Teorie despre numele lui Django Reinhardt

Django Reinhardt a fost cel mai mare chitarist de jazz al tuturor timpurilor. Și asta din trei motive:

  • virtuozitatea extremă, care i-a adus o faimă mondială încă din tinerețe și, legenda spune, i-a lăsat cu gura căscată pe maeștrii originari ai jazzului american, asta deși Django nu știa note și nu folosea partituri
  • faptul că a inventat de unul singur un întreg nou stil de muzică, jazz manouche, primul stil de jazz european, o muzică fremătătoare și plină de energie chiar și în melancolie, ca viața însăși
  • faptul că a făcut asta de pe un pat de spital, când de abia devenise major, cu mâna stângă arsă și pe trei sferturi stricată.

Nu avem certitudini despre numele lui originar. În certificatul de naștere e trecut Jean Reinhardt, dar taică-său își schimbase deja numele de familie ca să păcălească armata. Faptul că s-a născut într-un sătuc belgian nu are nici el prea multă însemnătate, ai lui fiind romi nomazi. Sunt romii cu adevărat belgieni, români, maghiari, englezi, rajastanezi sau turci? Nu, dar păstrează fragmente din națiunile de adopție, în felul lor aparte, nu în hrisoave, jurnale și alte hârtii. Neamul lui Reinhardt nu credea în mijloace fizice de păstrare a urmelor trecutului.

Era o familie de lăutari. Tatăl lui Reinhardt cânta la țambal, un unchi cânta la banjo-chitară, Jean însuși la vioară, și fiecare din cei șapte frați avea instrumentul lui. Darul familial al muzicii s-a manifestat foarte repede la micul Jean, care cânta în taraful familiei, precum și în alte orchestre de muzică populară.

Un teribil accident era însă cât pe ce să îl împiedice să își mai câștige pâinea așa cum o făcuseră strămoșii lui. Când avea optsprezece ani, rulota în care locuia a luat foc cu tot cu el înăuntru, arzându-i mâna stângă și un picior. După toate îngrijirile, doar două degete îi mai funcționau cât de cât, și medicii i-au zis că s-a terminat cu vioara.

Așa că Jean și-a luat o chitară. De ce chitară? Pentru că, spre deosebire de banjo sau vioară, putea cânta în surdină la ea, cât să nu deranjeze pe ceilalți bolnavi din spital. Deși, vă dați seama ce privilegiu pe oamenii ăia, să asculte cum se naște o muzică, o eră! În același timp, a descoperit discurile cu noua muzică la modă de peste ocean, jazzul, cu Ellington și Louis Armstrong, și dragostea a fost așa de mare încât a renunțat la lăutărie și, din cele două degete schingiuite, o mână bună și ritmuri negre americane, a făcut ceva uimitor. Gândiți-vă că, ieșit din spital după un an și jumătate, a devenit aproape imediat faimos pe tot globul. Și bine a făcut, că prea mult timp nu avea.

Au urmat ani frumoși dar și cumpliți, anii faimosului quintet Hot Club de France, alături de prietenul Stéphane Grapelli, violonist pornit și el din stradă, dar și anii ocupației germane, când doar talentul l-a salvat probabil de lagăr și moarte pe țiganul Reinhardt. Mâna arsă l-a salvat însă de război: ce irosire sinistră ar fi fost dacă ar fi murit în tranșee, pentru patrie…

În acea perioadă se spune că Reinhardt a renunțat la jazz doar cât să scrie o jelanie pentru romii victime ale nazismului, numit Requiem à mes frères tsiganes. Dar, după cum știm, nici Django, nici neamul lui nu puneau preț pe hârtii și alte mijloace fizice de păstrare a trecutului, așa că nu a rămas nicio partitură și, după o singură interpretare la un institut pentru copii orbi, nimeni n-a mai auzit vreodată acea compoziție. Oare o mai fi cineva în viață care să își amintească de ea? Și ce s-ar fi întâmplat dacă Django ar fi trăit cu câțiva ani mai devreme, înainte de invenția discurilor? Un muzician la fel de mare ca Charlie Parker, un prodigiu ca Mozart, și nimeni nu și-ar fi amintit de el. Și cred că lui însuși nu i-ar fi păsat sau nu ar fi înțeles un asemenea cult al personalității, și n-ar fi știut alt mod de a-și duce muzica dincolo de moartea fizică decât prin copiii lui. Ceea ce a și făcut, până la urmă, fiii și nepoții lui devenind muzicanți foarte respectați, iar jazz-ul manouche are și azi, mai mult ca niciodată, ucenicii lui fervenți.

