Mi-am trăit mai toată viața în frică.

Frica a fost mereu cu mine, un drăcușor familiar, mereu șoptindu-mi lucruri rele, amestecându-se în toate hotărârile mele. M-am făcut psihiatru, în parte, de frică.

Nu mi-e rușine să recunosc cât de frică îmi e, mai tot timpul, pentru că frica e o parte uriașă a vieții fiecărui om. Măcar atât, să nu ne fie frică să ne fie frică, să nu ne fie frică să ne dăm seama că ne e frică, să nu inventăm pretexte, raționalizări, false povești nostalgice despre noi înșine.

Să nu ne fie frică să ne dăm seama, fără dezamăgire, fără depresie, cât de mici suntem, și de fragili, și cum ne temem mereu prea mult și iubim mereu prea puțin.

New Amsterdam sau cum medicii nu au voie să fie oameni

De curiozitate, m-am uitat la primele două serii din serialul New Amsterdam. Fiind doctor, serialele cu doctori îmi stârnesc uneori curiozitatea. Poate l-ați văzut și dumneavoastră, e popular. Some spoilers ahead.

În primele episoade, mi s-a părut interesant. Iată un serial în care medici nu sunt psihopați, ca în House MD, în care psihiatrul chiar are un rol important și în care partea „spitalicească” contează mai mult decât telenovela amoroasă care parazitează de regulă orice serial. Spre deosebire de alții, nu m-a deranjat partea moralizatoare, politic corectă și „woke”, pedală pe care scenariștii apasă foarte tare. Și eu cred că medicina ar trebui socializată și gratuită pentru toată lumea, deși nu înțeleg exact cum era finanțat acest spital public, care în mod evident era și privat în același timp – aici poate îmi lipsesc mie suficiente cunoștințe despre bizarul sistem de sănătate american. Și eu cred că nu luptăm îndeajuns împotriva încălzirii globale, discriminării și inegalității de șansă pe criterii de rasă, sex, vârstă, orientare sexuală, bani. Și cred că medicul ar trebui să aibă această luptă ingravată în datoria lui, prin natura jurământului depus.

Dar, de la un punct încolo, serialul pare, în mod ciudat, să comită chiar greșelile împotriva cărora propovăduiește acerb. Aș accepta, de exemplu, numeroasele și cruntele gafe etice pe care psihiatrul le comite, din vina și proasta documentare a scenariștilor, dacă ele nu ar contribui din plin la stigma psihiatrică împotriva căruia însuși personajul, cică, luptă. De mai multe ori oprește tratamentul medicamentos al unor pacienți, pentru că, nu-i așa, medicamentele noastre sunt droguri și soluția e dragostea. Nu ezită nici să voteze suspendarea unei colege și prietene cu ADHD care, presupunem, ar fi abuzat de propria medicație ca să facă față turelor nesfârșite de la camera de gardă. Căci așa ajuți un coleg aflat în dificultate, îl dai afară. Bineînțeles, colega în cauză se duce în rehab și se întoarce proaspătă și gata de luptă, deși nu ni se spune cum naiba își tratează de acum încolo ADHD-ul, că mediamentele sunt rele. Prin pură voință. Și sex. Da, prin sex.

Și, de fapt, atitudinea cea mai respingătoare și discriminantă din serial e atitudinea față de personalul medical. Zero toleranță. Unui chirug vârstnic i se interzice să mai opereze pentru că i-a scăpat un pahar din mână. Chirurgul lăcrămează recunoscător când i se permite, totuși, să rămână pe post de consultant. Toți medicii trebuie să lucreze zi și noapte, la nesfârșit, nu doar în spital dar și pe stradă, cu mii de pacienți, depășindu-și oricând competențele. Sunt un fel de sclavi-fac-totum, și nimeni nu se plânge. Sub o aparență ideologică de egalitate și pseudoempatie, atmosfera din spitalul public New Amsterdam e uimitor de toxică: nu aș vrea pentru nimic în lume să lucrez acolo. Desigur, e doar un serial, e ficțiune, dar o ficțiune care conține cele mai urâte metehne culturale ale breslei medicale, cele împotriva cărora luptăm deja de niște decenii, aproape caricaturizate. Ar fi interesant și amuzant dacă nu ar fi cu totul involuntar: scenariștii nu par să își realizeze cât își chinuie personajele.

Nici personajele nu realizează cât de chinuite sunt, pentru că toate par a fi împietrite în postura de Salvatori. De apostoli beatifici dotați cu rezerve emoționale inepuizabile, gata să își sacrifice familia și viața pentru pacientul amărât. Scenariștii nu lasă nici măcar acest conflict să se dezvolte: când el devine interesant, ei omoară din personaje, simplificând dilema. Psihiatrul are altă metodă de a împăca profesia cu familia: le conglomerează, adoptând copii oropsiți fără număr ca să îi ajute, în același fel în care își ajută pacienții oropsiți. Pacient egal copil, nicio diferență.

Sună frumos, doar că nu trebuie să fii psihiatru sau psiholog ca să știi că oamenii adevărați nu funcționează așa. Nu au rezerve infinite de empatie. Și să ceri așa ceva unui om înseamnă să îl aduci rapid în fundătura burn-out-ului, cum se întâmplă, de fapt, cu jumătate din medicii de oriunde, din realitate, nu din New Amsterdam. Mai mult, oamenii care sunt convinși că sunt Salvatori suferă de propria lor maladie vecină cu narcisismul patologic. Îl prefer oricând pe psihopatul House, cu abuzul lui de opiacee și durerea și depresia lui cronică: e mult mai aproape de realitate, deși e și el o caricatură.

De asta m-am oprit pe la jumătatea sezonului doi. Dacă povestea devine mai umană în părțile ulterioare, să îmi ziceți și mie. Dar mi s-a spus că nu.

