu pe gânduri. Nu doar că îi părea rău că își supărase tatăl, dar își dădu seama că el avea dreptate. Când cineva îți face un dar, îl face doar pentru tine. Cu fiecare dar, vine și o părticică din sufletul celui ce îl dăruiește, iar pe omul acela îl va durea dacă vei da mai departe părticica lui de suflet.  Nu își dăduse seama până acum. Ea însăși nu s-ar fi supărat dacă Ancuța ar fi dăruit la rândul ei altcuiva păpușa cu păr roz. Dar asta pentru că Luminița avea un suflet nemaipomenit de mare, încât putea da din el oricât, fără să o doară câtuși de puțin, și nu se termina niciodată!

Pasămite, era ceva năzdrăvan la fetița asta. Continue reading “Luminiţa de Crăciun”

Împăratul-Croitor

A fost o dată, este sau va fi (nu se știe sigur) un Împărat-Croitor. I se spunea așa pentru că, în împărăția lui, totul trebuia să fie foarte bine îmbrăcat cu veștminte croșetate din lână colorată. Toți supușii purtau, de când se nășteau și până mureau, salopete tricotate care îi acopereau din cap până în picioare. Nu puteai vedea niciodată cum arată un om fără salopetă, nici dacă era vorba de părinți, soți sau copii. Nou născutul era bine încotoșmănat de niște funcționari împărătești speciali, pe întuneric, din primul minut de viață. Oamenii priveau lumea prin spațiile minuscule dintre firele de lână, și se deosebeau între ei prin culorile și modelele diferite ale salopetelor. De spălat, toți oamenii se spălau îmbrăcați, ceea ce era practic, pentru că astfel se spăla și corpul și haina în același timp. Dacă voiai să arăți altfel, mai trăgeai pe deasupra un alt model de salopetă, dar nu aveai voie niciodată să te dezbraci de vreuna, astfel încât oamenii dornici de schimbare sau care se plictiseau ușor ajungeau să poarte și câte șapte salopete una peste alta. Nu e nevoie să mai spun cât de cald le era. Și oricum, numai unii oameni mari aveau voie să-și schimbe culorile. Copiii – niciodată. La școală, de exemplu, aveai voie doar cu o salopetă albă în partea de sus și neagră în cea de jos. Profesorii nu puteau deosebi un copil de  altul și nici nu voiau să o facă. Primul lucru pe care îl învățai așadar la școală e că un om mic nu e deosebit în niciun fel și că trebuie să muncești foarte mult ca să ai dreptul să fii altfel. Eu unul nu știu dacă asta era o lecție bună sau rea. Voi ce credeți?

Dar v-am zis că, în ținutul Împăratului-Croitor, totul trebuia să fie îmbrăcat. Adică nu doar oamenii. Și câinii, și pisicile, și vacile. Fiecare oaie din turmele nesfârșitede care împărăția avea nevoie ca să înveștmânteze totul, aveau hăinuța ei colorată, peste blană. Împărăția avea vânători speciali care trebuiau să prindă veverițele, tigrii, girafele, lupii, ba chiar și păsările și gângăniile, și să le îmbrace în salopete. Asta se întâmpla foarte rar, pentru că fiarele sălbatice fugiseră demult din împărăție și nimeni nu-și mai amintea de câtă vreme rândunelele, berzele și cocorii nu se mai întorseseră din țările calde. Copacii, iarba și florile nu avuseseră cum să fugă, așa că nu era plop fără gulerul lui roz, nici stejar fără mantie albastră, nici pajiște neacoperită de covoare peste covoare, adunate de-a lungul veacurilor, încât, dacă cuiva i-ar fi dat prin cap să ajungă la iarbă, ar fi trebuit să sape o groapă de un kilometru adâncime.  Continue reading “Împăratul-Croitor”

Povestea burticii și a prietenilor ei

O cămilă din bucăți, pentru că nu doar Arcimboldo s-a gândit la chestii din astea.

Știu că povestea asta e tare ciudată, dar fetelor mele le place foarte mult și mă tot pun să le-o zic, așa că o notez și aici.

 

A fost o dată, foarte demult, o burtică. Burtica asta nu făcea mare lucru, doar îi era foame. Îi era foame mai tot timpul, nici nu știa cum e să nu îi fie foame. Într-o zi, se întâlni cu un nas.

– Ce mai faci tu, măi burtico? o întrebă nasul.

– Ce să fac, nasule, iaca, mi-e cam foame.

