Cum se transformă anxietatea în depresie

Cum se transformă anxietatea în depresie

– poem în proză non-fiction –

Mai întâi e anxietatea.

De multe ori goală de orice gând și orice logică, atacându-te în plină zi senină, când erai în plin avânt, sau când te ridicai de jos, sau când dormeai.

Ca să eviți tigrul care pândește din iarbă, ajungi să nu mai faci multe lucruri.  Nu mai urci pe munte, nu mai mergi cu metroul, cu liftul sau chiar nu mai mergi deloc, nu mai scrii romanul ăla, nu mai ceri promovarea, nu mai vrei promovarea, nu mai dormi, nu mai privești afară pe fereastră, ci doar înăuntru, sub epidermă, unde e întuneric și tigrul s-ar putea ascunde mai bine. Dar tigrul deja te-a prins, te ține de gât. Nu simți nodul ăla acolo?

Mai întâi e doar anxietatea. Apoi vin gândurile. Pentru fiecare lucru pe care ai vrea să-l faci, sunt o mie de gânduri care te împiedică să îl faci. Toate pline de anxietate. Că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Că ești mai în siguranță dacă nu.

Dar nimeni nu poate fi anxios la nesfârșit. La un moment dat, anxietatea seacă, iar pe albia ei uscată se vede doar oboseala.

Dar gândurile rămân. Gândurile sunt foarte puternice, nimeni nu le dărâmă. Omul e o trestie gânditoare, și de aici vine toată puterea și slăbiciunea lui. Rămân gândurile, golite de orice anxietate și pline de o hotărâre care nu e a ta. Și de fiecare dată când ai vrea să faci ceva, ele vor fi acolo, spunându-ți nu.

Și pentru că totul trebuie să aibă o logică, dacă stai de vorbă cu gândurile astea, justificări o să fie, destule: că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Dar fără anxietate. Și toate par adevărate și logice, logica nimicului, logica entropiei și a disperării.

Și pac! ești deprimat(ă).

Adu-ți aminte de unde a pornit totul. De la un tigru invizibil, pe vremea când erai în plin avânt. Adu-ți aminte că, împotriva tuturor dovezilor, afară era soare și s-ar putea să mai fie încă. Ce ai pățit tu nu e Universul Indiferent, ci doar o rană. Iar rănile se vindecă.

Cere ajutor.

Depresia e a noastră

Acum câteva luni, un reporter de la o televiziune cunoscută m-a sunat să mă întrebe ce părere am despre ultimele rapoarte ale OMS, conform cărora rata depresiei a crescut alarmant de mult în ultimii 10 ani, inclusiv la adolescenți și copii.

Luat puțin pe nepregătite (oricum nu sunt în elementul meu în comunicările telefonice), am răspuns că o parte din această creștere ar putea fi explicată de faptul că știm mult mai bine să recunoaștem și să tratăm depresia, și asta nu doar noi, specialiștii, ci societatea în general. Am mai zis că, deși suntem încă departe de lumea ideală, stigmatul și rușinea au mai dat înapoi, se vorbește mai mult despre depresie și oamenii îndrăznesc mai ușor să ceară ajutor, și că toate astea sunt lucruri bune.

Cum era de așteptat, reporterului nu i-a plăcut răspunsul meu. „Dați-mi ceva cu care să lucrez!” m-a rugat el. „Nu e depresia o boală groaznică?” Ba da, sigur că e. Dar asta o știați deja. Sau mă rog, poate nu o știați, și de abia acum înțelegeți. Ce să fac, să emit niște profeții zguduitoare despre cum depresia va veni din cosmos și ne va mânca pe toți? Că e consecința viciilor vieții moderne? „Bine, vă mulțumesc, la revedere”. Schimbul nostru de replici nu a ajuns în reportajul final.