Vis despre normal

Acum mulți ani, l-am înțeles, sau am crezut că l-am înțeles pe Mozart. Pe atunci ascutam muzică cât mai pătrunsă de romantism, Mahler, Bruckner, Richard Strauss, și eram atât de prostovan încât Mozart mi se părea prea frivol, prea vesel. Într-o zi însă, era cât pe ce să ațipesc în timpul unui concert cu muzică de Mozart. Ceea ce, în sine, nu e deloc flatant. Dar în cele câteva clipe de conștiință „lăsată”, în care asocierile dintre gânduri au devenit întâmplătoare și libere, muzica pe care o ascultam mi-a explodat pur și simplu în minte, în toată gloria și frumusețea la care fusesem aproape opac. Am înțeles, în acel rar moment de grație, că gândurile sunt adesea un inamic în calea percepției, cel puțin a muzicii. Că devenim cu adevărat sensibili la frumusețea din jur doar când lăsăm garda jos. Însă simplul fapt de a lăsa garda jos e o întreagă artă dificilă. Nu putem să ne petrecem prea mult timp în stare de semi-ațipire…

Zilele trecute, am visat din nou cartea pe care nu o scriu. O visez periodic, cum am mai povestit. Conținutul ei îmi e inaccesibil în vis, doar sentimentul din ea îmi e la îndemână. Știu atunci efectul cărții, dar nu știu despre ce e. I may make you feel, but I can’t make you think, zicea Ian Anderson de la Jethro Tull. În cel mai recent vis însă, aveam câteva date și despre conținut și incipit. Se făcea că e o carte de sau despre psihiatrie. Și se mai făcea că primele fraze din ea se referau la faptul că nu există cu adevărat normalitate psihică. Acum, ideea asta nu are nimic nou în ea. Tratatele de psihiatrie încep adesea cu o dizertație despre diversele concepte de „normă” și „normal”, și toate amintesc de versiunea psihanalitică, conform căreia normalul e un ideal imposibil de atins.

Dar ideea din visul meu nu era doar despre normalul psihanalitic. Era mult mai radicală. În vis, scriam că întreaga existență umană este, în toată fibra ei, o anomalie. Și că, indiferent ce am face, fiecare dintre noi este, dacă îmi permiteți, complet nebun. Și că asta nu e deloc un lucru rău sau împotriva căruia să luptăm. Rolul psihiatriei nu ar fi fost așadar restabilirea normalului, ci altul. Aici însă lucrurile redevin tulburi, pentru că, treaz fiind, nu reușesc să îmi aduc aminte de ce eram așa de convins de adevărul ideii din vis.

E posibil să fi fost doar o halucinație hipnagogică fără sens. O prostie debitată de o minte obosită, pe cale să adoarmă. Somnul rațiunii and all that. Dar să presupunem pentru câteva momente că, întrucât nihil ex nihilo, acea idee ar avea un fundament și merită analizată post-factum (sau post-somnium). Ce-a vrut autorul să zică? Există mai multe posibilități.

Poate m-am gândit la felul nebunesc în care înfruntăm zi de zi realitatea și găsim sensuri și inspirație oriunde, deși, în cele din urmă, nimic nu va opri deznodământul fiecărui destin, existus-ul, moartea, nimeni nu va împiedica răcirea universului și stingerea stelelor. Eu nu sunt un existențialist deprimat, nu cred că oamenii se mint atunci când sunt optimiști și își fac planuri, dar cred că optimismul este, deși normal, în același timp miraculos. Nebunesc, într-un fel. O nebunie indispensabilă.

Sau poate, din contră, ideea mea era una depresivă și se referea la faptul că oamenii sunt, în majoritatea timpului, prizonierii propriilor lor instincte, funcții corporale inconștiente, rutini, obiceiuri, dependențe, și când încearcă să iasă de pe șinele unei vieți nefericite, constată că e mult mai greu, că voința e mult mai slabă decât credea el, și se descurajează. Și rămâne pe șinele descurajării. Și descurajarea e și ea o nebunie.

Sau poate nimic din toate astea. Poate, ca să înțeleg ce voiam eu cu visul ăla, trebuie să scriu cartea. Dar e mult mai greu, voința e mult mai slabă decât credeam eu…

Gherasim și șopârla

A fost o dată un om singuratic care trăia într-o colibă, pe o câmpie. Cândva, cu multe generații înainte, acea câmpie era plină de niște șopârle uriașe și veninoase. Pentru că nu aveau sângele rece, ca suratele lor, gușteri, reptile și șerpi de peste tot, ci, dimpotrivă, fierbinte până la clocotire, șopârlele astea parcă erau turbate, pline de răutate și furie, dar erau suficient de istețe ca să fie și perfide, mușcând vietățile când acestea dormeau, de exemplu. Și de mușcat, nu mușcau doar când le era foame, ci oricând, dar mai ales când se temeau, și șopârlele astea erau mereu pline de cea mai urâtă frică.

Acum, dispăruseră aproape toate, probabil moarte de foame, pierdute de propria răutate, căci nicio dihanie comestibilă nu mai fusese de găsit prin apropierea câmpiei. Poate chiar s-or fi omorât între ele, cine știe.

Zic aproape toate, pentru că omul nostru singuratic avea o asemenea șopârlă. Poate că era chiar ultima din specia ei. Oomul nu se despărțea niciodată de ea, nici măcar noaptea. De arătat, arăta ca șopârlele din vremurile vechi, dar se purta diferit, pentru că, deși stătea mereu cu gura căscată și cu veninul picurându-i din colți, nu ataca pe nimeni și nu ieșea din porunca stăpânului său.

Nimeni nu știa ce căuta omul să fie prieten cu o asemenea fiară, fie ea și pe cale de dispariție. Și nimeni, de altfel, nu îndrăznea să se apropie, ca să îl întrebe. Dar omul nu se plângea, își petrecea zilele lucrându-și grădina, odihnindu-se la gura sobei și făcând lungi, foarte lungi plimbări pe câmpia nesfârșită, cu șopârla mereu la picior.

Trecură mulți ani, și, dacă n-ar fi fost schimbarea anotimpurilor, toate zilele lor ar fi fost la fel. Până când, într-una din ele, care începuse la fel ca toate celelalte, omul nostru își lungi plimbarea mai mult ca de obicei. Se lăsase înserarea când, printre buruienile câmpului, întâlni doi bătrâni în straie curate. Ce făceau bătrânii în acea pustie, la multe zile depărtare de orice așezare omenească, nu se știe, dar omul nu se miră deloc. Dimpotrivă, văzându-i, îi întâmpină cu bucurie și cu teamă.

„Bine ați venit, în sfârșit” le zise el străinilor.

„Bine te-am găsit, măi Gherasime”

„Am făcut cum m-am priceput. Am păzit-o în toți anii ăștia. Am ținut-o strâns în funie, dar la un moment dat nici n-a mai fost nevoie de funie, că n-a mai plecat nicăieri. Dar tot n-am dormit, ca s-o păzesc. Și n-a mușcat pe nimeni, niciodată. Uneori, veninul a băltit și a pârjolit iarba, dar atât.”

„Știu, Gherasime. Gata, ți s-a isprăvit straja”.

Gherasim, că știm acum că așa îl chema pe om (dar n-am fi știut dacă n-am fi ascultat pe ascuns discuției dintre el și bătrâni), răsuflă ușurat pentru prima dată în viața lui. Șopârla țopăi de lângă el și se cățără pe umărul celuilalt bătrân, care tăcuse până atunci. Acesta o mângăie fără teamă și, ce să vezi minune, șopârla se scofâlci și se împleti, până când se transformă într-o cheie de fier. Și bătrânul tăcut și-o atârnă la brâu, unde mai avea un mănunchi de alte chei.

