Dulce mahala

Pandemia asta e, mai întâi de toate, o piatră pe inimă. Nici cei care au apucat zilele tiraniilor lumești nu știu cum să se apere de tirania de azi. Împotriva unui dictator puteai să te revolți, iar dacă îți era frică de securitate, uitându-te cu suspiciune și la cel mai bun prieten, tot puteai să te revolți în cea mai secretă intimitate a gândurilor și tot nu erai singur, găseai acolo un loc care ne unea pe toți, un embrion promițător al libertății.

Nu ai cum și de ce să te revolți împotriva virusului. Cei care o fac în numele libertății alunecă în panta minciunii, a temerii patologice, a fake-news-ului și manipulării. Nu e nicio unire în revolta asta, ci doar diviziune absurdă, unul dintre cele mai greu de înțeles lucruri la zilele noastre. Cum de s-a construit o barieră chiar în inima bunului nostru simț, e tare greu de înțeles. Dar asta e altă discuție.

Sunt bariere peste tot, de altfel. La începutul poveștii ăsteia, a fost criticată expresia „distanțare socială”, insistându-se pe ideea că distanțarea e doar fizică. Dar oamenii sunt trupuri și doar trupuri, cel puțin pe lumea asta, nu există o graniță clară între minte și corp, ci doar o împărțire arbitrară, didactică, care nu e decât măsura necunoașterii noastre, a faptului că suntem mai mult decât știm, decât conștientizăm. Orice distanță fizică atrage distanță socială, oricât am încerca să ținem legătura online sau prin alte mijloace ale limbajului.

Cred că, dacă am alege să comunicăm prin scrisori adevărate, din cele scrise cu cerneală pe hârtie, distanța „sufletească” dintre noi ar fi mai mică decât în cazul telefonului sau internetului. Scrisoarea nu neagă, nu se ascunde de distanță, nu simulează o prezență fantomatică și plină de „purici”, scrisoarea recunoaște distanța și include dorul, nostalgia, leacuri străvechi împotriva despărțirii, depărtării și ireversibilității timpului. Dar nimeni nu are timp de scrisori.

Oricât încerc să cuprind cu mintea ceața asta groasă prin care trecem, mă tot lovesc de aceiași pereți. Că nu știu când se termină. Că nu știu când copiii mei vor putea socializa normal cu alți copii. Că nu înțeleg cum de atâția dintre noi au luat-o razna, nu medical, ci social, și sunt oameni care mă înjură în privat, cu o rară agresivitate, doar pentru că am scris o postare timidă încercând să explic de ce nu ne plac măștile. (Pentru conformitate, era un textuleț în care ziceam că e normal să nu ne placă, dar că trebuie să le purtăm oricum, că e o diferență între ce vrem și ce trebuie făcut și asta e viața normală de adult.) Că nu știu când o să îmi recapăt un minumum de libertate de mișcare, și nu mă refer la plecatul în străinătate, în Marsilia mea mult-iubită, ci la luxul de a da o tură prin parc după serviciu, ca să-mi limpezesc mintea de tot zațul pe care îl adun la serviciu, înainte să îmi revăd familia.

Că nu știu nimic, punct.

Singura alinare e că, înainte de pandemie, lucrurile nu erau cu adevărat diferite. Nici atunci nu știam nimic. Nici atunci nu călătoream cu adevărat, ci cel mult ca turist. Și atunci putea să-mi cadă cerul în cap oricând. Doar că pe atunci eram mai puțin conștient. Aveam aceleași pietre pe inimă, dar nu le mai simțeam, erau parte din mine.

Pandemia mi-a adus aminte de ele, acum le recunosc. Asta e un lucru bun. Miracolul vieții e că ea continuă și înflorește în ciuda pericolelor, a deșertăciunii, a finalității universale, a răcirii stelelor. În ciuda anxietății. Și înainte, nefiind un călător de cursă lungă, mă pierdeam în exotismul de lângă mine; pentru că nu mă deplasam prea mult pe orizontala continentelor, mă deplasam pe orizontala infinită a microscopicului.

