Vademecum de frică

Acum vreo zece ani am lucrat și învățat o scurtă vreme în Franța, în domeniul psihiatriei de urgență. Am învățat multe acolo, dar azi aș vrea să îmi aduc aminte câteva amănunte despre felul în care se intervenea în urgență, în teritoriu. Și anume, foarte rapid. O amenințare de suicid era tratată precum un potențial infarct miocardic: în câteva minunte, un echipaj era la ușa ta, și dacă nu deschideai, ușa era spartă și erai dus la urgențe. Totul dura câteva minute. Cel mai simplu era, pentru mine, psihiatrul, să pun răul în față și să trimit pacientul spre a fi internat, chiar și fără voia lui (dar la solicitarea familiei sau a unei autorități sociale). Nimeni nu m-ar fi învinovățit pentru asta. Desigur, un psihiatru considerat bun ar fi încercat mai întâi să detensioneze, să de-dramatizeze, să dezamorseze situația urgentă, sau să câștige cât mai mult timp, păstrând internarea ca ultimă resursă de rezervă. Dar nu toți psihiatrii erau buni, experimentați sau versați în cum să gestionezi o iminență de suicid, așa că exista un întreg sistem public care să sprijine pe pacient și pe psihiatru.

Mie, psihiatrului tânăr idealist de atunci, îndopat cu Foucault și Derrida, sistemul ăsta mi se părea nițel totalitar, așa de eficace era.

Revenit în țară, am început propria mea practică independentă și am aflat foarte repede ce înseamnă absența unui asemenea sistem și a unei psihiatrii comunitare de orice fel. Nu e nicio libertate în plus, nici un drept al omului respectat. Am început să văd pacienți suicidari, pe care nimeni și nimic nu-i ajută, dacă sunt într-un moment critic. Ambulanța nu intervine fără acordul expres al viitorului spânzurat, Poliția nu are nicio lege care să-i permită să intre neinvitați în domiciliu ca să poată întrerupă tragedia, totul e în cârca familiei. Am văzut intervenții care au durat zece ore, în loc de cele cinci minute rapide și nedureroase pe care le văzusem în Franța. Nu din cauza unor negocieri spinoase, ci pentru că ambulanța venea foarte târziu, pleca fără pacient, apoi venea poliția foarte târziu și apoi urmau lungi, lungi ore de lipsă de îndrăzneală, de groază a fiecărui actor din drama suicidului acut, de a interveni.

Pentru că fiecare actor se simțea descoperit, neprotejat. Mai bine să nu faci nimic decât să riști să o pățești. Dacă polițistul sparge ușa, și după aia tot victima pe care a salvat-o îl dă în judecată sau îl reclamă la șef? Nu zice un străvechi și înțelept proverb că singura facere de bine e aia de mumă? Nu mai bine stăm cuminței pe loc și așteptăm ca timpul, entropia, Dumnezeu și Universul Indiferent să le rezolve pe toate?

Într-o vreme, am colecționat cazurile astea. Le-am și prezentat la un congres psihiatric, în rafală, câte zece o dată, ca un fel de mărturisire amară a neputinței psihiatrului de ambulator. Aș putea să le înșir aici, dar nu cred că e locul potrivit și anumite criterii privind confidențialitatea și potențiala vătămare morală a victimelor și familiilor lor mă împiedică. Și spațiul: nu mi-ar ajunge o sută de postări ca să le povestesc pe toate. Și timpul: singurul timp pe care îl mai am sunt picăturile dintre două consultații.

Cu timpul, și eu, și familiile care trec prin dramele psihozei, suicidului, evenimentelor acute și toxice de tot felul, am învățat să ne descurcăm fără sprijinul autorităților care ar fi trebuit să fie competente. Decât să cheme salvarea și poliția, apelând la 112, multe familii preferă să-și însoțeasă prin mijloace proprii soțul, copilul sau bunicul la camera de gardă de psihiatrie. Nu e sigur și nici nu e corect, dar e mai sigur și mai puțin traumatizant decât orice altă variantă disponibilă acum. Iar eu am învățat să negociez, să de-dramatizez, să dezamorsez, dezamorsez de-mi sar capacele și-mi filează lămpile. Am învățat să mă prefac că sunt autoritar, că am resurse, că controlez situația. Merge, de cele mai multe ori. Dar nu întotdeauna. Și sunt situații în care iar trebuie să apelez la Sistemul Public Inexistent de Ajutor Psihiatric de Urgență, alcătuit dintr-un asistent de Salvare, polițist neexperimentat și asistent social debusolat. Niciunul dintre noi nu știe sigur ce are de făcut, dar improvizăm, dacă am norocul să pic peste oameni care să nu se teamă. Majoritatea însă se tem: de propria lor ignoranță, de șefi, de familii, de faptul că nicio faptă bună nu e nepedepsită. Mai bine întorc spatele și nu se bagă. Și poți să-i învinovățești? Ce om singur, fără lege, fără suport logistic adecvat, poate duce în spate o asemenea intervenție? Ce grup de oameni singuri? Doar dacă e vorba de propria ta mamă: atunci poate, fiindcă n-ai încotro, deși ar trebui să fii tu însuți protejat și ajutat.