„Și acum?” întrebă Gherasim. „Pot să vin cu voi?”

„Da, Gherasime. Hai cu noi”.

Și cei trei o porniră pe câmpie, care de-acum urca încetișor, preschimbându-se, la orizont, într-un munte.

Câteva gânduri despre sinucidere

Cititorule, dacă ai ajuns aici pentru că te frământă gânduri despre moarte, ar fi bine să vorbești cu un specialist despre ele. E meseria noastră, o facem în fiecare zi, o vom face cu dumneata fără să judecăm, fără rușine și în deplină confidență, și putem să dăm și niște sfaturi. Dacă gândurile astea sunt copleșitoare, imediate, sună la 112. La fel și dacă cineva apropiat (sau neapropiat) pare să aibă asemenea gânduri.

OMS ne zice că anual se sinucid 800.000 de oameni, unul la fiecare 40 de secunde. Numărul de tentative e mult mai mare, și greu de apreciat. Cel mai mare factor de risc pentru suicidul îndeplinit e prezența încercărilor anterioare.

De-a lungul anilor de meserie, m-am întâlnit cu foarte mulți oameni care s-au gândit la sinucidere, au plănuit-o, au încercat să se sinucidă. M-am întâlnit cu câțiva care, din păcate, au și murit până la urmă. Textul următor conține câteva idei care au rămas în mintea mea după aceste întâlniri.

E foarte greu să vorbești despre sinucidere. Mai ales în public. Chiar și eu, scriind acest text, am mari emoții. Fie și numai conceptul de „sinucidere” este foarte traumatic, foarte strident pentru limbajul comun, pentru realitatea noastră convențională, și ne poate ușor scăpa de sub control. E ușor să spui ceva greșit, sau ceva care va răni alți oameni.

Dar e întotdeauna mai bine să vorbim despre sinucidere decât să tăcem despre ea. Cum? Cât mai puțin abstract. Cât mai puțin conceptual. Cât mai concret, mai adevărat, mai aproape de povestea omului cu care vorbim. De fapt, ăsta e modul cel mai bun în care se poate vorbi despre orice suferință psihică. Cea mai bună conversație e cea intimă, într-un „spațiu sigur”, în care omul să poate spune liniștit ce îl doare. Să vorbești despre gândurile tale negre face bine și scade riscul de a trece la fapte. De asta hotline-urile sunt o măsură la îndemână și eficace, chiar dacă nu sunt operate de psihoterapeuți cu experiență. Desigur, nu sunt suficiente pentru vindecare, dar pot ajuta la dezamorsarea crizei.

Există un întreg spectru al „ideației suicidare”. Cândva, exista un fel de clasificare a acestora, în dorințe autentice de moarte și false idei suicidare, care ar fi, în cel mai bun caz, un strigăt de ajutor, iar în cel mai rău, un mod de a-i manipula pe cei din jur. Acest lucru este fals, cu atât mai fals cu cât conține, poate, un sâmbure de adevăr.
Există un singur fel de falsă idee suicidară. E ceea ce psihiatrii francezi numesc „fobia impulsurilor”: de exemplu, când ești undeva la etajul 10 și ești cuprins brusc de groaza că ai putea să te arunci peste balustrada balconului. Sau la gară, sub roțile trenului. Oamenii care pățesc asta nu o fac niciodată, ci sunt vizitați de propria lor anxietate care face exces de zel și vrea să îi păzească și de această eventualitate extrem de improbabilă. Suicidalitatea devine „adevărată” când nu mai produce prea multă anxietate, ci din contră, ideea de moarte e liniștitoare, consolatoare.
„Ideația suicidară” este aproape întotdeauna foarte tulbure și ambivalentă. Se poate ca cineva să vrea în același timp să moară și să vrea să fie și ajutat. Se prea poate să nu știe ce vrea. Unii oameni iau o supradoză de pastile nu neapărat ca să moară, ci ca să-și abolească conștiința, să doarmă fără să se trezească, să fugă. Alții se simt atât de captivi în suferința și viața lor încât văd în moartea voluntară ultimul gest posibil de libertate. În fine, în cazul multor tentative grave de suicid, inclusiv cele care au dus la moarte, nici măcar nu găsești o explicație satisfăcătoare, e cu totul de neînțeles sau absurd.

Am întâlnit o dată o doamnă în vârstă, aflată în Terapie Intensivă după ce încercase să se spânzure. Suferea de tulburare bipolară, de mulți ani, dar nu se afla în cursul unui episod maniacal sau depresiv vizibil celor din jur. Am întrebat-o de ce a vrut să se omoare. Mi-a răspuns că „de plictiseală”. Nu a putut să-mi dea un alt răspuns. Unii dintre noi alungăm plictiseala cu o plimbare, colecționând timbre, scrollând pe instagram. Dar pentru alții, plictiseala nu e doar plictiseală, nu există cuvânt în nicio limbă care să reflecte de fapt ce e plictiseala aia. Limbajul eșuează adesea când e vorba depresie și de dorința de moarte. M-am gândit însă la poeții simboliști, decadenți, de la sfârșitul secolului XIX și al lor ennui.

De fapt, eu, medic fiind, nu văd sinuciderea cum o vedea Sartre, ca pe o alegere autentică. Sinuciderea e mai aproape de moartea naturală, precum e moartea din cauza cancerului sau infarctului miocardic acut, decât de cea violentă. E o complicație tragică a unei alte boli. E loc aici de o atentă și delicată dezbatere. Dar psihiatrii nu sunt filosofi și trebuie să rămână pragmatici. Și considerăm sinuciderea ca pe o complicație ce poate fi prevenită. În SUA, de exemplu, doar una singură din 30 de tentative de suicid duc la moarte. Ca un om să reușească să se sinucidă înseamnă un foarte lung drum, de ani de zile, al unei suferințe care poate că nu a răspuns la tratamente, dar mai adesea a fost neglijată. Și motivul principal al neglijenței e tăcerea.