Ieri, în timp ce fiica mea înota în piscina Dinamo, m-am plimbat pe străzile adiacente stadionului. Am văzut prima dată gardul lung dinspre nord și vest, de pe străzile Doamna Oltea și Eugen Botez. Nu e centimetru din el să nu fi fost mâzgălit sau pictat. Straturi peste straturi de inscripții, desene, înjurături,strigăte de victorie, pe un gard vechi de cărămidă ce stă să se prăbușească, cu nenumărate crăpături prin care poți să tragi cu ochiul sau chiar să te strecori. L-am citit toată ora cât aveam la dispoziție. Orașul ăsta al meu nu e un oraș european cu adevărat, nici eu nu știu ce e, e un mariaj între America Latină și adâncurile sovietice, e o murdărie infinit de nostalgică și de omenească în el, aproape de nesuportat. Uitasem asta în ultimii ani, ajunsesem chiar să-l urăsc. Sper că m-a iertat și mă va primi din nou în el, să-l străbat ca pe vremuri, ca antropologul în jungla amazoniană, ca ornitologul care vrea să zboare. Sunt atât de multe călătorii de făcut până să ajungă măcar la colțul străzii.

Arbore ocrotit

E tot o postare cu copaci, puteți trece mai departe dacă nu vă interesează.

Într-o zi din vara asta, mă plimbam aiurea ca să mi se așeze gândurile ca zațul pe fundul capului și să mi se mai limpezească mințile. Cândva făceam asta foarte des și aveam mintea mereu precum cristalul, puteai să vezi prin ea. În ultimii ani, mă plimb foarte rar și capul meu e plin de mâl și alte tulbureli. Așa că savuram din plin ocazia rară de a umbla fără țintă, undeva prin „cartierul armenesc” din București, când…

…Când am dat peste un salcâm uriaș. Nu că era înalt, că truchiul gros era scurt, dar din el ieșeau cinci ramuri, ele însele groase cât orice alt arbore matur și respectabil, în cinci direcții diferite, de ziceai că e o caracatiță sau un vârtej de lemn viu. O placă rugintă, ea însăși piesă de muzeu, atesta că e arbore ocrotit. Oricât mi-aș încorda eu muza și lira, nu are rost: trebuia văzut.

Așa că i-am făcut o plecăciune și am plecat mai departe, recunoscător de întâlnire. Și pe urmă..

…și pe urmă am uitat unde s-a petrecut. Vrând să revăd locul în zilele ce-au urmat, mi-am dat seama că eram incapabil să-mi retrasez pașii. Într-un fel, asta era bine: cele mai bune plimbări sunt exact astea, fără hartă, în care orașul însuși de duce tot mai adânc în labirint, către inima lui secretă. Dar era și rău: voiam să revăd salcâmul, mă topeam de dorul lui.

Așa am aflat că nu poți găsi pe internet o listă cu arborii ocrotiți din București. Există un registru al spațiilor verzi, care e uimitor pentru că include toți copacii din București, ceea ce înseamnă că cineva i-a numărat și le ține socoteala. Dar nu sunt marcați cei ocrotiți. (Cică a costat 2 milioane de euro harta asta.)

Am mai găsit și un tabel vechi de 11 ani pe site-ul Agenției pentru Protecția Mediului. E incomplet, dar poate interesant dacă sunteți interesați de un pelerinaj în care să pupați trunchiurile celor mai cuvioși arbori. Tabelul conține doi salcâmi, niciunul dintre ei nu e al meu.

Așa că am luat, muncitorește, Google Street View-ul la puricat. Și tot fac asta de vreo 2 luni.

Și de abia azi, din pură întâmplare, l-am găsit.

Și da, vi-l zic și dumneavoastră. E pe strada Popa Rusu, chiar la colțul cu Marin Serghiescu, într-o curte.