Și nu pretind că eu sunt mai breaz. Mi-e frică tot timpul. Când nu-mi va mai fi frică, probabil va fi de la burnout. De când sunt medic, am impresia că trăiesc clipă de clipă coșmarul ăla clasic, în care ești în pielea goală în public. Dar privirile străinilor nu aduc rușine, ci taie în carne vie.

Diferența majoră dintre un Stat civilizat și unul pseudocivilizat, cum e România, e Frica. Ne temem tot timpul, și de umbra noastră. Recent am vizitat din nou Strasbourg-ul, un oraș european civilizat, unde lumea se teme mult mai puțin, unde vinerea se dansează salsa pe un pod, unde e plin de oameni care, deși sunt în scaune cu rotile, nu sunt imobilizați, ci se bucură pe străzi de soare alături de toată lumea. Și acolo există oameni săraci, inegalitate socială, crime, psihoze. Dar mult mai puțină teamă.

Și teama vine din singurătate și hrănește singurătatea. Ce Românie să mai iubești, când România s-a atomizat, s-a fragmentat în grupuri minuscule, de câte trei oameni, foarte singuri și foarte speriați? Suntem toți la fel de singuri; și cel care moare u zile, în casa lui, în casa unui străin ostil, sau înghețat pe un câmp. Și medicul din camera de gardă. Și medicul de familie, înconjurat de mașinării care nu merg și care e amenințat că va plăti el tratamentele pacienților, dacă îndrăznește să greșească o virgulă. Și polițiștii, asistenții sociali, „reprezentanții autorității publice”, și ei sunt la fel de amețiți și speriați, oricât ar face pe vitejii. Și dumneata, cititorule. Incompetența și neputința noastră vine din frică. Cei care nu se tem sunt sunt doar cei care conduc prin frică, cei care profită de pe urma ei.

Periodic am revelația asta. Despre ea am scris în primul meu articol în Viața Medicală, acum 6 ani, și de atunci mă lovește periodic, cu aceeași violență de fiecare dată.

Avea dreptate poate Iorga, cum că suntem drumeți în calea lupilor. Doar că asta ne face și pe noi lupi, și nici nu ne dăm seama. Homo homini lupus est. Ferocitatea noastră vine din nepăsare. Pentru fiecare victimă de criminal psihopat, există sute de victime ale nepăsării.

Și nu știu dacă o să scăpăm vreodată de frica asta paralizantă. Pentru că frica e și o boală, dar e și justificată. Cum să nu îți fie frică? E o boală fără de care am muri, o vedem toți la știri. Cum să rupi cercul ăsta vicios? Cedezi și fugi?

Arcul întins

Rătăcind aiurea prin bibliotecă, am dat peste următoarea povestioară Chan. Cică Shigong Huicang era un vânător din provincia Jiang xi, în vremea dinastiei Tang, pe la sfârșit de secol VIII european. Într-o zi, când era pe urmele unei căprioare, a găsit în schimb pe marele sihastru înțelept Mazu Daoyi și a rămas cu el.

Deși nu a mai ucis animale sălbatice, Shigong și-a păstrat foarte multă vreme arcul. De fiecare dată când cineva venea la el, ori că dorea să-i fie ucenic, ori că era doar vreun călător însetat de înțelepciune, se trezea nas în nas cu vârful săgeții sale, gata să tâșnească din coarda întinsă, de trebuia să o ia la sănătoasa.

Până într-o zi când un tânăr pe nume Sanping, văzând arcul încordat, își dezveli pieptul și zise: „Asta e săgeta care dăruiește moartea. Dar aia a care dăruiește viața unde e?”

Auzind acestea, Shigong își rupse arcul și săgețile, exclamând: „În sfârșit, după treizeci de ani de vânătoare, am prins și eu măcar o jumătate de om.”

Sau jumătate de înțelept, după altă traducere.

