Alina și Frasinul

A fost odată, nu foarte demult, un copac în spatele unui bloc. Mai precis, era un frasin, însă nimeni nu știa asta. Puțini oameni știu numele copacilor. Locuitorii blocului îi spuneau doar „copacul ăla”, și nu-l iubeau deloc. Cu excepția Alinei. Alina avea șapte ani și frasinul era prietenul ei cel mai bun. Dimineața, ramurile îi ciocăneau cu blândețe în geam (Alina stătea la etajul cinci), iar noaptea foșneau atât de plăcut încât fetița nu putea avea decât vise frumoase. Păsări de tot felul locuiau sau doar erau în trecere printre frunzele lui, iar prin scorburi locuiau o familie de veverițe și una de șoricei. Când era veselă și jucăușă, Alina se cățăra pe ramurile de jos, când era mai tristă se așeza pur și simplu la poalele  frasinului și îi povestea, în gând, tot ce o supărase. Frasinul îi citea cu ușurință gândurile, nu se plictisea niciodată, nu o întrerupea, iar la sfârșit îi dădea cele mai bune sfaturi. Tot prin gânduri. Alinuța nu pricepea de ce oamenii mari nu iubeau frasinul, nu-l înțelegeau și, nu numai că nu le păsa de el, ci păreau chiar să îl urască. Unii bombăneau tot timpul că trebuie să măture frunzele care le picau prin balcon. Sau că face prea multă umbră. Că e plin de fiare periculoase, de microbi și găinaț. Că rădăcinile lui sigur strică fundația și țevile.

Cel mai supărat dintre toți era nenea Șăpcălie de la parter. Vedeți voi, nenea Șăpcălie avea o mașină de care era tare mândru. Își petrecea mai tot timpul spălând-o și lustruind-o cu o bucată din piele de căprioară. Când nu îl vedea nimeni, îi dădea mașinii chiar și câte un pupic discret. Alina se gândea că poate mașina era prietena cea mai bună a lui nenea Șăpcălie, că îl ascultă și îl iubește cum o iubea pe ea frasinul. Dar nu știa sigur.

Într-o zi, cu mulți ani în urmă, o crenguță foarte mică din frasin picase pe mașina domnului Șăpcălie. Nu fusese în vreun fel vina frasinului, poate doar a vântului puternic, iar rămurica era chiar foarte mică, cam cât un creion. Dar nenea Șăpcălie făcuse o îngrozitoare criză de nervi. Spunea că mașina avea ditamai o zgârietură, o și arăta oricui trecea pe lângă ea, și oamenii se prefăceau că o văd, pentru că, dacă ziceau că nu o văd, nenea Șăpcălie se înfuria și mai tare. Și de atunci, nenea Șăpcălie prinsese o mare ură pe bietul frasin. Și plănuia tot timpul cum să facă să-l doboare.

Copacul însă nu era supărat pe nenea Șăpcălie. Alina știa că frasinul nu se poate supăra pe nimeni, atât de bun era la suflet. Când nu stătea de vorbă cu Alina, sau cu vietățile din el, stătea de vorbă cu stelele, cu norii și cu vântul, își spuneau povești fantastice din care Alina auzea doar frânturi minunate. Cu alți copaci nu putea sta de vorbă, pentru că frasinul era singurul copac din tot cartierul.

„Cândva am fost mai mulți”, îi povestise Alinei. „Dar oamenii gospodari ne izgonesc. Dacă te uiți prin oraș, vei vedea copaci falnici doar în curțile oamenilor sărmani, care se cuibăresc în umbra lor precum veverițele mele. Se spune că, acum multe veacuri, oamenii și copacii trăiau în pace, erau prieteni, ca noi doi. Și va veni o zi când va fi iar precum demult.”

„Și eu cred” zisese Alina. „Probabil atunci când oamenii nu vor mai uita că au fost copii”.  Auzise că adulții suferă de această ciudată amnezie, citise chiar și „Mary Poppins” despre ea, dar era hotărâtă ca ei să nu i se întâmple.

Într-o zi mohorâtă de toamnă, Alina îl văzu pe nenea Șăpcălie zâmbind pentru prima dată. Mă rog, era mai curând un rânjet înfricoșător. Flutura o hârtie în mână. 

„Gata, am obținut aprobarea! De la primărie! Mâine vin să taie copacul ăsta blestemat!”