Scrie în comunicatul oficial OMS că noile cifre trebuie să fie un „wake-up call” către cei responsabili, cum că sănătatea psihică are nevoie de mai multe resurse, de mai multă finanțare, și că stigmatizarea trebuie să înceteze. Din punctul acesta de vedere, reporterul avea dreptate: noi, profesioniștii, nu trebuie să încetăm a atrage atenția asupra gravității problemei. Deși nu cred că reporterul s-a gândit la asta, ci doar la coloratura cât mai anxiogenă care face ca un reportaj să se vândă bine audienței.

Nu trebuie să comitem păcatul numit wishful thinking, dar nici nu trebuie să credem clișeul obosit cum că „depresia e boala secolului”. Depresia a fost împreună cu omenirea încă de la începuturile ei. Sigur, există factori care ar putea să o facă mai prevalentă, și primul care îmi vine în minte e urbanizarea. Dar e la fel de adevărat că, timp de secole, societatea occidentală a ales să ignore cât a putut de mult problema depresiei, cu excepția ocazionalului tratat excentric de genul Anatomiei Melancoliei și relegând cazurile grave, de neignorat, superstiției, demonologiei, păcatelor și patimilor. Datele actuale spun că în jur de o cincime din toți oamenii de pământ au sau vor face o tulburare depresivă, dar suspectez că semințele depresiei există în fiecare dintre noi. „Sigur, ești psihiatru, vezi numai depresii peste tot”, veți zice, și vă voi răspunde că nu pretind că suntem cu toții deprimați, dar cred că nimeni nu este cu adevărat imun la depresie.

Cu alte cuvinte, depresia nu este o chestiune extraterestră. Nu este invazia morților-vii, nu este apocalipsa, nici o molimă adusă de șobolani din continente exotice. Este alienantă, dar nu este Alien Resurection. Aici e paradoxul ei: deși distrugătoare de omenie, e în același timp profund umană. N-am fost feriți până acum de ea, ca dintr-o dată să o descoperim ca pe un cal troian. Existăm alături de ea de atâta vreme, încât o regăsim în istoria și cultura fiecărui neam, în mitologie, în filosofie, în artă, în toate întrebările grave. Depresia e entropia în creștere, e lipsa de sens, e ubicuitară precum absența vieții alături de ființele vii, și doar felul în care luptăm cu ea diferă: singuri sau împreună, în tăcere supusă sau cu furie zgomotoasă, ajutați sau oprimați.

Dar sigur că e mult mai ușor să ne gândim la depresie – și deci la depresivi – cum ne gândim la imigranții de la Răsărit, sau la alte fantome paranoide de care ne putem dezice, pe care putem refuza să ni le asumăm, de care noi, cei „sănătoși”, trebuie neapărat să ne speriem, ca de o știre la ora 5.

De ce iubim pisicile

Desigur, fiecare are motivele lui particulare de a-și iubi pisica și asupra acestora nu am nimic de zis. De pildă, pisica noastră, Mavis, când era mai mică, dacă observa că sunt treaz, noaptea, în pat, frământat de evenimentele zilei, se băga undeva în sufletul meu și începea să toarcă din răsputeri până când adormeam. În plus, după ce o ființă devine a ta, dragostea subzistă de una singură, chiar și fără motive.

Și nu vom vorbi nici despre aplicațiile practice ale prieteniei cu pisica cum ar fi îndepărtarea rozătoarelor și a altor paraziți.

În acest text vom trata însă despre motivele generale și ultime. Și acestea sunt motive mai ales estetice. Pisica este o operă de artă în sensul propriu și clasic al sintagmei.  Mai întâi, pisica este o imitație a naturii sălbatice, în care găsim ceva ce nouă ne lipsește. Admirăm pisica pentru grația ei ucigașă și nonșalantă. Privesc două mâțe cum se joacă, imitând vânătoarea sau vreo luptă pe viață și pe moarte, și găsesc fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare mesaj, ca fiind desăvârșit și maiestuos. Asta pentru că mâțele sunt prădătoare naturale, care au avut un timp enorm să evolueze și să-și rafineze felul de a fi. Mâțele sunt inconștiente de frumusețea lor: ea e firească și automată. Omul este și el ucigaș, dar nu în mod natural și frumos. Omul e la origine o maimuță care, neavând avantajele evoluționare ale prădătorilor, a folosit ca substitut ura și cruzimea ca să se ridice deasupra lanțului trofic și, de pilă, să extermine întreaga megafaună de pe planetă.