Acuma știți. Dacă treceți pe acolo, gândiți-vă și la mine, că eu nu știu când mai fac plimbări, poate cândva în 2030. Și nu știu dacă va mai fi acolo. Pe arborii „ocrotiți” nu-i ocrotește nimeni, și știm cu toții că orice bun gosopodar orășean își taie copacii din curte. Cel mult ne ocrotesc ei pe noi. Poate va pleca, precum plopul ăsta pe care l-am găsit pe wikipedia:

O reverență

În drum spre clinică m-am întâlnit cu un copac. Poate era Ailanthus, poate cenușar, nu sunt sigur. Una din acele numeroase specii de oțetar plecate din China și răspândite prin toată zona temperată și care adesea decorează și cele mai urâte, circulate și sterpe bulevarduri bucureștene, pentru n-au nevoie de prea mult ca să crească. Au o viață scurtă dar intensă, se înalță uneori peste noapte, invadează dărmâturile și casele abandonate, redându-le o viață nouă. Toamna, ei sunt copacii care își îngălbenesc primii frunzele, devin galbene strălucitor, precum coama lui Brigitte Bardot în tinerețe, apoi cad toate deodată, făcând mici căpițe pe asfalt, în diverse stadii de descompunere.

Acest copac despre care vă povestesc își aplecase mult crăcile deasupra a jumătate de trotuar, obligând pietonii să folosească, înjurând, cealaltă jumătate, care în schimb era ocupată de o băltoacă grande como el mar. Numai copiii mici putea alerga hlizindu-se pe sub copac.

Eu n-am putut să alerg, dar am făcut altceva. M-am aplecat de șale cât de adânc am putut, ca să încap pe sub frunziș. Și mi-am plecat și gândurile, făcând o adâncă reverență copacului ăluia, de bună voie. A fost un gest secret, perfect camuflat: toți trecătorii puteau crede că mă aplec ca să nu calc în băltoacă, nimeni nu mi-a acordat atenție. Nimeni nu a bănuit că eu mă plecam din respect și omagiu, că eram pe cale să fac un gest arhaic și animist și dragoste față de acea buruiană exagerat de mare, crescută din mai puțin decât nimic, dintr-o groapă din asfalt. Și în fața unui frate e bine să te înclini, uneori.

O zi frumoasă

Ieri am avut o zi frumoasă.

De obicei duminica în zori ies cu bicicleta, dar ieri m-am trezit târziu și n-am mai ieșit. În schimb, mi-am luat familia și ne-am întâlnit cu prietenii pentru o plimbare pe lângă Lacul Morii. Bătea un vânt puternic și apa făcea valuri de ziceai că ești pe malul unei mări, ceea ce n-am mai văzut decât prima dată când am urcat pe dig. Doar că acum era și soare, un soare improbabil și auriu de vară de sfântul Martin, și până și fațadele scorojite și colorate ale blocurilor îți aminteau de mare.

Mai târziu ne-am retras în vârful nostru de bloc și am făcut o cafea care mi-a ieșit foarte bună, de fapt, e cea mai bună cafea care mi-a ieșit vreodată. Nu cred că o să mai reușesc vreodată să o fac așa.

Apoi am fost la vot, iar de acolo am dat o tură înfierbântată pe bicicleta mea cu pinion fix, douăzeci de kilometri în jurul nopții Bucureștene. Să mergi pe fixie e ceva mai apropiat de dans decât de ciclism, dansezi cu traficul, cu strada, cu întreaga lume.

Ajuns acasă, am ascultat rezultatul alegerilor bând, nu unul, ci două pahare de vin roșu.

Lucrurile aceastea nu sunt de interes pentru dumneata, cititorule, dar pentru mine au fost atât de frumoase încât trebuia să le consemnez pe undeva, și, cum nu țin un jurnal intim, nu puteam decât aici.

Organodinamism pe înțelesul tuturor

Am mai povestit că, proaspăt rezident de psihiatrie fiind, primul moment de iluminare a fost când am citit și am crezut că am înțeles teoriile unui psihiatru francez pe nume Henri Ey.

Ey are o teorie despre bolile mintale, numită organodinamism. O idee simplă, urmând firul unei observații a neurologilor din generația anterioară, anume că atunci când ai o leziune cerebrală, creierul rămas sănătos încearcă să compenseze deficitul. Ey își imaginează psihicul omenesc ca pe un edificiu cu arhitectură complexă, cu etaje și structuri de rezistență, dar viu. Dacă scoți o cărămidă din această clădire, ea își modifică, dacă trebuie, întreaga structură în jurul acelei găuri, ca să nu se dărâme. Aruncă-i în aer un etaj întreg, dărâmă-i un stâlp important și, din nou, mintea se va restructura, va emite tentacule, va inventa povești și tot nu se va prăbuși.