Alina simți cum o mare frică și tristețe i se cuibărește în piept. Fugi repede să ceară ajutorul părinților ei. Tatăl ei îi spuse că știa, și că, din păcate, nu e nimic de făcut. Toți locuitorii din bloc fuseseră de acord. O mângâie pe Alina pe cap și încercă să o liniștească, dar Alina nu-și putea stăpâni lacrimile. Coborî scările în goana mare și nu se opri până nu luă în brațe frasinul, strângându-i trunchiul cât putea ea de tare. 

„Nu o să-ți dau niciodată drumul!” 

Apoi plângea în hohote. O ploaie măruntă cădea din cer, iar lacrimile ei se amestecară cu stropii de ploaie și se scurseră până la rădăcinile frasinului. Alina plânse până când nu mai putu. Părinții ei veniră să o roage să intre în casă, dar ea nu voia. Așa că stătură toți trei în ploaie, sub ramurile copacului. Frasinul fu cel care până la urmă o rugă pe Alina să nu-și facă griji.

„Nu sunt așa de ușor de tăiat, să știi. Du-te în cuibul tău, chiar nu aș vrea să răcești”.

Mai întâi, Alina nu a vrut, dar atât de blând și zâmbitor îi vorbi frasinul gândurilor ei, că un grăunte de speranță îi încolți în minte, și acceptă să se ducă la culcare. Precum toți copiii, adormi repede. Dar, pentru prima dată în viața ei, avu vise urâte și încâlcite. Se făcea că un mare război izbucnise între oameni și copaci. Oamenii arătau ca niște monștri, îmbrăcați în blănuri și înarmați cu topoare, copacii arătau ca niște uriași cumpliți, măturând totul în cale cu ramurile ascuțite și grele. În vis nu mai exista Soare, nici stele, doar un cer negru și un vânt înghețat și urât mirositor. Iar Alina însăși era singură în vis, fără părinți, fără frasinul ei, căutând disperată adăpost.

Când se trezi și își dădu seama că visase, mai întâi se simți ușurată. Apoi își aduse aminte de frasinul ei și toată frica și tristețea o curpinseră din nou. În sfârșit, își dădu seama că în casă era neobișnuit de întuneric. Se uită la ceas, era ora nouă, Soarele ar fi trebuit să fie sus pe cer. Se gândi că încă visează, apoi, mai rău, se gândi că visul devenise realitate. Se ridică din pat și descoperi că nici părinții ei nu știau ce se întâmplă. Se îmbrăcară repede și coborâră în spatele blocului. 

Acolo crescuse, peste noapte, o pădure. Stejari falnici, care păreau să aibă cinci sute de ani, brazi cu vârfurile înzăpezite, fagi roșiatici. Pădurea se întindea pe toată strada, cât vedeai cu ochii. Oamenii ieșiseră din case și se frecau la ochi, muți de uimire. Tot văzduhul era plin de cântecul păsărilor sălbatice, de la munte. 

Alina simți cum cineva îi atinge cu blândețe umărul, Era o ramură de stejar. 

„Mulțumim că ne-ai chemat, copil de om” se auzi o voce groasă și adâncă precum un tunet, în gândurile ei. 

„Mi-am dorit din suflet să veniți!” răspunse Alina. „Dar cum v-am chemat? Nici nu îmi dau seama cum am făcut!”

„În adâncul pământului, toate rădăcinile copacilor se întâlnesc. Lacrimile tale au călătorit pe calea rădăcinilor, au ajuns la noi și ne-au spus toată povestea. Și iată-ne veniți să ne ajutăm fratele.”

Frasinul nu-și mai încăpea în scoarță de bucurie. Își împletea de zor ramurile cu cele ale pădurii de peste noapte, vorbind cu toată lumea, râzând, povestind, așa cum doar copacii știu să o facă. 

„Și veți rămâne aici?” întrebă plină de speranță Alina.

„Nu. Ne vom lua fratele și ne vom întoarce în codrii noștri, departe de oameni și de topoarele lor.”

„Dar vă rog din suflet, mai rămâneți măcar o vreme! Ce o să mă fac eu fără frasinul meu? Și cum o să mă bucur știind acum ce păduri frumoase există și cât de departe sunt?”