Din fericire pentru ele, pisicile nu sunt megafaună. Ele sunt micuțe. Și tocmai de asta putem să le iubim: pentru că nu ne amenință, pentru că ne putem uita la ele așa cum ne uităm la un film sau la un tablou, în deplină siguranță, trăind sentimentul estetic al firii lor carnivore, dar apărați de bariera dintre opera de artă și privitor. Putem chiar spera să fim ca ele, le putem maimuțări pasul ușor, loviturile rapide de gheară, privirea directă și inocentă cu care fixează șoricelul victimă, senzualitatea dezlănțuită.  Dar în final tot ceea ce este maimuțăresc ne va sta în fire, nicicând nu vom fi pisici, și va trebui să le avem mereu aproape ca să umple acest gol din noi.

Da, există în noi un gol în formă de pisică. Dacă vreți să vedeți cum arată, priviți, de exemplu, desenele lui Louis Wain. Și din cauza lui le iubim, cel puțin la început, în mod generic.

Consultația ideală de psihiatrie

…nu există, bineînțeles, dar ne-o putem imagina. Pentru mine, e consultația în care vorbesc cel mai puțin, aproape deloc. În care povestea, vorbește de la sine, nestingherită, limpede pentru toată lumea, fără termeni tehnici, fără traducători, iar eu am nevoie doar de cinci minute de explicații din cele șaizeci. În rest doar ascult.

E mai mereu un semn rău când eu însumi vorbesc prea mult. Ei, ne descurcăm oricum, că doar nu de bine vine lumea la doftor.

Dar pentru dvs, cum ar fi consultația ideală, la psihiatru și la orice medic în general?

Un examen picat

În istmul dintre momentul în care m-am hotărât „să mă fac doctor” și intrarea la facultatea de medicină, unul dintre lucrurile care mă îngrijora era întâlnirea cu cadavrul, la lecțiile de anatomie. Mă consideram o fire destul de sensibilă și nu reușeam să-mi imaginez, înainte de fapt, care vor fi fost reacțiile mele intime, viscerale, atunci când voi fi în prezența a ceea ce fiecare dintre noi va deveni până la urmă. Atât de tare mă îngrozea perspectiva acelui rendez-vous preliminar cu inevitabilul încât, de fapt, nici nu reușeam să mă gândesc cu adevărat la el. Era ca o gaură neagră mintală în jurul căreia dădeam largi târcoale anxioase. Cu toate corolarele logice: dacă nu eram în stare nici cu gândul să mă apropii de produsul morții, cum aș fi rezistat mai târziu în prezența sângelui, sputei, puroiului și celorlalte produse patologice care fac parte din rutina zilnică a doctorului? Poate că ar fi fost mai bine să îmi aleg altă carieră, cugetam. Politehnica, cum zicea tata, sau ASE-ul, cum zicea mama.

Dar am făcut ceea ce orice om e nevoit să facă de mai multe ori în viață: am închis ochii și am făcut pasul.  Continue reading “Un examen picat”

Cu toții auzim voci

Ioana d’Arc, o faimoasă auzitoare de voci

Cineva care are schizofrenie paranoidă s-ar putea să aibă, sau să fi avut, pseudohalucinații auditive. Adică „să audă voci”.

Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată cum e să auzi voci, ca în schizofrenie. Când eram rezident, o colegă care era și în formare de psihoterapie adleriană ne-a supus unui mic experiment de empatie: să încerci să discuți cu un interlocutor, în timp ce alte două persoane, stând în spatele tău, te întrerup la fiecare vorbă, insultându-te, îndemnându-te să fugi sau îți faci rău, comentând tot ce zici tu sau interlocutorul, sau pur și simplu imitându-te ca niște ecouri. E imposibil să mai duci conversația cu persoana „reală”. Experimentul e destul de tulburător, dar vocile din schizofrenie sunt mai mult decât niște distracțiuni ale atenției.