Așa se face că, atunci când observi o boală psihică, nu mai poți vedea defectul inițial. Un delir nu e defectul de bază într-o tulburare delirantă, ci modul în care mecanismele minții au încercat să compenseze o gravă eroare ascunsă. E greu să ajungi la acea eroare, pentru că mintea e o structură de ordin înalt, plină de emergențe, imposibil de explicat aritmetic sau mecanicist. De asta idei de genul „serotonina e hormonul fericirii” sunt simplificări exagerate până la a fi greșeli, e ca și cum ai spune „câinele e un dispozitiv de mișcat coada”.

Cred că observația organodinamică e valabilă în general în viață. Spre exemplu, dacă sunt brutal de sincer cu mine însumi, mă consider un om laș. Am avut, de câteva ori în viață, ocazia să mă văd astfel în oglinda evenimentelor, fără echivoc. Dar în majoritatea timpului, nu se vede. Ce se dezvălui privitorului atent e o urzeală de strategii și narațiuni care încearcă frenetic să acopere frica fundamentală cu care poate că m-am născut. Se vede în cât de greu îmi e să zic nu, când e clar că ar trebui să o fac. Se vede în felul în care vorbesc prea mult și fără rost în aproape orice context social. În amânările și pretextele și justificările pe care mi le dau singur ca să pot să continui. În felul în care uneori mă port urât, rău sau nedrept cu cei din jur. În fiecare rând pe care îl scriu.

Noi vedem mai departe

Nu cu mult mai departe. Suntem și noi miopi ca toată lumea. Dar vedem nițel dincolo de primul strat, de suprafață. Nu pentru că mințile noastre ar fi mai iscusite sau privirile mai vulturești, ci pentru că dinaintea noastră se deschid porțile.
Noi, medicii. Noi, educatorii (în sensul cel mai larg al termenului). Noi, lucrătorii sociali. Noi, psihologii. Noi, cei care cunoaștem oameni, zi de zi. Eu am cunoscut mai multe mii. Desigur, „am cunoscut” e și asta o afirmație arogantă: fiecare astfel de cunoaștere doar zgârie suprafața.

De altfel, orice om rămâne, în cele din urmă, necunoscut: de la distanță, nu vezi detaliile, de aproape, uiți cine e, îl transformi, te oglindești în el. Poate că omul adevărat nici nu are atribute, ohne Eigenschaften. Poate că de asta există Dumnezeu, ca să-l cunoască cineva și pe om.

Dar divaghez. Voiam să zic, după miriadele noastre de întâlniri omenești, s-a sintetizat o altă variantă, ușor diferită, a realității convenționale. Dacă ne vedeți uneori cu privirea pierdută în zare, neatenți la ce ziceți, să știți că nu suntem pierduți, și suntem foarte atenți. Dar ascultăm ce e dincolo de primul rând de cuvinte. Cuvintele sunt ca pionii. Piesele interesante sunt dincolo de ele, și trebuie să împingi un cuvânt până la capătul tablei de șah ca să iasă ceva cu adevărat valoros din el.

Dacă nu ați cunoscut, măcar în trecere, prea mulți oameni, faceți efortul ăsta. Știu că e pandemie și e interzis, și nu mă refer chiar la clipa asta, poate mai târziu, poate online, poate prin biblioteci. Cică pe undeva prin Danemarca ar exista o bibliotecă de oameni, unde nu împrumuți cărți, ci întâlnești un om care îți spune povestea lui.

Nu vedem foarte departe. Ci doar imediat dincolo de trompe l’oeil, de fațadă, de expresia complezentă a feței. Vedem rezervorul de lacrimi și vedem zâmbetele uriașe, indirecte.

Cafeneaua Merito

Așa că poimâine o să particip la o conferință pentru profesori. Se cheamă Cafeneaua Merito, secțiunea Galați, și e organizată de remarcabilul domn profesorDoru Căstăian.