Cea mai periculoasă ideație suicidară e cea tăcută, ascunsă. Când un om îmi spune că dorește să moară, mă îngrijorez întotdeauna și îmi iau, ca medic, toate măsurile de precauție. Dar când un om nu îmi spune că își dorește să moară, de abia atunci mă sperii cu adevărat. Există o tensiune interioară care trădează suicidalitatea, pentru ochiul versat. Chiar dacă nu se spune niciun cuvânt. În plus, e ușor să te ascunzi dacă nu ești întrebat, dar dacă ești întrebat direct, e mult mai greu să minți, e aproape imposibil să arborezi un zâmbet artificial și să zici că nici vorbă, totul e ok. Aproape imposibil. De asta tot repet, pisălogește, că nu trebuie să ne temem să punem întrebarea, nici noi, profesioniștii, nici voi, cei din familie, sau dintre prieteni. Desigur, nouă profesioniștilor ne e mult mai ușor să o punem. De asta existăm, de fapt, ca să punem întrebările dificile. Pentru că e neapărată nevoie ca cineva să le pună, dar s-ar putea ca dumneata să nu poți.

Dar tăcerea asta e întotdeauna cu două fețe. O parte e dinăuntru, o parte e din afară. Tabu-ul, stigmatul bolii psihice duce la tăcere, și tăcerea omoară. De asta societatea e responsabilă pentru fiecare sinucidere în parte. Pentru că tăcerea e o convenție socială la care participăm toți. Nu avem dreptul să atribuim vreo vină familiei. Familia cuiva care s-a sinucis e ea însăși abrupt însingurată și ruptă de restul lumii. Reflexul de a o învinovăți nu e decât modul în care societatea perpetuează tăcerea. E un cerc vicios.

Eu unul nu cunosc traumă mai mare, pe timp de pace, decât sinuciderea cuiva drag. E o lovitură extrem de dură și gravă, și care poate lăsa răni adânci, care refuză să se vindece, care destramă familii și distrug vieți. De altfel, sinuciderea are o agregare familială. Dacă cuiva i-a murit mama, tata sau un frate prin sinucidere, acel om are un risc de două ori și jumătate mai mare de a se sinucide cândva, la rându-i. Și nu știm sigur cât e nature și cât e nurture, cât e genetică și cât e traumă, și de fapt nici nu contează prea mult. E foarte la îndemână, atunci, să dai vina pe cel care a murit. De fapt, când cineva moare, indiferent de cauză, simțim nevoia acută să dăm vina pe cineva. S-ar putea să fie în genele noastre, această atribuire a vinei. Dar eu propun ca, atunci când vorbim despre sinucidere, să nu atribuim niciun fel de vină niciunui om. Cel mult Statului, care ar trebui să aibă grijă să avem îngrijrii de sănătate mintală în comunitate și în urgență.

Ideația și tentativele de suicid nu sunt ele însele boli, ci simptome grave ale unor boli cum sunt: depresiile, tulburările bipolare, psihozele (schizofrenia), consumul de droguri. În alt articol am spus un lucru cumva controversat, și anume că suicidul e întotdeuna patologic. Prin asta înțeleg că orice om care se gândește la moarte are nevoie de ajutor specializat. Dar unii oameni consideră că psihopatologia se ocupă cu împărțirea oamenilor în „normali” și „anormali”, ceea ce e foarte fals. E o prejudecată foarte înrădăcinată.

Mai mult, deși tentativele de suicid sunt adesea complicații de boli, foarte adesea au o narațiune consistentă în spate. Un context psihosocial. E bine când așa stau lucrurile, pentru că avem cum să intervenim. Dacă cineva vrea să moară pentru că e într-o căsnicie abuzivă sau violentă, de exemplu, putem face mult mai mult decât internare+medicamente. E mai greu când contextul e unul global: rata suicidului se corelează, de exemplu, cu rata șomajului, într-o țară. 80% dintre sinucideri au loc în țările sărace (OMS). Mai multe studii indică creșterea numărului de tentative de suicid de când suntem în pandemie la copiii și adolescenți. Da, și ei pot să își dorească să moară. Știu cât de groaznic e să te gândești la asta, și totuși se întâmplă și să închidem ochii va face mai mult rău decât bine.

Când mă gândesc ce e de făcut când cineva e în pericol imediat de a se sinucide, îmi dau seama că resursa cea mai importantă e timpul. Dacă am putea să ne dăm timp, de ordinul a câteva zile, în care să înțelegem ce se întâmplă, am putea salva mult mai multe vieți și alina mai multe suferințe. Majoritatea oamenilor suicidari nu ajung la spitalul de psihiatrie. Dacă ajung la urgențe, acolo nu e timp. E nevoie de un loc intermediar, de un „centru de criză”, în care profesioniști diverși să pună cap la cap evenimentele. Când consul un om, în cabinetul meu, pentru prima dată, am o oră la dispoziție, ceea ce e de-a dreptul luxuriant față de cum trebuie să se descurce alți colegi. Dar dacă aș avea două zile… Eh, pot să visez. Iar a doua resursă imporantă e, desigur, cea umană. În lume, sunt 9 profesioniști ai sănătății mintale la 100.000 de locuitori…Gândiți-vă puțin la cifra asta, în zilele noastre.

Recitesc și am scris și îmi dau seama ce tulbure și prolix e textul meu. Încerc să domesticesc o noțiune cu adevărat sălbatică, imposibil de îmblânzit. Riscul cel mic e să o duc în derizoriu sau să nu spun, de fapt, nimic. Riscul cel mare e să-mi scape din mâine, să mă muște și apoi să purceadă la a mușca pe alții.

E un singur mod de a îmblânzi noțiunea de sinucidere. Acela de a muta discuța din abstract în real. De a vorbi, nu despre vreo sinucidere generică, ci despre oameni, despre povestea și suferința lor. Punând povestea și suferința omului în cuvinte rostite sau scrise. Găsind sensuri, sau identificând lipsa de sens. Nu pot face asta aici. Dar o poți face dumneata, cititorule, vorbind despre tine.

Depouri

Am un sentiment ciudat când trec pe lângă depoul de tramvaie. Nu e un sentiment neplăcut, din contră, e ușor euforic, dar și ieșit din comun, straniu, „liminal”. Habar nu am de unde vine, deși știu că sunt și alții ca mine.

Clinica unde lucrez se învecinează cu depoul Victoria, așa că, în foarte rarele ocazii când pot să ies din cabinet și să fac cinzeci de pași spre a-mi limpezi mintea, o iau pe aleea ascunsă dintre case, pe lângă liceul Tonitza, apoi, pe după un bloc, trecând printr-o mare grădină urbană plină de buruieni sălbatice, ajung la gardul depoului. E scund și poți privi halele cu geamuri mari, tramvaiele goale care dorm la soare, pisicile care se hârjonesc prin curte.