Un ultim mister rămâne. De ce Django? Ce însemna porecla asta? Unii zic că, în dialectul rom local, ar fi însemnat „eu trezesc”, dar asta nu ne spune mai nimic. Alții zic că ar fi doar un diminutiv haios al lui „Jean”.

Dar eu nu pot să nu mă gândesc că django seamănă cu cuvântul românesc ciung. Dicționarul etimologic îl apropie de albanezul tsunk, italianul cionco și maghiarul csonka. Citisem pe undeva că în maghiara din Ciuc există csángo, care ar însemna mutilat, ciuntit, dar în dicționarul explicativ al limbii maghiare csángó înseamnă pribeag, precum neamul lui Django.

Un cuvânt internațional așadar, și de ce n-ar însemna chiar asta, Django, Ciungul? Omul care, pentru că i-a ars o mână, s-a ridicat din cenușă și a ajuns cel mai mare dintre ai lui, și ne-a dăruit atât de mult.

Django Reinhardt a murit tânăr, la doar 43 de ani, de o hemoragie cerebrală. Soția lui, conform tradiției, i-a ars toate lucrurile, pentru că neamul rom din care făcea parte nu pune preț pe mijloacele fizice de fixare a trecutului. Doar prezentul, muzica cântată chiar acum, și viitorul, copiii, contează. Restul e cenușă.

Dar din cenușă, uneori, renaști mai mare decât ai fost vreodată.

Poate din cauza ploii izbindu-se de termopan

…am visat că mă mutasem într-un port fără nume, la malul unui ocean. Eram în continuare psihiatru, și tot pe bicicletă mergeam în zori către serviciu. Și tot prin ploaie. Dar era o ploaie sărată, iar în locul bulevardelor blocate de trafic, pedalam pe străzi cu pavate cu piatră de râu, salutându-i pe pescarii întorși din expediția de noapte, în loc de fumul de eșapament trăgeam în piept vântul amar și viu dinspre larg.

Iar la serviciu ascultam povești despre monștrii marini populând coșmarurile celor răniți. Precum acea țestoasă descrisă de Fiziolog, atât de mare încât marinarii o confundă cu o insulă, doar ca să descopere prea târziu că pământul de sub ei e acoperit de solzi și îi răstoarnă în valuri. Sau strigoiul balaurului lui Poseidon, cel ucis de Perseu; sau fiarele lui Homer: Karybdis înghițitorul de corăbii și Scylla, care mânca câte șase marinari din fiecare echipaj, câte unul pentru fiecare gură din fiecare cap al său; și să nu uităm de Hidră, sau de Jormungandr dușmanul lui Thor, cel care își mânâncă pe vecie coada, sau să sperăm că pe vecie pentru că se spune că, atunci când nu va mai face asta, va veni sfârșitul lumii.

În fine, mă înțelegeți, lucruri mai simple și mai ușoare decât ce ascult astăzi, în realitatea urbană.

Ritualuri moderne

Petrecerile corporatiste de Crăciun sunt un ritual neopăgân.

La urma urmelor, coporațiile, brandurile și altele asemenea au tot atâta realitate cât miturile și legendele. Existența lor nu este în planul fizic: nu poți delimita în niciun fel concret corporația, ea nu e echivalentă nici cu sediul ei, nici cu oamenii care o compun, ci e doar o sumă de texte pe niște hârtii: ca toate religiile. Cu toate astea, oamenii nu îi pun la îndoială câtuși de puțin această existență: după toate aparențele, oamenii cred în corporații. E o credință atât de puternică, încât nu încetează nici după apostazie, adică dacă ieși din coprorație. Într-un fel, retrăim vremurile din Sumerul antic, cu sutele și miile lui de divinități, fiecare guvernându-și sectorul atribuit.