Iar copacii o ascultară. Desigur, nu plănuiau să rămână pe veci în cartierul Alinei. Dar, pentru copaci, un an sau un veac trec foarte repede. Așa că se hotărâră să mai stea. Un an, sau un veac.

Vestea apariției cartierului împădurit al Alinei se răspândi în toată lumea, În el, oamenii, de voie, de nevoie, învățară să trăiască în pace cu copacii. Nenea Șăpcălie trebui să își cumpere o bicicletă, căci mașina lui, nu se știe cum, stătea acum înfiptă în vârful unui brad, la cinsprezece metri înălțime. Și îndrăgi bicicleta chiar mai mult decât îndrăgise mașina.

Tot cartierul deveni un mare și minunat loc de joacă pentru copiii de acolo. Și toți învățară să vorbească cu copacii. Nu e de altfel greu, trebuie doar să îți folosești imaginația. Nici eu nu știu de ce oamenii mari cred că imaginația e un fel de minciună. 

Și uite așa, totul se termină cu bine, așa cum doar în povești se întâmplă. Și poveștile nu mint niciodată.

(Imaginea: Dejun sub frasin, de Evelyn Page, pictoriță neozeelandeză, 1889-1988

Spații-limită

Există locuri, perioade de timp, obiecte, noțiuni, chiar persoane, care par să nu facă parte din continuumul realității, ci se află cumva în interstițiile dintre cărămizile acesteia. Pentru că interstiții avem destule, there is a crack in everything, spune poetul.

Spre exemplu, printre multele mele preocupări inutile se află observarea anotimpurilor în orașul meu. Cum am povestit și altă dată, pentru mine primăvara se termină odată cu înflorirea teilor, în timp ce prima zi de vară e marcată de apariția lavandei prin piețele și intersecțiile din București. Între ele sunt vreo două săptămâni în care nu știu exact în ce anotimp mă aflu: e un anotimp-limită.

Un loc-limită, pentru mine, e rezervația Văcărești, pe care am descoperit-o de abia în pandemie și de care mă simt foarte atras. Cândva, aici a fost mânăstire, transformată apoi în închisoare, apoi mânăstirea a fost rasă de pe fața pământului și Ceaușescu a săpat o groapă pentru un lac. Lacul nu a fost plin decât o singură dată, apoi acolo au crescut copacii, au venit păsări și animale sălbatice, natura a explodat în mijlocul orașului. Dacă te plimbi pe digul fostului lac, într-o parte e traficul zgomotos, un mall, un târg de mașini etc, în cealaltă e doar un embol de natură și liniște aparentă, lăsată pe ruinele zbuciumate ale istoriei. Te plimbi pur și simplu pe o limită.

Toți avem limite pe care trebuie să le parcurgem în viețile noastre. Între absolvirea facultății și începerea rezidențiatului, în viața mea au trecut vreo cinci luni în care nu am știut exact cine sunt, unde sunt, încotro mă întrept.

Și toată pandemia asta cu care ne luptăm să ne obișnuim, se încăpățânează să fie o eră liminală. Nu e de mirare că atât de mulți oameni se pierd cu firea și alunecă de pe digul rațiunii.

Dar spațiile liminale nu sunt neapărat „rele” sau pline de anxietate. La urma urmelor, și îndrăgostirea e o stare-limită. Ca prin miracol, de îndată ce a început starea de urgență, în martie, am devenit conștient de multe spații liminale. În plimbările de dezmorțire, prin propriul meu cartier, am observat pentru prima dată case străvechi, unele încă locuite, multe abandonate. Parcă stătuseră ascunse și ieșeau prima dată la lumina zilei. Casele vechi, mai ales cele goale, sunt spații-limită, iar când tristețea din ele a rămas mult în urmă, întâlnirea mea cu ele a avut ceva, în mod ciudat, vindecător.

Într-o altă plimbare am descoperit, fără premeditare, un enorm salcâm japonez, aparent ocrotit dar care nu figurează în cataloagele cu arbori ocrotiți de la primărie. Copacul ăla e un obiect-limită. Prezența lui impasibilă, incongruentă cu peisajul, și totuși cât se poate de vie, m-a tulburat și apoi m-a limpezit.

În lungile plimbări în zori, la sfârșit de săptămână, orașul are un alt fel de viață. Devine un oraș-liminal, în care nu se face distincția între melancolie și fericire. E important să fie cât mai lungă plimbarea, e nevoie să împing dincolo de oboseală ca să ating acea stare precară de spirit care îmi aduce atât de mult.