Desigur, întâmplarea asta te duce cu gândul la Diogene, care, cu o mie de ani mai devreme, căuta un om cinstit cu o lampă aprinsă, în miezul zilei. Printr-o coincidență, povestioara de mai sus se găsește într-o carte uriașă numită Chuandanglu, „Catastiful Transmiterii Lămpii”.

Dar de ce doar jumătate? Înțelegem că jumătate tot e mai bine decât nimic, că ai noroc și dacă găsești jumătate de om cinstit, de om înțelept, de om pur și simplu. E o veche plângere a oamenilor, de a nu se găsi unii pe alții. Dar de ce Sanping nu era nici el întreg?

Nu știu. Bănuiesc că e vorba de tinerețe. Povestirea mi-a adus aminte și de o poezie timpurie de Rilke, Ce tânăr sunt, tradusă astfel de Maria Banuș:

Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare
oricărui zvon ce calea mi-o aţine;
supus, în blânda vântului strânsoare,
precum în parcuri plante suitoare
vrea doru-mi vrejurile să-şi aline.

Şi-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc
atât cât simt că pieptul se lărgeşte.
Căci este timp de drum să mă gătesc,
când din răcoarea-acestor maluri, ziua
în ţări fără de ţărmuri mă goneşte.

Poate că despre asta e vorba. Pornim la drum cel puțin jumătate de oameni. E un dar. Unii dintre noi vor ajunge oameni întregi. Alții se vor risipi. Eu, care mă legăn între două vârste, nu-mi dau încă sema ce se întâmplă cu mine, dacă sunt mai mult sau mai puțin decât am fost. Nici nu-mi pasă prea tare. Precum Shigong, minus înțelepciunea, stau la pândă cu arcul întins.

Un criteriu de urâțenie

Pedalez ușor printre blocuri. Unele au fost „reabilitate termic” și arată ipocrit de noi; majoritatea sunt cinstit de cenușii. Sunt în fiecare oraș din țară și în multe comune. Oriunde te-ai duce, te reîntâlnești cu ele, de ai impresia că nu ajungi niciodată nicăieri, decât, dacă, evident, fugi din țară. Toate sunt foarte urâte. Mă întreb de ce, de unde urâțenia asta frapantă, pură, care nici măcar nu se poate transfigura în kitsch. Nu e de la lipsa de decorațiuni arhitecturale, există frumusețe în simplu și auster. Poate de la masivitate, poate de la repetiție: am impresia că nu avansez, că ceva mă trage în jos, că sunt ziduri peste tot. De fapt, îmi dau seama pocnind din degete, asta e. De aici e urâțenia: de la cantitatea uriașă de ziduri și pereți. Nu doar cei de-afară, iluzia de metereze apocaliptice, ci nenumăratele ziduri interioare, pe care nu le vezi de-afară dar despre care știi sigur că sunt acolo, împărțind marea masă de oameni, septând-o în celule minuscule de singurătate. Vivimos en celdas de cristal

Nu e doar beton, cărămidă și rigips în pereții ăștia. Mai e o subtanță, imaterială dar mai adevărată decât betonul. Doamna bătrână de la cinci nu suportă tropăielile copiilor de la șase. Tinerii de la scara E dau muzica prea tare (manele, sau rock, sau ce ascultă azi tineretul). Bărbatul de la 152 vine mereu beat acasă și o poți auzi pe nevastă-sa cum îl ceartă, apoi pe el, apoi iar țipetele ei, de data asta de durere. Probabil o bate. Ai vrea să o bată în tăcere, dar, dacă nu se poate, te concentrezi și infuzezi pereții ăia cu tăcere prin propria ta voință. Prin propria ta ființă te înconjori de un film impermeabil, la zgomot, muzică, miros de mâncare și tutun, de sudoare, de câine, ciorbă, ciorbă de câine și a ce-o mai mirosi blocul, urină și Petrosin. E impermeabil chiar și la tăcerea altora. La tăcerea doamnei bătrâne de la cinci care nu mai iese niciodată din apartament.

Pedalez mai departe, satisfăcut că am găsit un criteriu obiectiv de urâțenie, pentru tratatul meu fictiv de estetică. Zidurile. Întrezăresc cu coada ochiului un moș îngenuncheat lângă un bloc. Plivește buruienile din fâșia de grădină de sub ferestrele de la parter.

Imaginea e o veche poză de-ale mele.

Prea mult autocontrol

Povara conştiiţei. Povara de a te simţi tu însuţi, de a crede în propria ta existenţă şi puterea de a fi propriul tău stăpân.