Și, cum oamenii sărbătoresc dintotdeauna solstițiul de iarnă, indiferent de care e religia momentului, tot așa corpul sacerdotal corporatist nu poate decât să își grefeze propriile praznice tot în perioada asta. Și uite așa ne adunăm, ne deghizăm, ne transfigurăm pentru o seară și mărturisim prin muzică, dans și libație credința în zeitatea care ne hrănește, ne pedepsește, stabilind, în general, regulile noastre de viață.

Se pare că, orice ai face, tot crezi în ceva, chiar dacă e automat, chiar dacă e inconștient. Poate că, în același timp, trăim vremuri binecuvântate, în care poți și să alegi în ceea ce crezi. Să folosim acest dar cu înțelepciune.

Poveste tristă

…pe care inițial o păstrasem pentru Mahala, dar uneori chiar și dubla mea personalitate vrea să se reîntregească, așa că o pun și aici.

Mă mai duc doar vinerea la policlinica din Băneasa, la care mergeam cândva zilnic. Unul dintre lucrurile cele mai dragi din viața mea e drumul pe bicicletă până acolo, v-am povestit de multe ori despre el, pe malul Herăstrăului. Unul dintre motivele pe care iubesc acel sfert de oră săptămânal e predictibilitatea detaliilor. Se potrivește dimensiunii obsesionale a temperamentului meu. Găsesc ceva frumos și reconfortant în faptul că am învățat fiecare arbore, fiecare tufiș, rață, stârc cenușiu hibernal, gropșoară, miros de plante și de haleală prea scumpă. Iubesc felul în care diversitatea permanentă a oglinzii lacului e încadrată de limite statice, și de fiecare dată găsesc că propriile mele emoții se reflectă direct în modul în care se mișcă sau nu vălurele apei.

Ei, cu timpul am învățat și plimbăreții obșinuiți ai orei. Herăstrăul are clienții lui regulați, ca și mine, pe lângă alergători și familiile ocazionale. De pildă, știu un domn înalt și solid care se dă zilnic pe role în Herăstrău, cel puțin din 2003. Atunci l-am observat prima dată, când, în anul 6 de facultate fiind, strânsesem bani suficienți ca să îmi iau și eu role.

Dar eu voiam să vă zic povestea foarte tristă a celor trei domni vârstnici. Doi dintre ei sunt oameni, probabil pensionari, bărbați cu părul alb și eleganți nu neapărat prin vestimentație, ci prin acea detașare empatică și benevolă, o combinație între relaxare și îngrijorare autentică pentru soarta lumii, care este marca cavalerească a oricărui gentleman. Merg amândoi cu mâinile în buzunar, agale, cu capetele ușor apropiate, de parcă nu vor să deranjeze cu conversația lor simfonia matinală de ciripituri.
Al treilea domn vine imediat în urma lor, și are exact aceleași caracteristici cu primii doi, cu excepția faptului că nu e om, ci labrador. E infinit de bătrân și de demn.

M-am întâlnit cu ei de nenumărate ori timp de aproape zece ani, dar de vorbit n-am vorbit decât o singură dată când, depășindu-i eu pe bicicletă, am alunecat pe un dâmb de gheață și am căzut chiar în fața lor. Atunci m-au întrebat ce mă doare, dacă sunt serios accidentat și dacă am nevoie de ajutor. Eu le-am zâmbit cu mustața însângerată și le-am refuzat politicos ajutorul. Aia a fost tot, dar cumva ajunsesem să dobândim, unii față de alții, acea cunoaștere și recunoaștere instinctivă, de dincolo de limbaj, de care oamenii sunt în stare dar pe care aleg să o ignore.

Scurtându-mi eu programul în Băneasa, i-am văzut tot mai rar, și aici povestea devine foarte tristă, căci azi de dimineață i-am întâlnit din nou. Doar că mai rămăseseră doar doi.



Fluidizarea e degeaba

Îi admiram adineauri pe polițiștii brigăzii rutiere. În intersecția de la Perla, fluidizau traficul cu măiestria și siguranța de sine a unui von Karajan. Îmi imaginez că e o muncă grea, de echipă, e nevoie de experiență, curaj, autoritate.

Și e degeaba.