Prima cafenea #MERITO Galați, sâmbăta aceasta, în parteneriat cu Casa Corpului Didactic Galați:

Geplaatst door Proiectul Merito op Woensdag 16 september 2020

Am mai fost la Galați doar de două ori. Acum mulți ani, am fost trimis de policlinică să țin o prelegere despre alcoolism muncitorilor de la combinatul siderurgic. Mă pregătism cu prezentare powerpoint, tot tacâmul. Dar am ajuns direct pe secțiile (alea două sau câte or fi rămas din leviathanul mort care e combinatul), am vorbit direct cu oameni cât se poate de normali, însă și foarte speriați și sub presiune. Cam cum suntem noi toți, azi.

A doua oară am fost la un congres de psihiatrie „est-europeană”, atunci am putut să mă bucur, pentru doar o zi, ca un turist, de Galați.

M-am frământat mult gândindu-mă dacă chiar am ce să vorbesc unor profesori. Cu siguranță n-am ce să îi învăț pe profesori. Și cred că „restul lumii” ar trebui să înceteze să le tot dea lecții profesorilor despre cum ar trebui să-și facă meseria. Cred că toate marile defecte ale școlii românești sunt din cauza societății, adică a noastră, nu a profesorilor. Dar asta e altă discuție.

Așa că pot vorbi profesorilor doar ca un frate. Pentru că numitorul comun al medicinei (și mai ales al psihiatriei) și al educației e faptul că sunt meserii vocaționale, până la sacrificiu. Sunt meserii în slujba a ceva mai mare și mai important decât viețile noastre mărunte personale și propășirea noastră financiară. Atât medicina, cât și educația, înseamnă interesul și responsabilitatea pentru alți oameni decât cei dintre pereții gospodăriei tale. Orice vocație e nobilă, dar și supusă unor mari presiuni și uzuri. Dacă îți îndeplinești chemarea cum trebuie, poți înnebuni. E oricum, un drum pe muchie, și mulți pică, și mulți înnebunesc de marea nebunie a nepăsării, cinismului, însingurării, epuizării emoționale. Știu, pentru că am trecut și eu prin toate apele. Și, dacă nu mor, mai am încă mulți ani, și multe ape, de trecut.

Dar nu ar avea niciun sens să țin monologuri. Dacă lucrurile astea au vreun sens, atunci el e un sens al ascultării și învățării. Dacă aș crede că n-am eu însumi nimic de învățat din experiența care mă așteaptă sâmbătă, n-aș veni.

Dar eu și motanul meu (dezavantajul de participa de acasă) vom fi acolo.

Starea de fapt

A tecut ceva timp de când nu am mai scris aici, dar am scris prin alte părți. Într-un fel, a fost o perioadă fertilă, tot felul de oameni mi-au cerut părerea și sfatul, în afara cabinetului, și am spus ce am crezut, deși asta n-a făcut decât să-mi sporească sindromul impostorului.

Ultima „apariție” a fost la elitele României, ceea ce mi-a propulsat sus-numitul sindrom până la cer. Dar dacă am acceptat să apar acolo înseamnă că sunt și un pic ipocrit. Sau poate nu sunt, poate sunt doar foarte nesigur de mine însumi.

Sunt destul de obosit, era foarte mult de muncă înainte de pandemie, dar acum e mult mai mult de muncă. E clar că trebuie să mai zic și „nu”, dar e o lecție pe care o învăț foarte, foarte greu. Sunt obosit și speriat. Am două fete care încep școala. Nu am timp de absolut nimic. Totuși, trebuie să mai scriu și aici, altfel e ca o casă părăsită.

Ca și dumneavoastră, trăiesc de la o zi la alta, fără planuri prea mari de viitor. E multă suferință în jur și e multă nepăsare, asta ar fi axioma zilei. Nu mai suntem închiși în case, dar cred că suntem foarte bine închiși în noi înșine, asta ne unește, indiferent de opiniile despre virus. Cu care virusul nu are ce face, de altfel. Suntem în carantină sufletească. Nimic nu intră, nimic nu iese, decât sub formele acute care sparg uși, de teamă, disperare, euforie, furie. Aș vrea să fiu mai puțin serios, dar în același timp și mai consecvent. Știți că vă povesteam că vreau să scriu o carte? Ei bine, am obosit să o tot scriu, deși nu am scris decât o jumătate de pagină, pe care am șters-o apoi. În fond, nu am nimic important de zis. Dar îți mulțumesc dumitale, cititor al acestor rândulețe. Dacă găsești ceva prin ele, să-mi arăți și mie.