Acum vreo cincisprezece ani, pe când stăteam în Rahova, în toiul negru al iernii mă trezea fâșâitul discret al convoiului de tramvaie care venea dinspre depoul Alexandria spre a se răspândi prin tot orașul. Calea Rahovei era întunecată și sufocată de zăpadă, și singura dâră de lumină erau tramvaile astea, care nici nu îndrăzneau să zdrăngăne. Pe atunci mergeam mult cu tramvaiul, citeam mult în tramvai în drum spre Spitalul Obregia, nu aveam Kindle și smartphone așa că citeam cărți vechi legate în piele. Preferam mereu vagoanele de tip vechi, scunde și rotunjite. Tramvaiul opt, cu care traversam Ferentariul, era mereu aerisit și cu oameni prietenoși, cu care puteai înfiripa oricând o conversație. O dată am stat de vorbă cu un întreg tramvai despre busuioc, pentru că îmi luasem din piață un buchet mare de busuioc, îmi plăcea parfumul lui. Tramvaiul treizeci și doi însă era mereu aglomerat și ostil, vânzătoarele de la piața de flori se războiau cu muncitorii șantierelor, puhoiul de oameni din blocurile Rahovei se omogeniza într-o agresiune perpetuă, dar și când se urcau vânzătoarele alea în el se umplea de miros de zambile, iar uneori câte un acordeonist ruginit ne înmuia sufletele.

Eram tânăr pe atunci și viața nu era ușoară, cum nu e nici acum. Cred că îmi plac depourile de tramvaie pentru că, în fond, e minunat că există un loc unde tramvaie doar stau, goale, fără oameni, având aerul că dorm.

Suprealism în viața reală

În studenție, poetul meu preferat era Guillaume Apollinaire. Apollinaire, printre altele, a inventat cuvântul „suprarealism”. El însuși nu a fost un suprarealist; a fost poate ultimul poet al lumii vechi, de care el însuși obosise, el e cel care a deschis ușa către viitor și a făcut primul pas. Dar a fost un mare suporter al noilor curente artistice care s-au născut din cenușa primului război mondial.

Apollinaire și-a dorit să lupte în război, de partea Franței. Inițial, nu l-au lăsat, nu l-au declarat apt. Când în sfârșit a ajuns în tranșee, s-a ales cu o schijă în tâmpla stângă care l-a adus înapoi la vatră. Rana l-a fragilizat, și poate și de asta a murit, la doar 38 de ani, de gripă spaniolă.

Cu câțiva ani înainte, un tânăr pictor italo-grec, Giorgio de Chirico, îi făcea portretul lui Apolliniare. Le voilà:

Chirico, precursor pentru alde Salvador Dali sau Yves Tangui, a fost un suprarealist în adevăratul sens al cuvântului, deși el nu s-a considerat niciodată unul, spre deosebire de mulți autodeclarați suprarealiști care nu erau deloc suprarealiști. Chirico se considera un pictor metafizic și a rămas în memorie prin peisajele liminale, ca niște muchii adânci săpate în realitate. În a doua parte a carierei, de altfel, a renunțat complet la stilul dezorientant al suprarealiștilor, spre marele lor dispreț, devenind clasicist până la pastișă, un fel de Pierre Ménard, dacă vreți.

În portretul de mai sus, Apollinaire nu e statuia cu ochelari de soare din prim plan. Poetul se vede doar în siluetă neagră, în spate. Și motivul pentru care acest tablou e celebru e micul cerc alb, ținta pe tâmpla stângă a lui Apollinaire. De abia o vezi, dar e acolo. Și a fost trasată cu trei ani înainte ca schija să nimerească ținta, într-un tranșeu francez, în timp ce poetul frunzărea un Mercure de France.

E așadar un portret premonitoriu. Desigur, o ciudată coincidență, cum au mai fost și altele, de exemplu autoportretul lui Victor Brauer cu un ochi scos, pictat cu șase ani înainte ca pictorul să-și piardă de-adevăratelea ochiul:

Coincidență, la urma urmelor și Dali s-a auto-portretizat cu un ochi scos, și el n-a rămas chior. Dar jocul coincidențelor din artă nu se petrece într-un spațiu al statisticii, ci într-unul extrem de subiectiv, de sensibil, al conștiinței colective. Chiar dacă sunt doar coincidențe, asta nu schimbă cu nimic faptul că în artă putem să citim viitorul.

Nimănui nu-i pasă de artă zilele astea. Ne pasă doar de pandemie și de lucruri care nu ne lasă să trăim. Dar o pandemie l-a răpus și pe Apollinaire. Pe atunci, arta părea mult mai importantă. Oamenii se luau la bătaie prin cafenele de amorul artei, nu de cel al fotbalului, precum azi. Întrucât părerea mea, intimă și subiectivă, e că fără artă, indiferent cât ne pasă de ea, omenirea ar înnebuni, la care se adaugă remarcabila fractură de sănătate mintală publică pe care o observăm de la începutul anului, la care se adaugă frenezia cu care încercăm să aflăm ce ne va aduce ziua de mâine, eu cred că ar trebui să căutăm indiciile nu doar la știri și în estimările statistice. Ar trebui să o căutăm în ce mai pictează pictorii în ultima vreme. Mărturisesc, nici eu nu știu prea bine încotro să mă uit. Dezorientat, privesc desenele de pe pereți.

Cum să faci față pandemiei, azi

Nu e nevoie să vă spun eu cum stau lucrurile. Nu stau prea bine: valul trei de Covid, restricții noi, imposibil de călătorit, greu de văzut limanul, un an de pandemie, oboseală mare, viitor incert. Presiune. Confuzie: nu știi cine are dreptate, nu știi cine știe ceva cu adevărat.

Noi, lucrătorii sănătății mintale, dăm pe din afară de treabă. E ceva ce generația mea nu a mai apucat, și cred că nici generațiile mai vechi, nici măcar alea care or fi apucat războiul. Asta pentru că în acele vremuri psihiatria stătea departe de restul lumii și era imună la zbuciumările ei, și foarte, foarte rău făcea. Acum suntem în mijlocul oamenilor, deși nu suntem bine organizați și nu avem niciun fel de sprijin din partea Statului, adică dumnevoastră, dragi mușterii, nu aveți niciun pic de sprijin din partea Statului. Statul nu va da doi bani (la propriu) pe sănătatea mintală a neamului cu care are un contract social, so what else is new, zice proverbul…

Psihologii și psihiatrii sunt pe poziții ca să ajute. Până la ei, realitatea e că suntem cu toții uniți de cât de singuri suntem, și ne revine, din păcate, doar nouă responsabilitatea foarte grea de a fi cât de cât bine în capetele noastre respective. Nu neglija, cititorule, datoria asta față de tine insuți. Sănătatea dumitale mintală e, într-un fel, tot ceea ce ai, e libertatea și dreptul tău de a încerca să fii fericit, chiar și acum.

Nu există nicio rețetă universală de păstrat capul pe umeri în pandemie. Eu doar am adunat niște trucuri și ponturi, și mă grăbesc să le împărtășesc cu domniile voastre.