Între timp, pe strada școlii, o mașină de poliție e oprită, chiar în fața Colegiului Goethe. Nu e pe trotuar (cum era anul trecut), doar pișcă nițel trotuarul cu botul. Șoferii, majoritatea părinți în mașini uriașe, SUV-uri de marcă, ca oamenii care merg la serviciu în centru, rulează tiptil, ca și când n-ar vrea să îi sperie pe polițiști. Trotuarele sunt însă în continuare ocupate de alte mașini parcate, copiii merg pe mijlocul străzii, cu puțin noroc unul dintre cele două locuri de persoane cu handicap ale școlii e liber. Acum câțiva ani, pe aceeași stradă a izbucnit ditamai incendiul, și pompierii n-au putut intra imediat din cauza mașinilor parcate. Dar nicio lecție nu a fost învățată și asta nu pare să-i privească într-un fel pe polițiștii timizi parcați lângă școală. Prezența lor e una pur simbolică. Nici vorbă de aplombul sublim al colegiulor din intersecție, de la fluidizare.

După părerea mea, rolul poliției, oriunde în lume, e să îi apere pe cei slabi împotriva abuzurilor celor tari. Orice situație inversă e o pervertire periculoasă, și România ar trebui să știe bine asta. În trafic, cei tari sunt șoferii, pentru că ei te pot omorî, iar cei slabi sunt pietonii, copiii care merg la școală de exemplu. Să concentrezi toată expertiza și timpul poliției în fluidizare, cu totala ignorare a categoriilor vulnerabile la trafic, e un abuz. Poate pare micuț, dar este din același material cu abuzurile totalitarismului. Dictatura autovehiculelor în oraș e una instinctivă, fără ideologie, și de care oamenii, inclusiv șoferii, nu sunt conștienți din pricina unul sever sindrom Stockholm. Șoferii au uitat că pot avea o viață mai bună decât nesfârșitele ore dezumanizante petrecute în cutiuța lor de oțel, cu un copil lipit cu nasul de geam și muzica unui radio de hituri generice care să mascheze singurătatea situației. Au uitat că proprii lor copii ar putea să respire un aer mai curat, ar putea merge pe jos la școală, cu prietenii lor, ar putea folosi orașul și în alt fel decât un spațiu exasperant de tranzit.

Am ajuns să nu mai iubesc Bucureștii, de ale cărui mii de poveșți eram cândva îndrăgostit. Am impresia că Bucureștii de azi ne urăsc. Dar noi am fost primii care am lovit orașul, l-am abandonat, l-am lăsat singur și ne-am refugiat în oaze tot mai strâmte delimitate de ziduri de oțel și beton. Cred că e deja prea târziu și nu mai aștept mare lucru de la relația pe care o am cu orașul meu, decât să nu ne lovească prea tare, pe mine sau pe familia mea. Încă merg pe bicicletă peste tot, încă îmi duc copiii pe jos la școală (pe mijlocul străzii), dar nu din vreo conștiință civică ci din egoism. Eu unul nu aș avea stoicismul să suport singurătatea cutiuței pe roți, scuipătoare de fum.

Dar cred că putem admira fluidizarea traficului măcar ca operă postmodernă de artă, în toată splendoarea ei inutilă.

Ivan Turbincă

A fost o dată un alt Ivan Turbincă. E și acum. Eu știu sigur că sunt Ivan Turbincă, dar poate ești și dumneata.

Eu, Ivan Turbincă, am o tolbă în care îmi pun toate grijile. E o tolbă magică, măcar pentru că e în stare să le țină pe toate. Sunt foarte multe. Am o grijă pentru fiecare pacient în parte. Pentru unii, am griji mici, pe care le-aș putea duce fluierând doar pe vârful degetului mic. Dar trei, patru, o sută de griji mici sunt greu de jonglat, iar eu sunt Turbincă, nu acrobat la circ, deși probabil sunt și asta, dar prefer să nu mă gândesc prea mult la firul subțire pe care umblu, ca și dumneata. Iau gândul ăsta și îl azvârl în turbincă. Și pentru alții am griji foarte mari. Nu doar că sunt mari, dar sunt vii, doar ce le ating îmi dau și ele un zvâc înapoi, îmi spun că sunt acolo și că nu pleacă nicăieri. E domnul care nu-și mai ia tratamentul și n-a mai venit la control de cinci luni, oare pe unde o fi acum? Mai trăiește? E doamna care se luptă zi de zi cu gânduri alinătoare de moarte. Când gândurile de moarte te sperie, eu unul sunt liniștit. Când ele te alină, eu atunci mă sperii și crește grija din turbincă.