În primul rând, ce e cu prefixul „pseudo” înainte de „halucinații”? Nu sunt halucinații adevărate, sau cum? Ba da, sunt chiar cele mai adevărate, dacă se poate spune așa ceva despre niște halucinații. (Pășiți cu grijă, în lumea psihiatrului e câte un paradox pândind după fiecare colț.) Poate mai corect ar fi fost „halucinații pseudoauditive”. Vechii psihiatrii, cei care au catalogat și au descris în amănunt toate semnele de boală mintală, făceau distincția între a avea o halucinațe senzorială, adică o percepție identică cu cea oferită de un organ de simț, cu niște limite spațiale și interne: de exemplu vezi niște șobolani care se fâțâie prin cameră (ca în delirium tremens). Sau auzi pe cineva că țipă în camera de alături. Sau miroși o otravă pusă în cafea. În „pseudohalucinație” nu știi care sunt granițele percepției tale. Nu știi unde e. Și, probabil, nici nu se simte ca o percepție, nu se aude ca o voce adevărată, chiar dacă poți spune că e o voce de bărbat sau de femeie, tânără sau bătrână, etc. Știi lucrurile astea, dar nu din timbrul vocii, ci altfel. Știi și atât. Singura explicație cât de cât digerabilă, pe care să o pricepem cât de cât noi, cei care credem că nu auzim voci, e că, dacă suferi de schizofrenie, îți „auzi” propriile gânduri, dar nu le recunoști ca fiind ale tale. Și nu doar gânduri, ci orice senzație subiectivă. Nu toate senzațiile subiective, asta ar însemna să te dezintegrezi. Întotdeauna, ceva de tine rămâne totuși al tău: cât de mult depinde de cât de gravă e boala, de cât de bine e tratată etc. Dar orice fenomen conștient, deci subiectiv, e susceptibil de a fi pierdut din mână, de a-și pierde acea calitate indescriptibilă care îl face subiectiv. (Ce e culoarea roșie? Cum o descrii? Nu poți, decât subiectiv. Dacă pierzi asta, rămâi doar un detector de lungimi de undă electromagnetică.) Nu poți recunoaște gândurile rătăcite nici ca fiind cauzate de vreo boală, pentru că și asta ar însemna că ți le apropriezi cumva. Așadar, dacă ceva atât de intim ca un gând nu e al tău, singura concluzie intuitivă e că altcineva ți-l impune cu o extraordinară violență. La urma urmelor, ce agresiune poate fi mai mare decât invazia propriilor gânduri și senzații? Psihoza e, într-un fel, violul suprem. Doar că nu există vinovați, nu în realitatea noastră, deși cel afectat îi produce uneori: gândurile devin personaje, cu o imitație foarte convingătoare de viață autonomă. E „sindromul automatismului mental” al psihiatrilor francezi. Unii psihanaliști, în frunte cu Lacan, au încercat să explice sindromul automatismului mental în termeni freudieni, de inconștient și pulsiuni. Rezultatul, asupra mea, e că dogma psihanalitică seamănă ea însăși, din anumite unghiuri, cu un delir, pentru mine, care sunt psihiatru și nu psihanalist. Dar asta e doar părerea mea de observator, sper să nu se supere nimeni. Continue reading “Cu toții auzim voci”

Oglindă-oglinjoară

“Simte-te bine în corpul tău!” zice un adagiu modern, pe care îl veți găsi în multe cărți de psihologie practică, bloguri, reviste lucioase sau aspre și în variate reclame. Uneori primești și instrucțiuni despre cum să o faci. Simte-te bine în pielea ta în 5 pași! Patru rețete naturale ca să te simți mai bine în corpul tău! Simte-te de nota 10 într-un corp de nota 5 (vă jur, e un titlu adevărat dintr-o revistă glossy)!