Ce îmi aduce? Nu știu exact. Dacă acea emoție ar avea un nume, n-am mai vorbi despre spații limită. Acestea pot da anxietate. Dar ceea ce primesc, eu unul, e un fel de anti-anxietate. O liniște frământată. O îndrăgostire fără obiect.

Și mi-am dat seama că experiențele astea umile m-au ținut pe linia de plutire în anul-limită al pandemiei. Ele au fost călătoriile mele, și simt că am călătorit cât un globe-trotter.

(Imaginea e a mea, dintr-una din minusculele călătorii din toamna asta)

O sincronicitate

Azi de dimineață dădeam cu mătura prin casă, pregătindu-mă de Crăciun, când mi-a venit în cap o melodie sinistră. Melodia a născocit-o creierul meu, dacă nu cumva am auzit-o pe undeva și am asimilat-o fără să știu. Dar prima dată am auzit-o în cursul unui coșmar, în copilărie. Îl visasem atunci pe un vecin de-ai mei. Bietul om a murit demult, dar treptat, degradându-se, transformându-se dintr-un stâlp respectat al comunității într-o victimă a unui îngrozitor alcoolism, sub nasul nostru și al familiei sale. Mulți ani a durat agonia lui și, copil fiind, cred că m-a impresionat, căci l-am visat în acea noapte sub formă de zombi. Zombi îi zic acum, nu știam ce e aia zombi pe atunci. L-am visat ca pe un mort-viu, cu carnea descompusă, dar animat de o forță misterioasă. În vis mai era și casa lui, în care cândva fusesem, dar era cuprinsă de flăcări. Și vecinul meu se plimba, mort și descompus, printre flăcări, fredonând melodia sinistră.

A fost unul dintre acele câteva vise pe care nu le mai uiți niciodată, deși l-am avut acum peste treizeci de ani. Pot oricând să fredonez și eu acea melodie, dacă vreau. O dată la câțiva ani, prin cine știe ce capricii ale memoriei, îmi revine de la sine în minte, ca azi de dimineață. M-am gândit atunci ce ființă minunată e omul, și știm că e minunată după cât de mult poate să cadă. Într-un fel toți suntem ființe căzute, toți purtăm o prăpastie în noi mai mică sau mai mare. Trăim la înălțime, în echilibru instabil.

Și exact când gândeam eu astea, dând de zor cu mătura, am văzut, la picioarele mele, o decorațiune de brad, un înger. Căzuse din pom.

Dulce mahala

Pandemia asta e, mai întâi de toate, o piatră pe inimă. Nici cei care au apucat zilele tiraniilor lumești nu știu cum să se apere de tirania de azi. Împotriva unui dictator puteai să te revolți, iar dacă îți era frică de securitate, uitându-te cu suspiciune și la cel mai bun prieten, tot puteai să te revolți în cea mai secretă intimitate a gândurilor și tot nu erai singur, găseai acolo un loc care ne unea pe toți, un embrion promițător al libertății.

Nu ai cum și de ce să te revolți împotriva virusului. Cei care o fac în numele libertății alunecă în panta minciunii, a temerii patologice, a fake-news-ului și manipulării. Nu e nicio unire în revolta asta, ci doar diviziune absurdă, unul dintre cele mai greu de înțeles lucruri la zilele noastre. Cum de s-a construit o barieră chiar în inima bunului nostru simț, e tare greu de înțeles. Dar asta e altă discuție.

Sunt bariere peste tot, de altfel. La începutul poveștii ăsteia, a fost criticată expresia „distanțare socială”, insistându-se pe ideea că distanțarea e doar fizică. Dar oamenii sunt trupuri și doar trupuri, cel puțin pe lumea asta, nu există o graniță clară între minte și corp, ci doar o împărțire arbitrară, didactică, care nu e decât măsura necunoașterii noastre, a faptului că suntem mai mult decât știm, decât conștientizăm. Orice distanță fizică atrage distanță socială, oricât am încerca să ținem legătura online sau prin alte mijloace ale limbajului.