Despre anxietate și inflația omeniei

Nu am căderea și expertiza să vorbesc despre coronaviroză în sine. Deja foarte multă lume o face. Poate că nu am nici căderea să vorbesc despre anxietatea de zilele astea și despre ce s-ar putea să simțiți și să vi se întâmple, din cauza anxietății. Se simte nevoia sociologului și a antropologului – unde sunt ei oare? De ce nu ii auzim mai mult pe subiectul bolii eminamente sociale care ne bântuie? Așa că următoarele trebuie luate ca vederile personale ale unui psihiatru.

  • Mai întâi: e foarte normal să fii anxios. Toată lumea e, mai mult sau mai puțin, zilele astea. Anxietatea e instinctul nostru vital de supraviețuire. Anxietatea e cel mai activă când așteptăm potențiale pericole necunoscute. Pericolele viitoare ne sperie mai tare decât o criză în curs de desfășurare. De exemplu, în România sunt relativ puține cazuri de infecție cu noul coronavirus, în niciun caz nu putem vorbi de o epidemie explozivă în această clipă. Dar creșterea numărului de cazuri e o posibilitate de neignorat (ar fi foarte nociv să o ignorăm) și asta ne face foarte anxioși.
  • Anxietatea declanșează o serie de adaptări care cândva erau foarte necesare împotriva mediului ostil. Nu intrăm în detalii fiziologice, dar s-ar putea să dormiți mai prost, să vă bată inima mai repede, să vi se modifice apetitul (în orice sens), să aveți tulburări digestive, să vă simțiți corpul într-un mod diferit, cu senzații stranii și chiar dureri. Mai ales că e vorba de o anxietate legată de sănătate, ea se va concentra asupra propriului dumnevoastră corp. Adesea anxietatea te face să îți simți diferit zona gâtului, să ai senzația că nu îți ajunge aerul, să oftezi mai des, să îți fie uneori greu să înghiți sau să ai „un nod în gât”. Poate apărea un soi ciudat de amețeală. Îmi imaginez că în perioada asta sunt multe „false alarme” legate de simptome diverse. Nu e obligatoriu să pățiți toate lucrurile astea, dar văd deja la cabinet că ele se întâmplă mai des. Oricum erau frecvente și „în vreme de pace”.
  • Emoțiile vor fi mai „labile”, se vor schimba mai ușor. În aceeași zi, s-ar putea să fiți optimist două ore și ușor deznădăjduit alte două. Să treceți de la revoltă la resemnare. De la „bagatelizare” la exagerare. S-ar putea să aveți momente de pură panică. Sunt firești. Totul e să nu vă copleșească și să vă paralizeze. Fenomenele astea nu sunt controlabile cu adevărat „prin propria voință” dar putem face cumva pace cu ele, putem lăsa anxietatea să-și facă treaba pentru care există, să treacă prin noi fără să ne luptăm din răsputeri împotriva ei. Ea nu e inamicul, ci, din contră, un prieten care face exces de zel.
  • Mă îngrijorează mai mult efectele sociale ale anxietății. Anxietatea e emoția cea mai contagioasă, cea mai socială. Poate avea însă efecte și distructive, și constructive asupra grupului social. Văd multe reacții distructive, mai multe decât cele constructive. Din „fericire”, reacțiile distructive sunt deocamdată doar la nivel de limbaj și afirmații. Dar trebuie să fim atenți: e seducător să găsim vinovați în jurul nostru. E, într-un mod pervers, liniștitor pe termen scurt să aruncăm cu piatra în cineva, să îl blestemăm, să ne înfuriem pe aproape nostru. E mult mai ușor de digerat ideea că există vinovați condamnabili (de la românii din Italia la conspiratori și alți illuminati) decât că natura e indiferentă și uneori de-a dreptul ostilă cu omul, că adesea lucrurile rele se întâmplă fără nicio explicație satisfăcătoare sau rost, nu ca să fim pedepsiți, testați, manipulați, controlați, ci fără nicio intenție malevolentă a nimănui. Iar când omul face lucruri rele, ar fi trebuit să învățăm de mult că cel mai des e din indiferență și egoism, nu din rea voință. Dar suntem oameni, și cred că va fi de neevitat să fim și indiferenți, și răi, și să ne punem singuri pe piedestale morale, și să judecăm pe alții fără rezerve, declarând în forul nostru interior legea marțială cu mult timp înainte să o declare autoritățile.