Nu ai cum să fii întru totul propriul tău stăpân. Conştiinţa nu e un monarh absolut, ci un conducător ales, pentru care se zbat şi lucrează împreună nenumărate elemente diferite, mai multe popoare de celule decât sunt popoare de oameni pe lume, mai multe niveluri de structuri şi relee decât conştiinţa poate măcar să înceapă să intuiască. Suntem mult mai mult decât ştim. Conştiinţa, adică tu însuţi, e un imens efort colaborativ.

De ce e nevoie de efortul ăsta, de ce exişti, de ce porţi povara de a fi separat de masa comună şi adormită a materiei? E căutarea fiecăruia dintre noi, dar, chiar dacă nu ai cerut-o tu, tot cred că datorezi niţică recunoştinţă pentru părticelele organice şi vii care îţi alcătuiesc corpul, creierul, organele de simţ, pentru tot ceea ce te ajută fără ca ţie să trebuiască să îţi pese prea mult.

Recunoştinţă, nu dictatură. Ne dorim prea mult să controlăm direct ceea ce nu avem dreptul să controlăm. Ai voie să îţi controlezi respiraţia ca să cânţi, să vorbeşti, să alergi. Dar dacă încerci să preiei controlul ei pentru că ţi se pare că faci o treabă mai bună decât centrii din trunchiul cerebral care o coordonează, vei intra în conflict cu propriul tău corp. Trăieşte cu corpul pentru că merită să trăieşti, foloseşte imaginaţia ca să vezi cât mai departe în Univers, nu doar ca să te uiţi înăuntru, bâjbâind prin hăţişul de organe interne care se descurcă foarte bine şi fără tine. Nu aşa ai grijă de tine.

Înăuntrul tău nu e doar întuneric înspăîmântător. E o lume de care merită să te minunezi și să-i mulțumești și să o păzești. Și să arăți că îi respecți eforturile de a-ți susține conștiința, folosind-o așa cum trebuie. Păsându-ți de celelalte conștiințe, de semenii tăi, și de frumusețea din jur.

Programări anulate

Programările se anulează mai frecvent la psihiatrie decât la alte specialități. Adesea, oamenii pur și simplu nu mai vin, fără să mai facă și formalitatea anulării, lipsesc nemotivat, precum școlarul chiulangiu. Aproape că înțeleg pe undeva obiceiul psihanaliștilor de a factura și absențele. Chiar acum, două persoane nu și-au onorat programările, iar eu stau degeaba și am timp să scriu textulețul ăsta. În care încerc să îmi imaginez cum se întâmplă fenomenul. Cum renunți dumneata, omule pe care nu o să-l mai cunosc niciodată, la ajutor? N-am de unde să știu sigur, dar pot să bănuiesc. Poate că ți-ai făcut programarea într-un moment de mare durere. A ta, sau a celor din jur. Într-un moment în care sentimentul de „așa nu se mai poate, vreau să fiu mai bine” era copleșitor. Așa că ai închis ochi și te-ai hotărât să faci saltul. Și ce salt enorm ți se pare și acum! Psihiatrul stă de partea cealaltă a unei prăpăstii simbolice. E ca în bancul ăla vechi cu flaconul de pastile. „Nu știu cum să îl deschid, doamna farmacist!” „Găsiți instrucțiunile de deschidere în interior”. Așa și aici. Simplul fapt de a te duce la psihiatru pare că certifică faptul că ai o problemă mintală, te marchează cu fierul roșu, toată lumea va ști, și mai rău, tu însuți vei ști sigur că ai o problemă psihică. Și asta e aproape la fel de greu de suportat, la nivel de imaginație, ca durerea absolut reală pe care o simți acum, ca sentimentul de „așa nu se mai poate”. Și ești prins(ă) într-o menghină în care fiecare opțiune pare o fundătură, un șah mat sau cel puțin un stalemate.

Eris, zeița greacă a discordiei, mama tuturor durerilor

Dar nu ai ce face, alea jacta est, mâine te duci la înfiorătorul psihiatru, care se va uita la tine cu ochi reci și simpla lui privire te va transforma într-o nouă ființă, etichetându-te „pacient psihiatric”.

Și vine și a doua zi de dimineață. Dar dimineața toate lucrurile rele par să fi fost un coșmar.

„La naiba, nu mă duc la niciun psihiatru, o să mă lupt singur(ă) cu chestia asta, prin propria voință”

„Nu vreau să bag chimicale în mine”

„Ce poate ști un psiholog, un necunoscut, despre durerea mea?”