  1. Găsiți niște liniște. Ciudat, deși suntem foarte singuri, e un cor de voci care urlă zi și noapte în jur. Voci fără corp, voci de personaje, voci caraghiaoase și grotești, voci ale groazei. La televizor, la știri, pe facebook. În propria ta casă și în propriul tău cap, reflectându-se în ecouri de toți pereții. E greu să găsești un loc liniștit. Eu de exemplu ies să fac plimbări monstruos de lungi sâmbăta la prima oră, când orașul e încă în pat, zbătându-se în visul lui urât. Mă rog, nu tot orașul, pentru că de abia în acele ore neomenești cu rouă și polei văd orașul adevărat, în toată splendoarea lui decadentă și melancolică. Iar mersul pe jos face liniște. Undeva, pe la al douăzeci de miilea pas, se face liniște. Și o oră de liniște mă face suport mult mai bine o săptămână de răgete cacofonice. Dar poate dumneata o să găsești altă liniște, mai aproape, mai confortabilă.
  2. Nu vă enervați. Nu știu cum se face, dar ne enervăm mai ales pe cei apropiați. Simțim că ei ar trebui să ne asculte, că dacă nu ei, atunci cine, dar și ei sunt la fel de obosiți ca noi. N-ai cui să te vaiți. Și atunci te enervezi. Ca și cum în contractul familial scrie cu cerneală invizibilă că cei dragi sunt acolo ca să îți dea voie să îi troznești când n-ai în cine să dai. Și nu mă refer aici (doar) la violența domestică flagrantă, la marile abuzuri alimentate de alcool, codependență și grave tulburări de personalitate. Cred că în fiecare familie comitem zilnic minuscule violențele domesticuțe, de care nici nu suntem conștienți, dar pe care cei dragi nu le merită. Mici gesturi de anti-iubire. Și în perioada asta, or fi ele mici, dar sunt multe.
  3. Acuma, e ușor de zis, „nu vă enervați”, dar tare greu de făcut. Nu știu, eu zic că o metodă bună e să vă îmbrățișați. Știu, mai ușor cu îmbrățișatul pe scări în vreme de pandemie, e strict interzis. Dar măcar în cadrul familiei nucleare, în aceeași casă, e voie. Și corpurile noastre, de care ne-am deconectat aproape de tot, tânjesc să fie îmbrățișate. Ele nu știu de restricții, pandemie, guvern și alte asemnea mizerii, ele vor să fie iubite, atinse, strânse tare de tot în alte brațe. Uneori, merge chiar și în propriile brațe 🙂 Așa că, când sunteți mai nervoși, încercați să luați în brațe obiectul enervării și vedeți ce se întâmplă.
  4. Găsiți fereastra. Pe mine mă ajută mult sportul. Mărturisesc, ca și dumneavoastră, sunt foarte obosit. Îndrăznesc să spun că sunt obosit mai mult ca dumneavoastră. Pentru că sunt medic. Bine, sunt mai puțin obosit decât colegii de la ATI, dar, după cum merg lucrurile, nu se văd perspective prea apropiate de odihnă. Dar mă ajută mult să fac sport. Dar sunt prea obosit să fac sport. Din acest paradox am ieșit străduindu-mă să fac nițel sport imediat după ce ies de la serviciu. Chiar dacă sunt varză. Dacă ridic de câteva sute de ori cele două gantere pe care le țiu în casă, fac niște flotări, etc, înviez. Toată oboseala pleacă de pe mine. Dar dacă amân, dacă nu mă mișc imediat după serviciu, profitând de ultimele urme de catecoleamine și cofeină care îmi aleargă prin vene, nu pot mai târziu. Mă blegesc rău și bleg rămân până a doua zi de dimineață. Rutina zilnică, menită să ne ajute, să fim stabili, să avem homeostazie, a devenit opresivă și are propria ei voință, e foarte greu de controlat. Dar există, vă asigur, în fiecare zi, o fereastră anume în care putem păși în afara treburilor noastre și face ceva doar pentru noi, ceva care să ne ajute. Pentru mine e gimnastica de după serviciu. Găsiți și dvs fereastra ai. E pe acolo, pe undeva prin preajmă.
  5. Colorați peisajul. Chiar dacă folosiți doar nuanțe cenușii. Orice, dar să nu fie strict alb-negru. Viața e plină de nuanțe, ori noi, în ultima vreme, am căpătat obiceiul să trăim și să gândim în modul totul sau nimic, prieten sau dușman, prost sau genial, mut munții sau mă așez și mor. Dihotomizarea asta e una dintre căile cele mai ușoare către depresiunea nervoasă. Căutatul de țapi ispășitori e și el din categoria asta. În realitate, albul și negru sunt rare și inaccesibile muritorilor de rând. Niciun om nu e cu adevărat rău, minus Hitler dar nu sunt prea mulți hitleri prin preajmă. Niciun om nu merită cu adevărat disprețul și oroarea noastră. Supărați-vă pe Universul indiferent, amenințați cu pumnul către hazardul contingențelor, dar nu mai dați cu pietre în oameni. Sau în voi înșivă. Și e valabil și pentru acțiuni: dacă nu poți să pleci în excursia aia în Insulele Azore (sau whatever), e posibil ca un city-break la Oradea sau o escapadă într-o pensiune romantică la Poplaca să aducă mai mult decât nimic. Dacă nu mai poți să alerg la maraton cum ți-ai propus, o plimbare mai scurtă va ajuta mai mult decât zăcutul în casă, sub plapumă, molfăind dezamăgire de sine.
  6. Lumea e mare chiar când e mică. Și așa deveniserăm foarte superficiali în ultimii ani. Ne-am îndopat cu stimuli supradimensionați, artificial colorați. Ne-am mulțumit să fim doar turiști. Spectacolul lumii începe la doi pași, iar lumea e infinit de vastă și de arborescentă, ca fractalii, și la microscop. Lucruri care par mici pot hrăni sufletul mai mult decât marile întreprinderi turistico-spirituale. Există un Santiago de Compostella în vecinătate și un camino smerit prin cartier, și prea puțini pelerini pe el.
  7. Mergeți cu bicicleta. Când toate dau greș, bicicleta vă va salva. Serios. Încercați.

Desigur, sunt multe alte lucruri care pot ajuta. Iar noi, psihiatrii, psihoterapeuți, muzicanți ambulanți, suntem și noi aici. Iar adevărata libertate e deja cu noi.