– Și de ce nu mănânci ceva?

– Ce să fac? Ce înseamnă “mănânci ceva”?

– Nu știu. Asta mi-a venit să zic. Ceva care face să nu-ți mai fie foame. Bagi mâncărică în burtică, adică în tine.

– Și cum să fac asta? Spune-mi te rog, o, nasule, că tare ești înțelept!

– Hm, cred că ne trebuie ajutorul unei gurițe.

Noroc că pe acolo tocmai trecea o guriță. Și gurița fu de acord să o ajute pe burtică.

– Doar că nu pot așa, pur și simplu. Îmi trebuie un cap și un gât. Să stau în mijlocul capului, cumva, și gâtul ca să mă conectez la dumneata, burtico.

Ce să vezi, capul și gâtul erau și ele pe acolo și aprobară proiectul cu entuziasm. Desigur, mai rămânea problema găsirii mâncării. Ca burtica să poată mirosi de departe unde e, îl rugă pe domnul nas să participe și el. Apoi se întâlni cu trei ochișori, care se tot rostogoleau la vale.

– Ochișori, ochișori, avem nevoie de voi, ca să căutăm ceva!

– Ce anume? întrebară ochișorii?

– Mâncărică!

– Și ce să facem noi?

– Iaca, să vă așezați în jurul capului, deasupra nasului, ca să vedem totul de jur împrejur! Vreți?

– Noi vrem! ziseră doi dintre ochișori, de culoare căprui. Și țop, se așezară pe cap.

– Io nu vreau, mormări al treilea ochișor, care era mov, și plecă rostogolindu-se mai departe. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Poate doar el însuși să se vadă, că de asta e ochișor.

– N-are nimic, comentă gâtul. Nu avem nevoie de trei ochi, pot să învârtesc eu capul, ca să privim și în față și în spate!

Prietenii noștri păreau gata acum să plece în căutarea mâncării. Doar că observară că, toți grămadă, erau cam grei și de abia se mișcau, târându-se pe biata burtică.

– Tii, zise nasul. Știu de cine mai avem nevoie. Hei, picioarelor!

Din cele patru picioare care treceau în mare grabă pe acolo se opriră doar două.

– Suficiente! declară nasul.

Și așa, burtica o porni în mare grabă pe cele două picioare, adulmecând mirosurile proaspete prin domnul năsuc, și privind la minunățiile din jur prin ochișori. Și ce de minunății! Frunze, ramuri, picături de apă, roți, cuburi, cărămizi, botice, urechiușe, bucăți de tot felul plutind prin văzduh fără nicio țintă! Mai mare minunea. Nimeni nu știa ce e cu toate astea, nici măcar nasul cel prea înțelept. Urechiușele se prinseră și ele în joc, și se lipiră bine de cap, deși nimeni nu le ceruse ajutorul.

În sfârșit, ajunseră lângă o moviliță. Iar în vârful moviliței era un pepene!

Continue reading “Povestea burticii și a prietenilor ei”