Cred că, dacă am alege să comunicăm prin scrisori adevărate, din cele scrise cu cerneală pe hârtie, distanța „sufletească” dintre noi ar fi mai mică decât în cazul telefonului sau internetului. Scrisoarea nu neagă, nu se ascunde de distanță, nu simulează o prezență fantomatică și plină de „purici”, scrisoarea recunoaște distanța și include dorul, nostalgia, leacuri străvechi împotriva despărțirii, depărtării și ireversibilității timpului. Dar nimeni nu are timp de scrisori.

Oricât încerc să cuprind cu mintea ceața asta groasă prin care trecem, mă tot lovesc de aceiași pereți. Că nu știu când se termină. Că nu știu când copiii mei vor putea socializa normal cu alți copii. Că nu înțeleg cum de atâția dintre noi au luat-o razna, nu medical, ci social, și sunt oameni care mă înjură în privat, cu o rară agresivitate, doar pentru că am scris o postare timidă încercând să explic de ce nu ne plac măștile. (Pentru conformitate, era un textuleț în care ziceam că e normal să nu ne placă, dar că trebuie să le purtăm oricum, că e o diferență între ce vrem și ce trebuie făcut și asta e viața normală de adult.) Că nu știu când o să îmi recapăt un minumum de libertate de mișcare, și nu mă refer la plecatul în străinătate, în Marsilia mea mult-iubită, ci la luxul de a da o tură prin parc după serviciu, ca să-mi limpezesc mintea de tot zațul pe care îl adun la serviciu, înainte să îmi revăd familia.

Că nu știu nimic, punct.

Singura alinare e că, înainte de pandemie, lucrurile nu erau cu adevărat diferite. Nici atunci nu știam nimic. Nici atunci nu călătoream cu adevărat, ci cel mult ca turist. Și atunci putea să-mi cadă cerul în cap oricând. Doar că pe atunci eram mai puțin conștient. Aveam aceleași pietre pe inimă, dar nu le mai simțeam, erau parte din mine.

Pandemia mi-a adus aminte de ele, acum le recunosc. Asta e un lucru bun. Miracolul vieții e că ea continuă și înflorește în ciuda pericolelor, a deșertăciunii, a finalității universale, a răcirii stelelor. În ciuda anxietății. Și înainte, nefiind un călător de cursă lungă, mă pierdeam în exotismul de lângă mine; pentru că nu mă deplasam prea mult pe orizontala continentelor, mă deplasam pe orizontala infinită a microscopicului.

Ieri, în timp ce fiica mea înota în piscina Dinamo, m-am plimbat pe străzile adiacente stadionului. Am văzut prima dată gardul lung dinspre nord și vest, de pe străzile Doamna Oltea și Eugen Botez. Nu e centimetru din el să nu fi fost mâzgălit sau pictat. Straturi peste straturi de inscripții, desene, înjurături,strigăte de victorie, pe un gard vechi de cărămidă ce stă să se prăbușească, cu nenumărate crăpături prin care poți să tragi cu ochiul sau chiar să te strecori. L-am citit toată ora cât aveam la dispoziție. Orașul ăsta al meu nu e un oraș european cu adevărat, nici eu nu știu ce e, e un mariaj între America Latină și adâncurile sovietice, e o murdărie infinit de nostalgică și de omenească în el, aproape de nesuportat. Uitasem asta în ultimii ani, ajunsesem chiar să-l urăsc. Sper că m-a iertat și mă va primi din nou în el, să-l străbat ca pe vremuri, ca antropologul în jungla amazoniană, ca ornitologul care vrea să zboare. Sunt atât de multe călătorii de făcut până să ajungă măcar la colțul străzii.

Arbore ocrotit

E tot o postare cu copaci, puteți trece mai departe dacă nu vă interesează.

Într-o zi din vara asta, mă plimbam aiurea ca să mi se așeze gândurile ca zațul pe fundul capului și să mi se mai limpezească mințile. Cândva făceam asta foarte des și aveam mintea mereu precum cristalul, puteai să vezi prin ea. În ultimii ani, mă plimb foarte rar și capul meu e plin de mâl și alte tulbureli. Așa că savuram din plin ocazia rară de a umbla fără țintă, undeva prin „cartierul armenesc” din București, când…

…Când am dat peste un salcâm uriaș. Nu că era înalt, că truchiul gros era scurt, dar din el ieșeau cinci ramuri, ele însele groase cât orice alt arbore matur și respectabil, în cinci direcții diferite, de ziceai că e o caracatiță sau un vârtej de lemn viu. O placă rugintă, ea însăși piesă de muzeu, atesta că e arbore ocrotit. Oricât mi-aș încorda eu muza și lira, nu are rost: trebuia văzut.