Și crezi că tot ce trebuie să faci e să ignori durerea, la urma urmelor sufletul e ceva imaterial, deci și durerea de suflet, tristețea, apatia, gândurile de moarte, sunt lucruri imateriale, fantastice, inexistente.

Îți spui toate astea și e așa de ușor să renunți.

Așa fac și eu, doar că la dentist.

Dar cariile nu trec singure. Nu trec prin propria voință. Măcar, în medicina dentară, știm atâta lucru.

Mintea nu e un dinte, nu? Mintea e plastică, mintea se reface, timpul vindecă rănile.

Problema e că depresia e, printre altele, o diminuare importantă a plasticității minții, a capacității ei de a se schimba ca să facă față mediului.

Problema e că, în tulburările anxietății, din care văd câte cinci pe zi, toate instinctele îți zic să nu faci nimic, să stai pe loc, la adăpost, într-atât încât ajungi să fii blocat.

Problema e că știm deja prea bine că adicțiile trec foarte greu fără ajutor.

Problema e că trauma e uneori o rană care refuză să se vindece.

E adevărat că fiecare om are și reziliență, capacitatea de a te ridica deasupra adversității. Durerea pe care o simți acum face parte din mecanismele tale de reziliență. E felul în care instinctele îți spun că trebuie să faci ceva. Cum am spus-o și în altă parte, să mergi la doctor nu e un semn de înfrângere, nu e o capitulare, ci unul de curaj. Toate ideile preconcepute pe care le-am înșirat la începutul textul sunt, eminamente, prostii, cuvinte goale de conținut, prejudecăți stupide și minciuni sfruntate. Dar minciuni cu o mare greutate socială. E un act de curaj și putere să treci peste ele. Nu e ușor să renunți la ideile de-a gata, la presiunea socială, ca să te gândești, în sfârșit, la ce e important pentru tine însuți.

Nu te cunosc, și poate că nu o să te cunosc niciodată. Poate că o să fii bine fără niciun ajutor, îți doresc din inimă lucrul ăsta. Și îți doresc din inimă să ai ajutor atunci când e nevoie.

Și mai împărtășesc cu tine gândul ăsta paradoxal: ciudat lucru, durerea, care nu are niciun corp material, și totuși e cel mai real lucru din Univers.

Iunie

Aș fi vrut să-mi ridic singur casa
Să trudesc din zori până în noapte în lungile zile de iunie
Părticele din mine să se amestece cu lutul cărămizilor
Zidurile să fie atât de drepte cât îmi sunt gândurile
Și panta acoperișului cât îmi e nădejdea
Seara să pic frânt și fericit de durere și să dorm fără vise
În schimb eu nu dorm niciodată și visez tot timpul
Blocul în care stau a fost construit de un inginer
Copiii și nepoții lui au împânzit Americile
Bătrânii proprietari îi știu numele
Fără de nume sunt eu, chiriașul
Sunt o binețe întâmplătoare în lift
Încerc să semnez tabelele la administrator
Dar stiloul meu e veșnic plin
Cu cerneală simpatică

Imagine: Flaming June, Frederic Leighton, 1895

Porțile de calcar

Colegul Gabriel Diaconu spune, atât de frumos, că e încă tânăr, dar a văzut muntele. Eu, care sunt doar un pic mai bătrân ca dumnealui, am adesea impresia că am făcut un viraj greșit și, în loc să urc serpentinele am intrat într-un tunel care nu se termină, iar acum sunt fix sub munte, e o penumbră foarte deasă și nu văz nimic mai departe de petecul dinaintea mea. Astfel îmi trăiesc viața și îmi practic profesiunea, de la zi la zi, în fiecare dimineață înarmându-mă pentru asaltul de povești extraordinare și triste pe care trebuie să încerc să le învăț, fără să mă gândesc la ziua de mâine sau poimâine, la direcția lucrurilor, la „tabloul general”, fără ambiții, fără planuri, nici de „dezvoltare profesională”, nici de pensionare. Trăiesc și profesez precum merg pe bicicletă, foarte atent la drumul momentan și fără să mă gândesc prea mult la destinație. Fac ce pot. Nu fac nicio schimbare, pentru că nicio schimbare nu e posibilă când schimbarea e permanentă. Panta rhei de trei lei, copiii mei. Am devenit mai bun în meserie, încetul cu încetul, mi s-au decantat ideile, sunt mai concis, mai precis, mai puțin anxios, deși, când ies din cabinet la sfârșitul zilei mă apucă o oboseală din cele care amorțesc mintea și înmoaie genunchii, noroc că mă mai duc în parc cu proprii mei copii, mă mai vede soarele, altfel mă dor oasele de cât mă agăț de scaunul de la serviciu, dar și în parc e un haos de râsete și țipete și e tot mai greu să îmi păstrez copiii permanent în câmpul vizual, hai să fim serioși, e mult mai ușor la serviciu, la orice serviciu, decât cu copiii în parc. Și aici m-am perfecționat, mi-au crescut ochi la spate, presimt pericolele cu mult timp înainte și pot fi în trei locuri deodată. Am învățat de asemenea cum să nu mă revolt, cum să mă descurc printre picături, cum să nu supăr pe nimeni, dar și pentru lecția asta mă simt nițel vinovat. Cum faci diferența, în cele din urmă, între narcisism și simț civic? Între self-righteousness și comportament etic? Cărările sunt întortocheate și scrisul de pe zid e hieroglific, prieteni. De asta noi trebuie, dacă scriem, să scriem limpede, ordonat, citeț și fără ocolișuri.