Ionică și uriașul

gargantuaEheei, era o dată un băiat pe care îl chema Ionică. Întrucât părinții lui erau întotdeauna foarte ocupați și nu aveau vacanțe, Ionică își petrecea vara la bunica lui. Lui Ionică îi plăcea tare mult acolo. Bunica avea o livadă e-nor-mă. Pornea din spatele casei, urca și cobora niște dealuri, tocmai bune de parcurs cu bicicleta cu cauciucuri groase, și se oprea pe malul unui pârâu iute și rece, unde Ionică putea să se scalde împreună cu prietenii lui, să construiască baraje sau să pescuiască fâțe. (Fâțele sunt niște pești mici și foarte aiuriți, poți să îi pescuiești și cu o găletușă. Ionică se juca nițel cu ele, le dădea de mâncare viermișori și mămăligă și apoi le dădea drumul în râu.) Și era plin de pomi încărcați cu tot felul de fructe: mere, pere, prune, vișine, gutui, bostani, guguștiuci, bibilici, etc. Nu știu sigur dacă bibilicile cresc în pomi, pentru că și eu, ca și voi, am crescut la oraș și îmi cumpăr bibilicile de la supermarket, nu sunt un expert. Cert e că fructul preferat al lui Ionică erau corcodușele verzi, din care putea mânca găleți întregi fără să îl doară burtica. Pasămite, burtica lui Ionică era fermecată.
Când obosea de bicicletă, scăldat, corcodușe verzi, pescuit fâțe, și după ce mânca ospețele pregătite de bunica, lui Ionică îi plăcea să se odihnească dincolo de pârâu, la poalele unui deal mare și verde. Acolo se întindea pe iarbă și își spunea singur tot felul de povești inventate de el, până când ațipea. Povești minunate, cu balauri, prinți și prințese, gâște care fac ouă de aur și multe altele. După ce adormea, visa tot povești, și după vreun ceas se trezea cu puteri proaspete de joacă.
Într-o zi, însă, Ionică se jucă mai mult ca de obicei, iar prăjitura cu vișine a bunicii fu atât de bună încât mâncă două felii în loc de una singură. Din aceste cauze i se făcu foarte somn, și adormi în locul lui preferat fără să-și mai spună nicio poveste.
Nu ațipise nici de două minute, că se și trezi. Cineva îl împungea ușor degetul. Deschise ochii și imediat sări în sus, țipând cât îl ținea gura de groază. Degetul cu pricina era mare. Foarte mare. Uriaș. Mai mare chiar decât Ionică, deși era evident doar un deget. Și era și verde. La țipetele lui, degetul se retrase imediat. Fără să se oprească din țipat, Ionică se uită în sus, ca să vadă cine putea avea un asemenea deget. Și – ce să vezi: dealul cel verde, la poalele căruia îi plăcea atât de mult să doarmă, se mișcase, se întorsese cumva, și acum se vedea că are un cap, cu ochi-nas-gură-urechi, un trunchi, picioare adunate sub el, și mâini. Una dintre mâini se termina cu degetul nemaipomenit care îl trezise din somn.
Pasămite, dealul nu era deloc un deal, ci un uriaș. Continue reading “Ionică și uriașul”

Piticul și casa umblătoare

jacek_yerka_the-fantastic-art_cloud-breaker

A fost odată un pitic. Locuia chiar pe strada învecinată. Uneori, ființe din povești locuiesc pentru o vreme în oraș, în afara poveștilor, și își câștigă traiul și plătesc impozite ca orice cetățean obișnuit. La fel și piticul nostru. Însă, oricât ar fi vrut el să fie doar un cetățean obișnuit, nu avea cum să scape de faptul că avea puteri fermecate, ca în povești. Puterea piticului nostru era următoarea: dacă flutura din degetele mâinii stângi într-un anume fel, deasupra unui obiect (orice obiect, o lingură, un măr, o mașină, ce vreți voi), obiectul acela prindea un fel de viață, ca un animăluț.

De exemplu, într-o zi piticul nostru era invitat la masă la vecinii lui. Era o masă foarte gustoasă, dar supa era cam nesărată pentru gustul lui. Nu era vina vecinei care o gătise, pur și simplu piticului îi plăcea mâncarea foarte, foarte sărată, ceea ce e nesănătos pentru oameni, dar piticilor le face bine. Așa că piticul a luat niște sare cu mâna stângă și a presărat-o peste supă. Făcând astfel, din greșeală sau dintr-o meandră a inconștientului, a fluturat din degete exact ca atunci când își exersa puterea magică. Și – ce să vezi – masa pe care era mâncarea a prins viață! A început să dea din cele patru picioare, apoi o luă la goană prin toată casa, spre groaza vecinilor și spre hazul celor două fetițe ale lor. Bineînțeles că toată mâncarea s-a vărsat pe jos. Piticul încercă să prindă masa, dar ce, credeți că ea se dădea așa ușor prinsă, după ce stătuse într-un loc atâta timp? Normal că nu. La un moment dat, obosită de alergat, se așeză într-o poziție ciudată, de undeva de sub tăblie dădu la iveală o limbă lungă, și începu să se spele exact ca pisica. Pasămite, masa avusese mult timp să observe pisica vecinilor, și acum făcea ca ea. Cum vraja nu era reversibilă, din acea zi vecinii au trebuit să aibă grijă de masa lor exact ca de pisică, ceea ce presupunea un deranj în plus. Și piticul a fost tare rușinat și a trebuit să-și ceară scuze vecinilor. Noroc că aceștia nu erau supărăcioși.

V-am povestit întâmplarea asta doar ca să vedeți de ce piticul se abținea cât putea de la a-și folosi puterea fermecată. Pentru că asta aducea mai mereu tot felul de neajunsuri și pocinoage și o mare rușine pentru bietul pitic. Continue reading “Piticul și casa umblătoare”