Așa că i-am făcut o plecăciune și am plecat mai departe, recunoscător de întâlnire. Și pe urmă..

…și pe urmă am uitat unde s-a petrecut. Vrând să revăd locul în zilele ce-au urmat, mi-am dat seama că eram incapabil să-mi retrasez pașii. Într-un fel, asta era bine: cele mai bune plimbări sunt exact astea, fără hartă, în care orașul însuși de duce tot mai adânc în labirint, către inima lui secretă. Dar era și rău: voiam să revăd salcâmul, mă topeam de dorul lui.

Așa am aflat că nu poți găsi pe internet o listă cu arborii ocrotiți din București. Există un registru al spațiilor verzi, care e uimitor pentru că include toți copacii din București, ceea ce înseamnă că cineva i-a numărat și le ține socoteala. Dar nu sunt marcați cei ocrotiți. (Cică a costat 2 milioane de euro harta asta.)

Am mai găsit și un tabel vechi de 11 ani pe site-ul Agenției pentru Protecția Mediului. E incomplet, dar poate interesant dacă sunteți interesați de un pelerinaj în care să pupați trunchiurile celor mai cuvioși arbori. Tabelul conține doi salcâmi, niciunul dintre ei nu e al meu.

Așa că am luat, muncitorește, Google Street View-ul la puricat. Și tot fac asta de vreo 2 luni.

Și de abia azi, din pură întâmplare, l-am găsit.

Și da, vi-l zic și dumneavoastră. E pe strada Popa Rusu, chiar la colțul cu Marin Serghiescu, într-o curte.

Acuma știți. Dacă treceți pe acolo, gândiți-vă și la mine, că eu nu știu când mai fac plimbări, poate cândva în 2030. Și nu știu dacă va mai fi acolo. Pe arborii „ocrotiți” nu-i ocrotește nimeni, și știm cu toții că orice bun gosopodar orășean își taie copacii din curte. Cel mult ne ocrotesc ei pe noi. Poate va pleca, precum plopul ăsta pe care l-am găsit pe wikipedia:

O reverență

În drum spre clinică m-am întâlnit cu un copac. Poate era Ailanthus, poate cenușar, nu sunt sigur. Una din acele numeroase specii de oțetar plecate din China și răspândite prin toată zona temperată și care adesea decorează și cele mai urâte, circulate și sterpe bulevarduri bucureștene, pentru n-au nevoie de prea mult ca să crească. Au o viață scurtă dar intensă, se înalță uneori peste noapte, invadează dărmâturile și casele abandonate, redându-le o viață nouă. Toamna, ei sunt copacii care își îngălbenesc primii frunzele, devin galbene strălucitor, precum coama lui Brigitte Bardot în tinerețe, apoi cad toate deodată, făcând mici căpițe pe asfalt, în diverse stadii de descompunere.

Acest copac despre care vă povestesc își aplecase mult crăcile deasupra a jumătate de trotuar, obligând pietonii să folosească, înjurând, cealaltă jumătate, care în schimb era ocupată de o băltoacă grande como el mar. Numai copiii mici puteau alerga hlizindu-se pe sub copac.

Eu n-am putut să alerg, dar am făcut altceva. M-am aplecat de șale cât de adânc am putut, ca să încap pe sub frunziș. Și mi-am plecat și gândurile, făcând o adâncă reverență copacului ăluia, de bună voie. A fost un gest secret, perfect camuflat: toți trecătorii puteau crede că mă aplec ca să nu calc în băltoacă, nimeni nu mi-a acordat atenție. Nimeni nu a bănuit că eu mă plecam din respect și omagiu, că eram pe cale să fac un gest arhaic și animist de dragoste față de acea buruiană exagerat de mare, crescută din mai puțin decât nimic, dintr-o groapă din asfalt. Și în fața unui frate e bine să te înclini, uneori.

O zi frumoasă

Ieri am avut o zi frumoasă.