Ușor de zis. Îndemnuri din astea pot să dau și eu: trăiește-ți viața! Fii bun! Fii fericit! Nu mai fi deprimat! Nu te mai gândi! Nu mai auzi voci! Află scopul ultim al existenței tale! În zece pași! Dormi! Unii chiar îți doresc să le spună cineva lucrul ăsta, să fie convinși, să fie hipnotizați. Cine nu ar vrea, de altfel, să închidă ochii, să regreseze într-o transă magică, și să iasă de acolo alt om, mai bun, mai rapid, mai mulțumit, mai mulțumitor.

Dar vorbele, atât de puternice, sunt uneori foarte slabe. Cu atât mai slabe cu cât lumea crede are mai multă nevoie de ele, pentru că exact atunci sunt ele zise cel mai des, întruna, ca un drog și, precum analgezicul paliativ, își pierd orice urmă de efect. Sunt zise în continuare și după aia, pentru că altfel ar trebui să pui ceva în locul lor.

Să te simți bine în corpul tău? De parcă corpul ar fi un spa. Un hotel de lux. Un domiciliu romantic, călduț și familiar. Corpul nu e nimic din toate astea. Corpul e o taină. Chiar și când nu e corpul tău, ci al pacientului de pe masa de operație. Atunci e un puzzle, care uneori te încuie, dar, e măcar potențial, accesibil simțurilor externe și rațiunii. Dar când e corpul tău…Când e corpul tău e un loc întunecat și misterios, unde se află toate resorturile care te fac să exiști și te definesc ontologic. Dar nu știi nimic despre resorturile alea și nu ai niciun control asupra lor. Oricât te-ai concentra, oricât biofeedback ai face, inima bate cum vrea ea și nu ești tu șeful ei, mațele își îndeplinesc treaba lor esențială în deplin secret și smerenie, celulele comunică între ele într-o limbă atât de străină încât armate de cărturari de abia înțeleg câteva frânturi, ce să înțelegi tu atunci?

Corpul e mai curând o zeitate capricioasă. Are toate atributele necesare. E străvechi, ce moștenim noi la naștere vine din noaptea evoluției, dintr-un loc unde nici visele nu mai bat. Dar e mai aproape de tine decât omul care îți e cel mai drag, e mai aproape de tine decât ești tu însuți. Știe totul despre tine. Tu însă nu știi despre el decât ceva foarte superficial, o ipostază, epiderma, părul, chipul, oboseala, frigul, durerea, relația lui cu lumea.” Videmus nunc per speculum in enigmate, zicea Sf. Pavel. Poți conta pe el până la un punct, îl poți disprețui cu obidă, îl poți venera, închina sacrificii și ritualuri, ca să îți fie prieten. Îl poți blestema, viola, profana. Dar nu îl poți controla, doar prin voință, oricât te-ai strădui. Și multe dintre lucrurile ciudate pe care le facem pentru corpul nostru sau împotriva lui au o aură mistică. Nu e ceva mistic în felul în care alergătorii în colanți fosforescenți îndură transfigurați durerea dând a zecea tură de Herăstrău? Nu e ceva de rozariu, de canon, în respirația lor sincronizată cu pașii? Meditația, atât de lăudată și de prizată astăzi ca simplu gest de sănătate, ca spălatul pe dinți, rămâne în esență un gest mistic. Chiar dacă există aplicații de meditație pentru smartphone. Chiar dacă îi zicem „mindfulness” și o includem în studii medico-psihologice. Și câte superstiții nutrim față de propriu nostru corp! Și cât de mult tânjim după o poveste care să ni-l reveleze, simplu și luminos, ca să avem toți acces deplin la el, și nu infinit de obscur și complicat, așa cum pare să fie el azi? Ne imaginăm raționali, dar ne folosim rațiunea mult mai rar decât am vrea să credem. Rațiunea e un ideal, și treaba noastră e să fabricăm idealuri, nu și să avem acces la ele.