Zilele trecute am fost la Marsilia și, chiar în ziua plecării înapoi către casă, m-am urcat pe un munte de la marginea mării. Eram grăbit și îngrijorat, să nu cumva să pierd avionul din cauza excursiei ăsteia de ultim moment și, când am ajuns în vârf, niște stânci mari s-au desfăcut lăsând să se vadă valurile și o insulă îndepărtată, probabil insula Riou. Mi-am tras sufletul și m-am imaginat dincolo de porțile de calcar, era lucrul cel mai natural de făcut, dar nici păsările maritime nu decid încotro bate vântul și ele nici măcar nu se pot imagina în altă parte.

Burnout-ul nu e un sindrom

Realizez că trebuie să scriu mai des, altfel mă voi scufunda în irelevanță. Am multă treabă de făcut în privința asta, încă nu am terminat articolul despre conferința Alzheimer, la care am fost recent pe post de reporter, și datorez și unul despre frica de bătrânețe, pentru o cunoscută revistă cultural-artistică. Dar mă simt cumva secat de resurse zilele astea, poate o fi ieșirea din iarnă, poate rutina zilnică, fără de care nu ne descurcăm dar care, în doze mari, tinde să ne înlocuiască cu un zombie animat de un mecanism interior de întors cu cheița. Nu e tocmai sindromul burnout, dar poate e un moment bun să vorbim despre sindromul burnout.

Se zice că ai sindromul burnout în următoarea situație. Ai o ocupație care inițial era foarte încărcată afectiv, cum e meseria de profesor, sau de doctor, asistentă, infirmeră, sau de lucrător social, sau de activist în ONG-uri diverse, sau de copil care își îngrijește părintele bolnav de demență sau imaginează-ți dumneata, cititorule, orice altă situație asemănătoare. Dar acum a devenit aproape golită de emoții pozitive și încărcată de emoții de sens contrar, de la satisfacție la durere, de la altruism la cinism (o fi cinismul o emoție? sau absența uneia?), de la empatie la psihopatie. Și mai e și o imensă oboseală, care te face să-ți pui serios întrebarea dacă mai merită să continui cu ocupația respectivă, sau mai bine te retragi din lume și cultivi dovlecei.

Am asistat recent la o prezentare despre sindromul de burnout la aparținători și am vrut să întreb de ce nu e un diagnostic oficial. La urma urmelor, vorbim atât de mult despre el. Colegiul Medicilor din București a făcut o cercetare din care reiese că mai mult de jumătate dintre medici sunt burnoutiști. Eu cred că din aceștia, jumătate nu realizează că au sindrom de burnout, sau realizează dar o iau ca pe ceva normal, de neevitat, de întâmpinat doar cu fatalism pasiv. Tot folosim cuvântul ăsta, „sindrom”.

Imagini pentru i don't think it means what you think it means

La urma urmelor, prin ce se diferențiază sindromul ăsta de o tulburare depresivă? Aparent, prin nimic, vă spun eu. În depresie, simptomele cardinale sunt dispoziția depresivă, care nu e doar o simplă tristețe, ci exact golul dureros pe care îl ai și in burnout; și pierderea interesului și satisfiacției pe care ți le aduceau lucruri care erau importante pentru tine. Adică fix ca în burnout. Și în burnout ai adesea tot restul cortegiului de simptome depresive, inclusiv dureri fizice, de mațe, de cap, de inimă, inclusiv gândul că, dacă chestia cu dovleceii nu e fezabilă, atunci și moartea ar putea fi o binevenită vacanță.