De obicei duminica în zori ies cu bicicleta, dar ieri m-am trezit târziu și n-am mai ieșit. În schimb, mi-am luat familia și ne-am întâlnit cu prietenii pentru o plimbare pe lângă Lacul Morii. Bătea un vânt puternic și apa făcea valuri de ziceai că ești pe malul unei mări, ceea ce n-am mai văzut decât prima dată când am urcat pe dig. Doar că acum era și soare, un soare improbabil și auriu de vară de sfântul Martin, și până și fațadele scorojite și colorate ale blocurilor îți aminteau de mare.

Mai târziu ne-am retras în vârful nostru de bloc și am făcut o cafea care mi-a ieșit foarte bună, de fapt, e cea mai bună cafea care mi-a ieșit vreodată. Nu cred că o să mai reușesc vreodată să o fac așa.

Apoi am fost la vot, iar de acolo am dat o tură înfierbântată pe bicicleta mea cu pinion fix, douăzeci de kilometri în jurul nopții Bucureștene. Să mergi pe fixie e ceva mai apropiat de dans decât de ciclism, dansezi cu traficul, cu strada, cu întreaga lume.

Ajuns acasă, am ascultat rezultatul alegerilor bând, nu unul, ci două pahare de vin roșu.

Lucrurile aceastea nu sunt de interes pentru dumneata, cititorule, dar pentru mine au fost atât de frumoase încât trebuia să le consemnez pe undeva, și, cum nu țin un jurnal intim, nu puteam decât aici.

Organodinamism pe înțelesul tuturor

Am mai povestit că, proaspăt rezident de psihiatrie fiind, primul moment de iluminare a fost când am citit și am crezut că am înțeles teoriile unui psihiatru francez pe nume Henri Ey.

Ey are o teorie despre bolile mintale, numită organodinamism. O idee simplă, urmând firul unei observații a neurologilor din generația anterioară, anume că atunci când ai o leziune cerebrală, creierul rămas sănătos încearcă să compenseze deficitul. Ey își imaginează psihicul omenesc ca pe un edificiu cu arhitectură complexă, cu etaje și structuri de rezistență, dar viu. Dacă scoți o cărămidă din această clădire, ea își modifică, dacă trebuie, întreaga structură în jurul acelei găuri, ca să nu se dărâme. Aruncă-i în aer un etaj întreg, dărâmă-i un stâlp important și, din nou, mintea se va restructura, va emite tentacule, va inventa povești și tot nu se va prăbuși.

Așa se face că, atunci când observi o boală psihică, nu mai poți vedea defectul inițial. Un delir nu e defectul de bază într-o tulburare delirantă, ci modul în care mecanismele minții au încercat să compenseze o gravă eroare ascunsă. E greu să ajungi la acea eroare, pentru că mintea e o structură de ordin înalt, plină de emergențe, imposibil de explicat aritmetic sau mecanicist. De asta idei de genul „serotonina e hormonul fericirii” sunt simplificări exagerate până la a fi greșeli, e ca și cum ai spune „câinele e un dispozitiv de mișcat coada”.

Cred că observația organodinamică e valabilă în general în viață. Spre exemplu, dacă sunt brutal de sincer cu mine însumi, mă consider un om laș. Am avut, de câteva ori în viață, ocazia să mă văd astfel în oglinda evenimentelor, fără echivoc. Dar în majoritatea timpului, nu se vede. Ce se dezvălui privitorului atent e o urzeală de strategii și narațiuni care încearcă frenetic să acopere frica fundamentală cu care poate că m-am născut. Se vede în cât de greu îmi e să zic nu, când e clar că ar trebui să o fac. Se vede în felul în care vorbesc prea mult și fără rost în aproape orice context social. În amânările și pretextele și justificările pe care mi le dau singur ca să pot să continui. În felul în care uneori mă port urât, rău sau nedrept cu cei din jur. În fiecare rând pe care îl scriu.

Noi vedem mai departe

Nu cu mult mai departe. Suntem și noi miopi ca toată lumea. Dar vedem nițel dincolo de primul strat, de suprafață. Nu pentru că mințile noastre ar fi mai iscusite sau privirile mai vulturești, ci pentru că dinaintea noastră se deschid porțile.
Noi, medicii. Noi, educatorii (în sensul cel mai larg al termenului). Noi, lucrătorii sociali. Noi, psihologii. Noi, cei care cunoaștem oameni, zi de zi. Eu am cunoscut mai multe mii. Desigur, „am cunoscut” e și asta o afirmație arogantă: fiecare astfel de cunoaștere doar zgârie suprafața.

