Ionică și uriașul

gargantuaEheei, era o dată un băiat pe care îl chema Ionică. Întrucât părinții lui erau întotdeauna foarte ocupați și nu aveau vacanțe, Ionică își petrecea vara la bunica lui. Lui Ionică îi plăcea tare mult acolo. Bunica avea o livadă e-nor-mă. Pornea din spatele casei, urca și cobora niște dealuri, tocmai bune de parcurs cu bicicleta cu cauciucuri groase, și se oprea pe malul unui pârâu iute și rece, unde Ionică putea să se scalde împreună cu prietenii lui, să construiască baraje sau să pescuiască fâțe. (Fâțele sunt niște pești mici și foarte aiuriți, poți să îi pescuiești și cu o găletușă. Ionică se juca nițel cu ele, le dădea de mâncare viermișori și mămăligă și apoi le dădea drumul în râu.) Și era plin de pomi încărcați cu tot felul de fructe: mere, pere, prune, vișine, gutui, bostani, guguștiuci, bibilici, etc. Nu știu sigur dacă bibilicile cresc în pomi, pentru că și eu, ca și voi, am crescut la oraș și îmi cumpăr bibilicile de la supermarket, nu sunt un expert. Cert e că fructul preferat al lui Ionică erau corcodușele verzi, din care putea mânca găleți întregi fără să îl doară burtica. Pasămite, burtica lui Ionică era fermecată.
Când obosea de bicicletă, scăldat, corcodușe verzi, pescuit fâțe, și după ce mânca ospețele pregătite de bunica, lui Ionică îi plăcea să se odihnească dincolo de pârâu, la poalele unui deal mare și verde. Acolo se întindea pe iarbă și își spunea singur tot felul de povești inventate de el, până când ațipea. Povești minunate, cu balauri, prinți și prințese, gâște care fac ouă de aur și multe altele. După ce adormea, visa tot povești, și după vreun ceas se trezea cu puteri proaspete de joacă.
Într-o zi, însă, Ionică se jucă mai mult ca de obicei, iar prăjitura cu vișine a bunicii fu atât de bună încât mâncă două felii în loc de una singură. Din aceste cauze i se făcu foarte somn, și adormi în locul lui preferat fără să-și mai spună nicio poveste.
Nu ațipise nici de două minute, că se și trezi. Cineva îl împungea ușor degetul. Deschise ochii și imediat sări în sus, țipând cât îl ținea gura de groază. Degetul cu pricina era mare. Foarte mare. Uriaș. Mai mare chiar decât Ionică, deși era evident doar un deget. Și era și verde. La țipetele lui, degetul se retrase imediat. Fără să se oprească din țipat, Ionică se uită în sus, ca să vadă cine putea avea un asemenea deget. Și – ce să vezi: dealul cel verde, la poalele căruia îi plăcea atât de mult să doarmă, se mișcase, se întorsese cumva, și acum se vedea că are un cap, cu ochi-nas-gură-urechi, un trunchi, picioare adunate sub el, și mâini. Una dintre mâini se termina cu degetul nemaipomenit care îl trezise din somn.
Pasămite, dealul nu era deloc un deal, ci un uriaș. Continue reading “Ionică și uriașul”

Piticul și casa umblătoare

jacek_yerka_the-fantastic-art_cloud-breaker

A fost odată un pitic. Locuia chiar pe strada învecinată. Uneori, ființe din povești locuiesc pentru o vreme în oraș, în afara poveștilor, și își câștigă traiul și plătesc impozite ca orice cetățean obișnuit. La fel și piticul nostru. Însă, oricât ar fi vrut el să fie doar un cetățean obișnuit, nu avea cum să scape de faptul că avea puteri fermecate, ca în povești. Puterea piticului nostru era următoarea: dacă flutura din degetele mâinii stângi într-un anume fel, deasupra unui obiect (orice obiect, o lingură, un măr, o mașină, ce vreți voi), obiectul acela prindea un fel de viață, ca un animăluț.

De exemplu, într-o zi piticul nostru era invitat la masă la vecinii lui. Era o masă foarte gustoasă, dar supa era cam nesărată pentru gustul lui. Nu era vina vecinei care o gătise, pur și simplu piticului îi plăcea mâncarea foarte, foarte sărată, ceea ce e nesănătos pentru oameni, dar piticilor le face bine. Așa că piticul a luat niște sare cu mâna stângă și a presărat-o peste supă. Făcând astfel, din greșeală sau dintr-o meandră a inconștientului, a fluturat din degete exact ca atunci când își exersa puterea magică. Și – ce să vezi – masa pe care era mâncarea a prins viață! A început să dea din cele patru picioare, apoi o luă la goană prin toată casa, spre groaza vecinilor și spre hazul celor două fetițe ale lor. Bineînțeles că toată mâncarea s-a vărsat pe jos. Piticul încercă să prindă masa, dar ce, credeți că ea se dădea așa ușor prinsă, după ce stătuse într-un loc atâta timp? Normal că nu. La un moment dat, obosită de alergat, se așeză într-o poziție ciudată, de undeva de sub tăblie dădu la iveală o limbă lungă, și începu să se spele exact ca pisica. Pasămite, masa avusese mult timp să observe pisica vecinilor, și acum făcea ca ea. Cum vraja nu era reversibilă, din acea zi vecinii au trebuit să aibă grijă de masa lor exact ca de pisică, ceea ce presupunea un deranj în plus. Și piticul a fost tare rușinat și a trebuit să-și ceară scuze vecinilor. Noroc că aceștia nu erau supărăcioși.

V-am povestit întâmplarea asta doar ca să vedeți de ce piticul se abținea cât putea de la a-și folosi puterea fermecată. Pentru că asta aducea mai mereu tot felul de neajunsuri și pocinoage și o mare rușine pentru bietul pitic. Continue reading “Piticul și casa umblătoare”