Alina și Frasinul

A fost odată, nu foarte demult, un copac în spatele unui bloc. Mai precis, era un frasin, însă nimeni nu știa asta. Puțini oameni știu numele copacilor. Locuitorii blocului îi spuneau doar „copacul ăla”, și nu-l iubeau deloc. Cu excepția Alinei. Alina avea șapte ani și frasinul era prietenul ei cel mai bun. Dimineața, ramurile îi ciocăneau cu blândețe în geam (Alina stătea la etajul cinci), iar noaptea foșneau atât de plăcut încât fetița nu putea avea decât vise frumoase. Păsări de tot felul locuiau sau doar erau în trecere printre frunzele lui, iar prin scorburi locuiau o familie de veverițe și una de șoricei. Când era veselă și jucăușă, Alina se cățăra pe ramurile de jos, când era mai tristă se așeza pur și simplu la poalele  frasinului și îi povestea, în gând, tot ce o supărase. Frasinul îi citea cu ușurință gândurile, nu se plictisea niciodată, nu o întrerupea, iar la sfârșit îi dădea cele mai bune sfaturi. Tot prin gânduri. Alinuța nu pricepea de ce oamenii mari nu iubeau frasinul, nu-l înțelegeau și, nu numai că nu le păsa de el, ci păreau chiar să îl urască. Unii bombăneau tot timpul că trebuie să măture frunzele care le picau prin balcon. Sau că face prea multă umbră. Că e plin de fiare periculoase, de microbi și găinaț. Că rădăcinile lui sigur strică fundația și țevile.

Cel mai supărat dintre toți era nenea Șăpcălie de la parter. Vedeți voi, nenea Șăpcălie avea o mașină de care era tare mândru. Își petrecea mai tot timpul spălând-o și lustruind-o cu o bucată din piele de căprioară. Când nu îl vedea nimeni, îi dădea mașinii chiar și câte un pupic discret. Alina se gândea că poate mașina era prietena cea mai bună a lui nenea Șăpcălie, că îl ascultă și îl iubește cum o iubea pe ea frasinul. Dar nu știa sigur.

Într-o zi, cu mulți ani în urmă, o crenguță foarte mică din frasin picase pe mașina domnului Șăpcălie. Nu fusese în vreun fel vina frasinului, poate doar a vântului puternic, iar rămurica era chiar foarte mică, cam cât un creion. Dar nenea Șăpcălie făcuse o îngrozitoare criză de nervi. Spunea că mașina avea ditamai o zgârietură, o și arăta oricui trecea pe lângă ea, și oamenii se prefăceau că o văd, pentru că, dacă ziceau că nu o văd, nenea Șăpcălie se înfuria și mai tare. Și de atunci, nenea Șăpcălie prinsese o mare ură pe bietul frasin. Și plănuia tot timpul cum să facă să-l doboare.

Copacul însă nu era supărat pe nenea Șăpcălie. Alina știa că frasinul nu se poate supăra pe nimeni, atât de bun era la suflet. Când nu stătea de vorbă cu Alina, sau cu vietățile din el, stătea de vorbă cu stelele, cu norii și cu vântul, își spuneau povești fantastice din care Alina auzea doar frânturi minunate. Cu alți copaci nu putea sta de vorbă, pentru că frasinul era singurul copac din tot cartierul.

„Cândva am fost mai mulți”, îi povestise Alinei. „Dar oamenii gospodari ne izgonesc. Dacă te uiți prin oraș, vei vedea copaci falnici doar în curțile oamenilor sărmani, care se cuibăresc în umbra lor precum veverițele mele. Se spune că, acum multe veacuri, oamenii și copacii trăiau în pace, erau prieteni, ca noi doi. Și va veni o zi când va fi iar precum demult.”

„Și eu cred” zisese Alina. „Probabil atunci când oamenii nu vor mai uita că au fost copii”.  Auzise că adulții suferă de această ciudată amnezie, citise chiar și „Mary Poppins” despre ea, dar era hotărâtă ca ei să nu i se întâmple.

Într-o zi mohorâtă de toamnă, Alina îl văzu pe nenea Șăpcălie zâmbind pentru prima dată. Mă rog, era mai curând un rânjet înfricoșător. Flutura o hârtie în mână. 

„Gata, am obținut aprobarea! De la primărie! Mâine vin să taie copacul ăsta blestemat!”

Alina simți cum o mare frică și tristețe i se cuibărește în piept. Fugi repede să ceară ajutorul părinților ei. Tatăl ei îi spuse că știa, și că, din păcate, nu e nimic de făcut. Toți locuitorii din bloc fuseseră de acord. O mângâie pe Alina pe cap și încercă să o liniștească, dar Alina nu-și putea stăpâni lacrimile. Coborî scările în goana mare și nu se opri până nu luă în brațe frasinul, strângându-i trunchiul cât putea ea de tare. 

„Nu o să-ți dau niciodată drumul!” 

Apoi plângea în hohote. O ploaie măruntă cădea din cer, iar lacrimile ei se amestecară cu stropii de ploaie și se scurseră până la rădăcinile frasinului. Alina plânse până când nu mai putu. Părinții ei veniră să o roage să intre în casă, dar ea nu voia. Așa că stătură toți trei în ploaie, sub ramurile copacului. Frasinul fu cel care până la urmă o rugă pe Alina să nu-și facă griji.

„Nu sunt așa de ușor de tăiat, să știi. Du-te în cuibul tău, chiar nu aș vrea să răcești”.

Mai întâi, Alina nu a vrut, dar atât de blând și zâmbitor îi vorbi frasinul gândurilor ei, că un grăunte de speranță îi încolți în minte, și acceptă să se ducă la culcare. Precum toți copiii, adormi repede. Dar, pentru prima dată în viața ei, avu vise urâte și încâlcite. Se făcea că un mare război izbucnise între oameni și copaci. Oamenii arătau ca niște monștri, îmbrăcați în blănuri și înarmați cu topoare, copacii arătau ca niște uriași cumpliți, măturând totul în cale cu ramurile ascuțite și grele. În vis nu mai exista Soare, nici stele, doar un cer negru și un vânt înghețat și urât mirositor. Iar Alina însăși era singură în vis, fără părinți, fără frasinul ei, căutând disperată adăpost.

Când se trezi și își dădu seama că visase, mai întâi se simți ușurată. Apoi își aduse aminte de frasinul ei și toată frica și tristețea o curpinseră din nou. În sfârșit, își dădu seama că în casă era neobișnuit de întuneric. Se uită la ceas, era ora nouă, Soarele ar fi trebuit să fie sus pe cer. Se gândi că încă visează, apoi, mai rău, se gândi că visul devenise realitate. Se ridică din pat și descoperi că nici părinții ei nu știau ce se întâmplă. Se îmbrăcară repede și coborâră în spatele blocului. 