Cred că toți doctorii au turbinci din astea, și e mare lucru că le avem. Fără ele, am fi rapid îngropați în griji. Nici n-am mai zis nimic de alte griji mai personale. Le știi și matale, că le are toată lumea.

Zic doar de astea, „profesionale”. Pentru că mulți ne întreabă cum facem față la atâta. Sau se întreabă pe ei înșiși dacă medicul nu cumva e lipsit de suflet, că ce suflet de om ar putea încasa atâtea griji? Așa facem: avem o turbincă magică. Reversul medaliei e că turbinca asta e mereu cu mine. O car în cârcă și la serviciu, și în drum spre casă, și pe plajă la mare, și în vârf de munte. Chiar și în somn. E tot timpul în spatele meu, cu toate grijile, mereu se zbate câte una și o simt prin pânza magică a turbincii.

Și e bine să aibă fiecare turbinca lui. Pentru fiecare om care moare fără rost, pentru fiecare foame, sete, omor, tâlhărie, nedreptate, accident, să luăm grija aia minusculă – că doar nu îl cunoșteam personal pe omul ăla, și, în loc să o aruncăm în uitare, să o punem cu grijă în turbincă, spre a fi folosită mai târziu. Altfel, s-ar putea să iasă din uitare, să iasă de sub pat și să ne muște de beregată exact când ne e somnul mai dulce.

Vademecum de frică

Acum vreo zece ani am lucrat și învățat o scurtă vreme în Franța, în domeniul psihiatriei de urgență. Am învățat multe acolo, dar azi aș vrea să îmi aduc aminte câteva amănunte despre felul în care se intervenea în urgență, în teritoriu. Și anume, foarte rapid. O amenințare de suicid era tratată precum un potențial infarct miocardic: în câteva minunte, un echipaj era la ușa ta, și dacă nu deschideai, ușa era spartă și erai dus la urgențe. Totul dura câteva minute. Cel mai simplu era, pentru mine, psihiatrul, să pun răul în față și să trimit pacientul spre a fi internat, chiar și fără voia lui (dar la solicitarea familiei sau a unei autorități sociale). Nimeni nu m-ar fi învinovățit pentru asta. Desigur, un psihiatru considerat bun ar fi încercat mai întâi să detensioneze, să de-dramatizeze, să dezamorseze situația urgentă, sau să câștige cât mai mult timp, păstrând internarea ca ultimă resursă de rezervă. Dar nu toți psihiatrii erau buni, experimentați sau versați în cum să gestionezi o iminență de suicid, așa că exista un întreg sistem public care să sprijine pe pacient și pe psihiatru.

Mie, psihiatrului tânăr idealist de atunci, îndopat cu Foucault și Derrida, sistemul ăsta mi se părea nițel totalitar, așa de eficace era.

Revenit în țară, am început propria mea practică independentă și am aflat foarte repede ce înseamnă absența unui asemenea sistem și a unei psihiatrii comunitare de orice fel. Nu e nicio libertate în plus, nici un drept al omului respectat. Am început să văd pacienți suicidari, pe care nimeni și nimic nu-i ajută, dacă sunt într-un moment critic. Ambulanța nu intervine fără acordul expres al viitorului spânzurat, Poliția nu are nicio lege care să-i permită să intre neinvitați în domiciliu ca să poată întrerupă tragedia, totul e în cârca familiei. Am văzut intervenții care au durat zece ore, în loc de cele cinci minute rapide și nedureroase pe care le văzusem în Franța. Nu din cauza unor negocieri spinoase, ci pentru că ambulanța venea foarte târziu, pleca fără pacient, apoi venea poliția foarte târziu și apoi urmau lungi, lungi ore de lipsă de îndrăzneală, de groază a fiecărui actor din drama suicidului acut, de a interveni.

Pentru că fiecare actor se simțea descoperit, neprotejat. Mai bine să nu faci nimic decât să riști să o pățești. Dacă polițistul sparge ușa, și după aia tot victima pe care a salvat-o îl dă în judecată sau îl reclamă la șef? Nu zice un străvechi și înțelept proverb că singura facere de bine e aia de mumă? Nu mai bine stăm cuminței pe loc și așteptăm ca timpul, entropia, Dumnezeu și Universul Indiferent să le rezolve pe toate?