Și atunci, de ce vorbim despre burnout și nu despre depresie? De ce burnoutul nu apare în nicio clasificare internațională a maladiilor? Eu cred că din cauză că din motive epistemologice, de punct de vedere. Depresia e o boală. Burnout-ul e accident de muncă. Poți să faci depresie de la burnout, dar burnoutul nu e niciodată problema ta personală, cum ar fi diabetul, ci e mereu o „boală” a unui sistem întreg. Unde e un caz de burnout, sunt multe cazuri de burnout împreună. Să zicem că lucrezi la întreprinderea de construcții Sisif SA. Și ți se cere să rostogolești niște blocuri pătrate de granit. Și tu pornești plin de entuziasm, dar blocurile sunt pătrate și nu se urnesc decât câte o miime de milimetru, și pe tine încep să te doară mâinile și coatele și ți se rupe și un mușchi. Sindromul de burnout nu e că ți s-a rupt mușchiul și te doare cumplit și nu mai poți face nimic, e că blocul ăla e pătrat și șeful de șantier nu a fost în stare să găsească o metodă mai potrivită de a-l deplasa.

Desigur, e absurd să zici și că e vina muncitorului, că are el mușchii prea fragili, și că, dacă îl trimiți la doctor să-i coasă mușchii și îi dai și niște vitamine, ai rezolvat problema și totul va merge ca pe roate. Dar exact asta presupune să folosești cuvântul „sindrom”. Dacă vezi burnoutul ca pe o maladie înseamnă să vezi problema dintr-un unghi absurd de greșit și care va duce la și mai multe burnouturi. Mai mult, plasându-l în sfera maladiilor psihice, îl încarci și cu stigmatul, discriminarea și răutatea cu care societatea tratează de obicei aceste suferințe. Și îl însingurezi și mai tare pe omul burned out.

Așa că propun să folosim altă vorbă meșteșugită pentru burnout. Una care să nu fie ca șarpele care se mușcă de coadă, când e vorba de medicină. Sau de orice altceva. Nu-mi vine niciuna în minte momentan, poate pentru că orice vorbă am folosi pentru această entitate ciudată ar fi doar o altă mască care să ascundă adevărații responsabili. Sau poate nu mă duce pe mine mintea acum, pentru că am un mic burnout.

Cumpăna de a fi părinte

Să devii părinte e într-un fel o criză, în sensul că e momentul unei mari schimbări inevitabile. În noi și în afara noastră. Vom deveni alți oameni. Ce depinde de noi e sensul schimbării. Noi putem influența destinația, dacă acest om nou va fi unul mai bun sau mai rău decât cel care am fost.

Să fi părinte nu te face automat mai iubitor, mai empatic, mai generos, mai tandru, mai înțelegător decât înainte. Ba din contră, dacă nu ești atent, te poate face contrariul. Majoritatea dintre noi nu eram oricum monumente de altruism și empatie. Dacă suntem norocoși, avem câte o picătură din aceste elixire afective. Adică rezerve limitate. În schimb, suntem de asemenea capabili de gesturi crude și nocive, nu atât din rele intenții cât din cauza nepăsării, ignoranței, capacității noastre vaste de a face abstracție de suferința sau sentimentele unui seamăn.

Când ești părinte, ești forțat să îți mobilizezi rezervele emoționale instinctive. Nu ai de ales acum: o altă persoană va deveni visceral de importantă pentru tine. Cele mai puternice emoții din adâncuri vor prinde o viață nouă și nebănuită: nu doar atașamentul feroce față de puiul tău, ci și anxietatea și furia, aliații noștri cu care cândva ne apăram progenitura cu ghearele și dinții de fiarele flămânde din jur.

Emoțiile astea vor veni așadar oricum. Rămâne să vezi ce vei face cu ele.

Poți să te faci că nu există. Să te depărtezi. Asta o facem cel mai adesea noi, bărbații. Ne prevalăm de statutul nostru privilegiat, de faptul că Statul nu ne dă concediu parental concomitent cu mama, ca în Suedia (unde, aparent, tații care aleg opțiunea asta trăiesc mai mult și mai sănătos) Și petrecem mai mult timp decât de obicei la serviciu (sau prin alte părți), sub multe pretexte pe care le credem și noi, că aducem bani acasă sau că nu e rolul nostru social să ținem pruncul în brațe, când de fapt uriașa schimbare din pătuț și din inimile noastre ne sperie de moarte.

Nu că femeile ar fi scutite de groaza asta. Una dintre manifestările „populare” ale depresiei post-partum e senzația dureroasă că nu reușești să te conectezi de copil, să te atașezi de el. E un fel de reacție instinctivă de teamă și protecție. Doar că pentru femei asta vine la pachet cu sentimente copleșitoare de vinovăție, de care noi, bărbații, ne putem dispensa, căci societatea ne dă voie.