Acolo crescuse, peste noapte, o pădure. Stejari falnici, care păreau să aibă cinci sute de ani, brazi cu vârfurile înzăpezite, fagi roșiatici. Pădurea se întindea pe toată strada, cât vedeai cu ochii. Oamenii ieșiseră din case și se frecau la ochi, muți de uimire. Tot văzduhul era plin de cântecul păsărilor sălbatice, de la munte. 

Alina simți cum cineva îi atinge cu blândețe umărul, Era o ramură de stejar. 

„Mulțumim că ne-ai chemat, copil de om” se auzi o voce groasă și adâncă precum un tunet, în gândurile ei. 

„Mi-am dorit din suflet să veniți!” răspunse Alina. „Dar cum v-am chemat? Nici nu îmi dau seama cum am făcut!”

„În adâncul pământului, toate rădăcinile copacilor se întâlnesc. Lacrimile tale au călătorit pe calea rădăcinilor, au ajuns la noi și ne-au spus toată povestea. Și iată-ne veniți să ne ajutăm fratele.”

Frasinul nu-și mai încăpea în scoarță de bucurie. Își împletea de zor ramurile cu cele ale pădurii de peste noapte, vorbind cu toată lumea, râzând, povestind, așa cum doar copacii știu să o facă. 

„Și veți rămâne aici?” întrebă plină de speranță Alina.

„Nu. Ne vom lua fratele și ne vom întoarce în codrii noștri, departe de oameni și de topoarele lor.”

„Dar vă rog din suflet, mai rămâneți măcar o vreme! Ce o să mă fac eu fără frasinul meu? Și cum o să mă bucur știind acum ce păduri frumoase există și cât de departe sunt?”

Iar copacii o ascultară. Desigur, nu plănuiau să rămână pe veci în cartierul Alinei. Dar, pentru copaci, un an sau un veac trec foarte repede. Așa că se hotărâră să mai stea. Un an, sau un veac.

Vestea apariției cartierului împădurit al Alinei se răspândi în toată lumea, În el, oamenii, de voie, de nevoie, învățară să trăiască în pace cu copacii. Nenea Șăpcălie trebui să își cumpere o bicicletă, căci mașina lui, nu se știe cum, stătea acum înfiptă în vârful unui brad, la cinsprezece metri înălțime. Și îndrăgi bicicleta chiar mai mult decât îndrăgise mașina.

Tot cartierul deveni un mare și minunat loc de joacă pentru copiii de acolo. Și toți învățară să vorbească cu copacii. Nu e de altfel greu, trebuie doar să îți folosești imaginația. Nici eu nu știu de ce oamenii mari cred că imaginația e un fel de minciună. 

Și uite așa, totul se termină cu bine, așa cum doar în povești se întâmplă. Și poveștile nu mint niciodată.

(Imaginea: Dejun sub frasin, de Evelyn Page, pictoriță neozeelandeză, 1889-1988

Spații-limită

Există locuri, perioade de timp, obiecte, noțiuni, chiar persoane, care par să nu facă parte din continuumul realității, ci se află cumva în interstițiile dintre cărămizile acesteia. Pentru că interstiții avem destule, there is a crack in everything, spune poetul.

Spre exemplu, printre multele mele preocupări inutile se află observarea anotimpurilor în orașul meu. Cum am povestit și altă dată, pentru mine primăvara se termină odată cu înflorirea teilor, în timp ce prima zi de vară e marcată de apariția lavandei prin piețele și intersecțiile din București. Între ele sunt vreo două săptămâni în care nu știu exact în ce anotimp mă aflu: e un anotimp-limită.

Un loc-limită, pentru mine, e rezervația Văcărești, pe care am descoperit-o de abia în pandemie și de care mă simt foarte atras. Cândva, aici a fost mânăstire, transformată apoi în închisoare, apoi mânăstirea a fost rasă de pe fața pământului și Ceaușescu a săpat o groapă pentru un lac. Lacul nu a fost plin decât o singură dată, apoi acolo au crescut copacii, au venit păsări și animale sălbatice, natura a explodat în mijlocul orașului. Dacă te plimbi pe digul fostului lac, într-o parte e traficul zgomotos, un mall, un târg de mașini etc, în cealaltă e doar un embol de natură și liniște aparentă, lăsată pe ruinele zbuciumate ale istoriei. Te plimbi pur și simplu pe o limită.

Toți avem limite pe care trebuie să le parcurgem în viețile noastre. Între absolvirea facultății și începerea rezidențiatului, în viața mea au trecut vreo cinci luni în care nu am știut exact cine sunt, unde sunt, încotro mă întrept.

Și toată pandemia asta cu care ne luptăm să ne obișnuim, se încăpățânează să fie o eră liminală. Nu e de mirare că atât de mulți oameni se pierd cu firea și alunecă de pe digul rațiunii.

Dar spațiile liminale nu sunt neapărat „rele” sau pline de anxietate. La urma urmelor, și îndrăgostirea e o stare-limită. Ca prin miracol, de îndată ce a început starea de urgență, în martie, am devenit conștient de multe spații liminale. În plimbările de dezmorțire, prin propriul meu cartier, am observat pentru prima dată case străvechi, unele încă locuite, multe abandonate. Parcă stătuseră ascunse și ieșeau prima dată la lumina zilei. Casele vechi, mai ales cele goale, sunt spații-limită, iar când tristețea din ele a rămas mult în urmă, întâlnirea mea cu ele a avut ceva, în mod ciudat, vindecător.

Într-o altă plimbare am descoperit, fără premeditare, un enorm salcâm japonez, aparent ocrotit dar care nu figurează în cataloagele cu arbori ocrotiți de la primărie. Copacul ăla e un obiect-limită. Prezența lui impasibilă, incongruentă cu peisajul, și totuși cât se poate de vie, m-a tulburat și apoi m-a limpezit.

În lungile plimbări în zori, la sfârșit de săptămână, orașul are un alt fel de viață. Devine un oraș-liminal, în care nu se face distincția între melancolie și fericire. E important să fie cât mai lungă plimbarea, e nevoie să împing dincolo de oboseală ca să ating acea stare precară de spirit care îmi aduce atât de mult.

Ce îmi aduce? Nu știu exact. Dacă acea emoție ar avea un nume, n-am mai vorbi despre spații limită. Acestea pot da anxietate. Dar ceea ce primesc, eu unul, e un fel de anti-anxietate. O liniște frământată. O îndrăgostire fără obiect.

Și mi-am dat seama că experiențele astea umile m-au ținut pe linia de plutire în anul-limită al pandemiei. Ele au fost călătoriile mele, și simt că am călătorit cât un globe-trotter.

(Imaginea e a mea, dintr-una din minusculele călătorii din toamna asta)