Într-o vreme, am colecționat cazurile astea. Le-am și prezentat la un congres psihiatric, în rafală, câte zece o dată, ca un fel de mărturisire amară a neputinței psihiatrului de ambulator. Aș putea să le înșir aici, dar nu cred că e locul potrivit și anumite criterii privind confidențialitatea și potențiala vătămare morală a victimelor și familiilor lor mă împiedică. Și spațiul: nu mi-ar ajunge o sută de postări ca să le povestesc pe toate. Și timpul: singurul timp pe care îl mai am sunt picăturile dintre două consultații.

Cu timpul, și eu, și familiile care trec prin dramele psihozei, suicidului, evenimentelor acute și toxice de tot felul, am învățat să ne descurcăm fără sprijinul autorităților care ar fi trebuit să fie competente. Decât să cheme salvarea și poliția, apelând la 112, multe familii preferă să-și însoțeasă prin mijloace proprii soțul, copilul sau bunicul la camera de gardă de psihiatrie. Nu e sigur și nici nu e corect, dar e mai sigur și mai puțin traumatizant decât orice altă variantă disponibilă acum. Iar eu am învățat să negociez, să de-dramatizez, să dezamorsez, dezamorsez de-mi sar capacele și-mi filează lămpile. Am învățat să mă prefac că sunt autoritar, că am resurse, că controlez situația. Merge, de cele mai multe ori. Dar nu întotdeauna. Și sunt situații în care iar trebuie să apelez la Sistemul Public Inexistent de Ajutor Psihiatric de Urgență, alcătuit dintr-un asistent de Salvare, polițist neexperimentat și asistent social debusolat. Niciunul dintre noi nu știe sigur ce are de făcut, dar improvizăm, dacă am norocul să pic peste oameni care să nu se teamă. Majoritatea însă se tem: de propria lor ignoranță, de șefi, de familii, de faptul că nicio faptă bună nu e nepedepsită. Mai bine întorc spatele și nu se bagă. Și poți să-i învinovățești? Ce om singur, fără lege, fără suport logistic adecvat, poate duce în spate o asemenea intervenție? Ce grup de oameni singuri? Doar dacă e vorba de propria ta mamă: atunci poate, fiindcă n-ai încotro, deși ar trebui să fii tu însuți protejat și ajutat.

Și nu pretind că eu sunt mai breaz. Mi-e frică tot timpul. Când nu-mi va mai fi frică, probabil va fi de la burnout. De când sunt medic, am impresia că trăiesc clipă de clipă coșmarul ăla clasic, în care ești în pielea goală în public. Dar privirile străinilor nu aduc rușine, ci taie în carne vie.

Diferența majoră dintre un Stat civilizat și unul pseudocivilizat, cum e România, e Frica. Ne temem tot timpul, și de umbra noastră. Recent am vizitat din nou Strasbourg-ul, un oraș european civilizat, unde lumea se teme mult mai puțin, unde vinerea se dansează salsa pe un pod, unde e plin de oameni care, deși sunt în scaune cu rotile, nu sunt imobilizați, ci se bucură pe străzi de soare alături de toată lumea. Și acolo există oameni săraci, inegalitate socială, crime, psihoze. Dar mult mai puțină teamă.

Și teama vine din singurătate și hrănește singurătatea. Ce Românie să mai iubești, când România s-a atomizat, s-a fragmentat în grupuri minuscule, de câte trei oameni, foarte singuri și foarte speriați? Suntem toți la fel de singuri; și cel care moare u zile, în casa lui, în casa unui străin ostil, sau înghețat pe un câmp. Și medicul din camera de gardă. Și medicul de familie, înconjurat de mașinării care nu merg și care e amenințat că va plăti el tratamentele pacienților, dacă îndrăznește să greșească o virgulă. Și polițiștii, asistenții sociali, „reprezentanții autorității publice”, și ei sunt la fel de amețiți și speriați, oricât ar face pe vitejii. Și dumneata, cititorule. Incompetența și neputința noastră vine din frică. Cei care nu se tem sunt sunt doar cei care conduc prin frică, cei care profită de pe urma ei.

Periodic am revelația asta. Despre ea am scris în primul meu articol în Viața Medicală, acum 6 ani, și de atunci mă lovește periodic, cu aceeași violență de fiecare dată.