Dar nu poți să te prefaci așa la nesfârșit. Emoțiile de părinte te vor trage de mânecă până când le vei lua în seamă și le vei lăsa să te conducă pe noul tău drum. Și de abia aici începe greul. Pentru că va trebui să-ți pui la bătaie picătura aia de empatie. Dar empatia, dacă nu e cultivată și îngrijită cu mare grijă, se termină repede. Îi ia locul oboseala și „starea de război”. Și uite așa apar studiile alea share-uite de zor pe facebook, cum că să ai copil e factor major de stress și nefericire. Dar nu copilul e factor de nefericire, ci neglijența față de propriile noastre emoții.

Pe termen scurt, ea duce la suferință și durere. Pe termen lung, duce la ceva mult mai rău: la nepăsarea aia care e sursa tuturor relelor în omenire. Și la reacția, logică, de a-ți învăța propriul copil că e mai bine să nu fie empatic, să nu se gândească decât la el însuși, la propria lui propășire și prosperitate, chiar cu prețul suferinței altora. Ceea ce e o filosofie populară de parenting astăzi, chiar dacă nemărturisită și neanunțată pe site-urile de profil. Părintele care ocupă abuziv ambele locuri pentru persoane cu handicap, dimineața, pe strada școlii, nu e psihopat din născare, e omul care aproape și-a epuizat resursele afective, investește ce mai are în bunăstarea propriului lui copil și acolo se termină totul. Și acel părinte s-ar putea să fie foarte aproape de o mare depresie și nici să nu știe.

Dar câți dintre noi mai au puterea, energia, să privească mai departe nițel de propria ogradă, de propria familie imediată, măcar din nădejdea că o parte din generozitatea ce pare o investiție nesăbuită se va întoarce cândva tot în favoarea copilului nostru? Că, privindu-ne pe noi, va deveni el însuși un om mai bun, mai înconjurat de iubire?

Atelierul de biciclete

Asemuiesc psihoterapia unui atelier de biciclete.

Asta în sine nu e surpinzător. Aproape fiecare aspect al vieţii poate fi formulat ca o pildă biciclistă. Sunt convins că o ştiţi pe aia cu “viaţa e ca mersul pe bicicletă, poţi merge doar înainte şi dacă te opreşti, cazi”. Pe scurt, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu trăiesc aşa cum pedalez şi viceversa.

Uneori, mi se strică bicicleta. Crapă un pneu, cel mai des, dar alteori sunt probleme mai grave, cum ar fi un joc la butucul pedalier. Stau la bloc, aşa că îmi aduc în hol velocipedul, îl suflec mânecile şi mă apuc să îl desfac. De fiecare dată fac o mizerie groaznică. Las ulei din ăla negru şi îmbâcsit de pe lanţ şi pe tavan, iar pe mâinile mele rămâne vreo săptămână, chiar dacă mă frec cu tix pe ele. Se împrăştie biluţele de la rulmenţi pe sub toate mobilele. Mereu greşesc câte ceva, mereu stric ceva ce nu era stricat, iar procesul se complică şi durează multe ore. De multe ori, o scot la capăt. Alteori, nu mai am ce face şi trebuie să adun bucăţile într-un sac şi să mă duc cu ele la psihiatru…ăăă…adică la service.

Nu vă mai spun cam ce părere are familia mea despre această întreprindere.

Aş fi preferat să am un loc al meu, care să nu fie acasă. Un şopron în care să fac oricâtă mizerie simt nevoia, fără teamă că deranjez pe cei din jur sau că uleiul cel negru va da cumva pe dinafara celor patru pereţi. Şi în care să nu fiu sigur, să fiu cu cineva care se pricepe la biciclete, care să mă ajute, să îmi ţină roata când dau la cheie, ca să nu-mi secţionez degetele în lanţ, să mă împiedice să fac o prostie majoră atunci când desfac butucul roţii din spate, din astea. Iar când termin, să îmi scot salopeta şi să mă întorc în lumea reală cât de cât curat şi prezentabil, dacă nu zâmbitor.

Dar n-am. Mă chinui singur, “prin propria voinţă”, de parcă n-aş fi bărbat adevărat dacă aş face lucrul logic şi aş cere ajutorul. Şi îmi umplu pereţii de mizerie de la lanţ.

Nu fiţi ca mine. Reglaţi-vă bicicletele într-un atelier, cu cineva priceput lângă voi.