  • Se simte nevoia, semirațională, de conducător puternici. Au reapărut admirația și nostalgia după regimurile totalitare. Am vrea o mână forte să ne îndrume. Suntem dispuși să renunțăm la drepturile fundamentale ale omului, mai ales ale altui om. Sorbim cu nesaț cuvintele mulților experți care încearcă să acopere necunoscutul cu opinie. Căutăm în fiecare vorbă a fiecărui doctor un pic de certitudine, un pic de încurajare, un sfat de acțiune.
  • Când anxietatea colectivă crește, global, apare o inflație a valorii vieții omenești. Viața unui om e sacră în vreme de pace și prosperitate, dar nimeni nu se miră prea tare dacă o pierzi în vreme de război și de molimă. Și, deși cei dragi te vor plânge oricum, la nivel de populație efectul e unul dezumanizant, de devalorizare a individului și a vieții în general.
  • Dar oamenii pot fi și buni, și solidari. Treaba poate merge în ambele direcții. Poate că omenirea ne va surprinde și, când va fi mai rău, vom descoperi resurse să ne regăsim, să îi ajutăm pe cei mai slabi în loc să dăm la o parte cu indiferență („lasă că doar bătrânii sunt afectați”). Omul nu e doar un animal anxios, e și un animal social și gregar.
  • Fără să vreau să fiu excesiv de politic corect, aș vrea ca măcar presa, dar și fiecare dintre noi, cei care îndrăznim să ne exprimăm public într-o temă enorm de sensibilă, precum cea de azi, să fim atenți cum folosim cuvintele. Lumea e acum hipersensibilă la cuvinte. Cu un singur cuvânt, poți genera panică. Poți genera ură. (Când spui că un bolnav a infectat alți doi, cu care a venit în contact, vei transmite mesajul subliminal al intenției acțiunii, ca și când acel om ar fi vrut să fie vehiculul transmisiei virusului. Nimeni nu infectează pe nimeni, nu există intenție și agent uman, decât cel mult neglijență. Oamenii se infectează unii de la alții.)
  • Dar poți genera și echilibru și o doză de liniște. Până când trece, va fi un echilibru instabil. Dar absolut necesar. Precum igiena mâinilor, avem nevoie de o igienă a vieții psihice, a empatiei, a limbajului, a emoțiilor. Pentru că azi, mai mult ca alte dăți, emoțiile noastre se transmit mai ușor, mai mult și posibil mai rău, și pot afecta alți oameni.
  • Sfaturi practice. Aș vrea să am. N-am foarte multe. Mișcarea ajută, dar e mai bine să o faci în aer liber sau acasă și nu în grup, pandémie oblige. Măsurile eficace de combatere a răspândirii virusului presupun distanțare socială, o denumire nefericită, pentru că e vorba de simpla distanțare fizică, a corpurilor noastre față de corpurile străinilor. Ne rămâne tehnologia mult hulită ca să păstrăm relații sociale sănătoase, pentru că și ele ajută mult. Trebuie să stăm departe de alcool (dacă nu e de dat pe mâini) și fumat ca de naiba, deși tentația e enormă: majoritatea fumătorilor cresc numărul de țigări în perioade de stres sau necaz, iar alcoolul e un potent, dar foarte rău, anxiolitic.
  • Și deși nu ne putem controla emoțiile, putem decide, cât de cât, ce facem cu ele. Toți vom resimți momente de furie, de ură, de panică. Când ele apar, e tare bine dacă, măcar în prima clipă, reușim să nu facem nimic pripit. Să stăm câteva minute și să ne gândim de ce suntem furioși: pentru că suntem speriați. Dar furia nu poate fi decât prost direcționată, în condițiile actuale. În schimb, avem imaginație, o unealtă minunată care are un scop important: ne dă capacitatea de să ne punem, cu o precizie variabilă, în locul seamănului nostru.
  • Un gând pentru colegii mei, doctori. Doctorii sunt oameni. Nu sunt toți dotați cu spirite uriașe de sacrificiu. Niciunul nu a crezut, când a dat la medicină, că va veni vremea în care va sta între boală și pacient cu prețul posibil al propriei sănătăți. Foarte mulți sunt foarte speriați, și încearcă să se adune, pentru că pacienții se uită cu speranță și încredere la ei. Medicina paternalistă, împotriva căreia ne-am zbuciumat mult în ultimii ani, își face revenirea în forță, și medicii sunt obligați să reîmbrace mantaua autoritară la care nu demult fuseseră obligați să renunțe. Și ne așteptăm să o facă fără să crâcnească, fără să ne spună de suferința lor, să o țină secretă (pe grupuri închise de facebook). E greu să ne imaginăm prin ce trec ei, emoțional.