Avea dreptate poate Iorga, cum că suntem drumeți în calea lupilor. Doar că asta ne face și pe noi lupi, și nici nu ne dăm seama. Homo homini lupus est. Ferocitatea noastră vine din nepăsare. Pentru fiecare victimă de criminal psihopat, există sute de victime ale nepăsării.

Și nu știu dacă o să scăpăm vreodată de frica asta paralizantă. Pentru că frica e și o boală, dar e și justificată. Cum să nu îți fie frică? E o boală fără de care am muri, o vedem toți la știri. Cum să rupi cercul ăsta vicios? Cedezi și fugi?

Arcul întins

Rătăcind aiurea prin bibliotecă, am dat peste următoarea povestioară Chan. Cică Shigong Huicang era un vânător din provincia Jiang xi, în vremea dinastiei Tang, pe la sfârșit de secol VIII european. Într-o zi, când era pe urmele unei căprioare, a găsit în schimb pe marele sihastru înțelept Mazu Daoyi și a rămas cu el.

Deși nu a mai ucis animale sălbatice, Shigong și-a păstrat foarte multă vreme arcul. De fiecare dată când cineva venea la el, ori că dorea să-i fie ucenic, ori că era doar vreun călător însetat de înțelepciune, se trezea nas în nas cu vârful săgeții sale, gata să tâșnească din coarda întinsă, de trebuia să o ia la sănătoasa.

Până într-o zi când un tânăr pe nume Sanping, văzând arcul încordat, își dezveli pieptul și zise: „Asta e săgeta care dăruiește moartea. Dar aia a care dăruiește viața unde e?”

Auzind acestea, Shigong își rupse arcul și săgețile, exclamând: „În sfârșit, după treizeci de ani de vânătoare, am prins și eu măcar o jumătate de om.”

Sau jumătate de înțelept, după altă traducere.

Desigur, întâmplarea asta te duce cu gândul la Diogene, care, cu o mie de ani mai devreme, căuta un om cinstit cu o lampă aprinsă, în miezul zilei. Printr-o coincidență, povestioara de mai sus se găsește într-o carte uriașă numită Chuandanglu, „Catastiful Transmiterii Lămpii”.

Dar de ce doar jumătate? Înțelegem că jumătate tot e mai bine decât nimic, că ai noroc și dacă găsești jumătate de om cinstit, de om înțelept, de om pur și simplu. E o veche plângere a oamenilor, de a nu se găsi unii pe alții. Dar de ce Sanping nu era nici el întreg?

Nu știu. Bănuiesc că e vorba de tinerețe. Povestirea mi-a adus aminte și de o poezie timpurie de Rilke, Ce tânăr sunt, tradusă astfel de Maria Banuș:

Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare
oricărui zvon ce calea mi-o aţine;
supus, în blânda vântului strânsoare,
precum în parcuri plante suitoare
vrea doru-mi vrejurile să-şi aline.

Şi-oricărei arme pieptu-mi dezgolesc
atât cât simt că pieptul se lărgeşte.
Căci este timp de drum să mă gătesc,
când din răcoarea-acestor maluri, ziua
în ţări fără de ţărmuri mă goneşte.

Poate că despre asta e vorba. Pornim la drum cel puțin jumătate de oameni. E un dar. Unii dintre noi vor ajunge oameni întregi. Alții se vor risipi. Eu, care mă legăn între două vârste, nu-mi dau încă sema ce se întâmplă cu mine, dacă sunt mai mult sau mai puțin decât am fost. Nici nu-mi pasă prea tare. Precum Shigong, minus înțelepciunea, stau la pândă cu arcul întins.