De altfel, orice om rămâne, în cele din urmă, necunoscut: de la distanță, nu vezi detaliile, de aproape, uiți cine e, îl transformi, te oglindești în el. Poate că omul adevărat nici nu are atribute, ohne Eigenschaften. Poate că de asta există Dumnezeu, ca să-l cunoască cineva și pe om.

Dar divaghez. Voiam să zic, după miriadele noastre de întâlniri omenești, s-a sintetizat o altă variantă, ușor diferită, a realității convenționale. Dacă ne vedeți uneori cu privirea pierdută în zare, neatenți la ce ziceți, să știți că nu suntem pierduți, și suntem foarte atenți. Dar ascultăm ce e dincolo de primul rând de cuvinte. Cuvintele sunt ca pionii. Piesele interesante sunt dincolo de ele, și trebuie să împingi un cuvânt până la capătul tablei de șah ca să iasă ceva cu adevărat valoros din el.

Dacă nu ați cunoscut, măcar în trecere, prea mulți oameni, faceți efortul ăsta. Știu că e pandemie și e interzis, și nu mă refer chiar la clipa asta, poate mai târziu, poate online, poate prin biblioteci. Cică pe undeva prin Danemarca ar exista o bibliotecă de oameni, unde nu împrumuți cărți, ci întâlnești un om care îți spune povestea lui.

Nu vedem foarte departe. Ci doar imediat dincolo de trompe l’oeil, de fațadă, de expresia complezentă a feței. Vedem rezervorul de lacrimi și vedem zâmbetele uriașe, indirecte.

Cafeneaua Merito

Așa că poimâine o să particip la o conferință pentru profesori. Se cheamă Cafeneaua Merito, secțiunea Galați, și e organizată de remarcabilul domn profesorDoru Căstăian.

Prima cafenea #MERITO Galați, sâmbăta aceasta, în parteneriat cu Casa Corpului Didactic Galați:

Geplaatst door Proiectul Merito op Woensdag 16 september 2020

Am mai fost la Galați doar de două ori. Acum mulți ani, am fost trimis de policlinică să țin o prelegere despre alcoolism muncitorilor de la combinatul siderurgic. Mă pregătism cu prezentare powerpoint, tot tacâmul. Dar am ajuns direct pe secțiile (alea două sau câte or fi rămas din leviathanul mort care e combinatul), am vorbit direct cu oameni cât se poate de normali, însă și foarte speriați și sub presiune. Cam cum suntem noi toți, azi.

A doua oară am fost la un congres de psihiatrie „est-europeană”, atunci am putut să mă bucur, pentru doar o zi, ca un turist, de Galați.

M-am frământat mult gândindu-mă dacă chiar am ce să vorbesc unor profesori. Cu siguranță n-am ce să îi învăț pe profesori. Și cred că „restul lumii” ar trebui să înceteze să le tot dea lecții profesorilor despre cum ar trebui să-și facă meseria. Cred că toate marile defecte ale școlii românești sunt din cauza societății, adică a noastră, nu a profesorilor. Dar asta e altă discuție.

Așa că pot vorbi profesorilor doar ca un frate. Pentru că numitorul comun al medicinei (și mai ales al psihiatriei) și al educației e faptul că sunt meserii vocaționale, până la sacrificiu. Sunt meserii în slujba a ceva mai mare și mai important decât viețile noastre mărunte personale și propășirea noastră financiară. Atât medicina, cât și educația, înseamnă interesul și responsabilitatea pentru alți oameni decât cei dintre pereții gospodăriei tale. Orice vocație e nobilă, dar și supusă unor mari presiuni și uzuri. Dacă îți îndeplinești chemarea cum trebuie, poți înnebuni. E oricum, un drum pe muchie, și mulți pică, și mulți înnebunesc de marea nebunie a nepăsării, cinismului, însingurării, epuizării emoționale. Știu, pentru că am trecut și eu prin toate apele. Și, dacă nu mor, mai am încă mulți ani, și multe ape, de trecut.

Dar nu ar avea niciun sens să țin monologuri. Dacă lucrurile astea au vreun sens, atunci el e un sens al ascultării și învățării. Dacă aș crede că n-am eu însumi nimic de învățat din experiența care mă așteaptă sâmbătă, n-aș veni.

Dar eu și motanul meu (dezavantajul de participa de acasă) vom fi acolo.