High anxiety

Azi, în fața unui supermarket, am auzit un domn vorbind tare, la telefon: „Dacă tot mor, de ce naiba nu rămân să moară acolo, în Italia”? Cred că aceste zile ciudate vor rămâne în amintirea mea astfel, ca zilele în care puteai să spui așa ceva în gura mare, și nu doar că nu ți-ai fi atras niciun oprobriu, ci chiar ai fi putut fi aplaudat.

Epidemia de panică e mult mai vastă decât cea de coronavirus. Deocamdată, nici panica nu e cât ar putea să fie. Nu a ieșit lumea în stradă cu furci și torțe. Dar e deja acolo, ca o durere surdă și continuă de dinți, și toți o simțim. Și ne trec prin cap gânduri care până mai ieri ar fi fost foarte improbabile. Iată, admirăm din tot sufletul regimurile politice autoritare, pentru că au putut lupta mai eficace contra epidemiei. Nu ne interesează câtuși de puțin ce se întâmplă cu omul intrat în carantină instituțională, câți oameni dorm într-o cameră și dacă acea cameră e baremi cât de cât curată, dacă e mâncare destulă și dacă e comestibilă. Și suntem gata să aruncăm cu pietre și să emitem judecăți morale-expres.

Și medicii sunt speriați, ei sunt cel mai speriați. V-o spune cineva dinăuntrul medicinei, chiar dacă sunt la periferia acelui interior. Am nimerit într-un grup închis de medici, pe facebook, acolo panica e aproape palpabilă. Dacă scopul declarat al acelui grup e să schimbăm între noi informații profesionale, departe de ochii influențabili și emoționali ai marelui public, scopul ascuns e să ne ventilăm propria anxietate, propriile viziuni de coșmar, propria noastră neputință și groază în fața situației în care un om vine la noi și zice: doctore, cred că am coronavirus din ăsta.

Da, anxietatea e de neevitat. E un răspuns normal la adversități. Dar, psihiatrii o știu, anxietatea e foarte frecvent prost adaptată adversităților zilelor noastre. E mereu o lamă cu dublu tăiș. Suntem în situația, proastă, în care e bine să fim anxioși, dar riscul de a ne face rău și nouă, și altora.

Pentru coronavirus, putem face câteva chestii mici și clare, regulile de igienă, și, mai ales, distanțarea socială. Pentru felul în care vom trăi starea emoțională de război prin care deja începem să trecem, nu știu nici eu câte putem face. Mereu am crezut că salvarea noastră e empatia, e să-ți pese de vecinul tău. Dar empatia trebuie să treacă de bariera suspiciunii. E util să ne distanțăm fizic, să facem în așa fel încât corpurile noastre să nu se apropie mai mult de doi metri, dar nu e deloc util să ne distanțăm sufletește, să ne izolăm moralmente. Din contră.

Aș vrea să văd acum acel calm britanic idealizat, care poate nici nu există, în fața calamității posibile. Nu miștouri, nu simț agresiv al umorului, ci acel zâmbet cald al gentlemanului din romanele victoriene. Dar cel mai tare se aude rugăciuncea celui care ar vrea ca seamănul lui să moară cât mai departe de el.