Un criteriu de urâțenie

Pedalez ușor printre blocuri. Unele au fost „reabilitate termic” și arată ipocrit de noi; majoritatea sunt cinstit de cenușii. Sunt în fiecare oraș din țară și în multe comune. Oriunde te-ai duce, te reîntâlnești cu ele, de ai impresia că nu ajungi niciodată nicăieri, decât, dacă, evident, fugi din țară. Toate sunt foarte urâte. Mă întreb de ce, de unde urâțenia asta frapantă, pură, care nici măcar nu se poate transfigura în kitsch. Nu e de la lipsa de decorațiuni arhitecturale, există frumusețe în simplu și auster. Poate de la masivitate, poate de la repetiție: am impresia că nu avansez, că ceva mă trage în jos, că sunt ziduri peste tot. De fapt, îmi dau seama pocnind din degete, asta e. De aici e urâțenia: de la cantitatea uriașă de ziduri și pereți. Nu doar cei de-afară, iluzia de metereze apocaliptice, ci nenumăratele ziduri interioare, pe care nu le vezi de-afară dar despre care știi sigur că sunt acolo, împărțind marea masă de oameni, septând-o în celule minuscule de singurătate. Vivimos en celdas de cristal

Nu e doar beton, cărămidă și rigips în pereții ăștia. Mai e o subtanță, imaterială dar mai adevărată decât betonul. Doamna bătrână de la cinci nu suportă tropăielile copiilor de la șase. Tinerii de la scara E dau muzica prea tare (manele, sau rock, sau ce ascultă azi tineretul). Bărbatul de la 152 vine mereu beat acasă și o poți auzi pe nevastă-sa cum îl ceartă, apoi pe el, apoi iar țipetele ei, de data asta de durere. Probabil o bate. Ai vrea să o bată în tăcere, dar, dacă nu se poate, te concentrezi și infuzezi pereții ăia cu tăcere prin propria ta voință. Prin propria ta ființă te înconjori de un film impermeabil, la zgomot, muzică, miros de mâncare și tutun, de sudoare, de câine, ciorbă, ciorbă de câine și a ce-o mai mirosi blocul, urină și Petrosin. E impermeabil chiar și la tăcerea altora. La tăcerea doamnei bătrâne de la cinci care nu mai iese niciodată din apartament.

Pedalez mai departe, satisfăcut că am găsit un criteriu obiectiv de urâțenie, pentru tratatul meu fictiv de estetică. Zidurile. Întrezăresc cu coada ochiului un moș îngenuncheat lângă un bloc. Plivește buruienile din fâșia de grădină de sub ferestrele de la parter.

Imaginea e o veche poză de-ale mele.

Prea mult autocontrol

Povara conştiiţei. Povara de a te simţi tu însuţi, de a crede în propria ta existenţă şi puterea de a fi propriul tău stăpân.

Nu ai cum să fii întru totul propriul tău stăpân. Conştiinţa nu e un monarh absolut, ci un conducător ales, pentru care se zbat şi lucrează împreună nenumărate elemente diferite, mai multe popoare de celule decât sunt popoare de oameni pe lume, mai multe niveluri de structuri şi relee decât conştiinţa poate măcar să înceapă să intuiască. Suntem mult mai mult decât ştim. Conştiinţa, adică tu însuţi, e un imens efort colaborativ.

De ce e nevoie de efortul ăsta, de ce exişti, de ce porţi povara de a fi separat de masa comună şi adormită a materiei? E căutarea fiecăruia dintre noi, dar, chiar dacă nu ai cerut-o tu, tot cred că datorezi niţică recunoştinţă pentru părticelele organice şi vii care îţi alcătuiesc corpul, creierul, organele de simţ, pentru tot ceea ce te ajută fără ca ţie să trebuiască să îţi pese prea mult.

Recunoştinţă, nu dictatură. Ne dorim prea mult să controlăm direct ceea ce nu avem dreptul să controlăm. Ai voie să îţi controlezi respiraţia ca să cânţi, să vorbeşti, să alergi. Dar dacă încerci să preiei controlul ei pentru că ţi se pare că faci o treabă mai bună decât centrii din trunchiul cerebral care o coordonează, vei intra în conflict cu propriul tău corp. Trăieşte cu corpul pentru că merită să trăieşti, foloseşte imaginaţia ca să vezi cât mai departe în Univers, nu doar ca să te uiţi înăuntru, bâjbâind prin hăţişul de organe interne care se descurcă foarte bine şi fără tine. Nu aşa ai grijă de tine.

Înăuntrul tău nu e doar întuneric înspăîmântător. E o lume de care merită să te minunezi și să-i mulțumești și să o păzești. Și să arăți că îi respecți eforturile de a-ți susține conștiința, folosind-o așa cum trebuie. Păsându-ți de celelalte conștiințe, de semenii tăi, și de frumusețea din jur.