Descartes zicea că sufletul e călărețul și trupul e calul. Unii zic că dualitatea carteziană e doar o prejudecată perimată. Intuitiv vorbind, e însă la fel de actuală și azi. Doar că trupul nu e un cal domestic de povară, ci un dragon de basm, cu propria lui minte. Și nu se știe cine pe cine călărește, cine pe cine conduce.

Ca să ne simțim bine în corpul nostru, poate ar trebui să traducem altfel metafora lui Decartes. Nu un cal și-un călăreț, și o vioară și un interpret. Vioara e un mare mister, dar nu trebuie să știi misterul ca să cânți. Lasă lutierului sarcina acusticii, tu acordează și cântă. Folosește-ți corpul altfel decât privindu-te la nesfârșit în zeci de oglinzi. Un Stradivarius în tăcere e doar o bucată de lemn care așteaptă. Dar și astea sunt doar vorbe. Eu n-am răspunsuri din astea. Eu doar am un corp ca și tine, și pot să te compătimesc sau să mă bucur cu tine. Și e ceva și în chestia asta.

Fulgi sărați

Mi s-a făcut foame. M-am dus la alimentara de lângă policlinică și mi-am luat o sticlă de lapte bătut și o pungă de fulgi de porumb sărați. M-am dus cu ele la casă. Vânzătorul a clătinat din cap către mine, cu tristețe. L-am întrebat ce se întâmplă, dar doar din priviri, căci nu aveam chef să deschid o lungă conversație. Omul mă cunoaște din vedere, dar nu știe că sunt psihiatru, oricum.
– E ultima pungă, îmi zice el arătând cu vârful nasului spre fulgii de porumb.
– Și mai aduceți? întreb eu, automat și fără să aștept răspuns.
– Nu, nu, e ULTIMA pungă. Nu se mai fabrică.
Cu asta m-a făcut atent. Îmi plac fulgii de porumb sărați.
– Păi, de ce nu? Nu rentau?
– S-a închis fabrica.
M-am uitat pe pungă. Scria „Titan” pe ei. Un clopoțel al reamintirii a sunat de departe. “Fabrica Titan se închide, lăsând sute de angajați fără serviciu. Compania care o cumpărase, cea mai mare din Europa, a luat o decizie strategică blablabla…” Aici clopoțelul reamintirii s-a dogit și a tăcut.
Am privit lung punga. Am scos banii și am plătit. Am emis o glumă slabă cum că o să o pun într-o vitrină. Vânzătorul a râs, apoi mi-a zis serios că alimentara lui era ultima de pe fața planetei care mai avea un stoc de fulgi din ăștia, și că venea lumea de departe să își ia câte o pungă, în ultimele două luni.
Părea nedrept, am gândit, să îi iau eu. Eu nu am bătut orașul în lung și în lat în căutarea ultimei pungi, și iată că ajuns totuși în mâinile mele nevrednice. Dar am luat-o oricum.

Acum beau laptele bătut cu înghițituri mici, și privesc fulgii pe care i-am pus pe birou. Pe punga albastră e o caricatură haioasă, cu un domn gras. Titanii cad, și zeii olimpieni se ridică în loc. Sparg punga, și gust un fulg. Îmi măsor gesturile și încerc să savurez momentul, măcar atât pot să fac. Nu demult, mai mulți oameni au muncit la el. Ce-or fi făcând acuma? Aș vrea să nu fi aflat că e ultima pungă, chiar dacă asta face ca gustul să fie mult mai bun, un gust de apă de mare și un zgomot, când se crapă, ca o microscopică furtună cu tunete. Secundarul ceasului de plastic, cel care îmi arată cât a mai rămas din fiecare consultație, mai face o sacadă. E o altă lume.

Împotriva uniformelor școlare

Alaltăieri, la HizzaPut, cu prietenul B.
Mi-am dat seama că probabil au uitat să-mi aducă cafeaua la sfârșit, așa că mă uit în jur după ospătarul căruia eram arondat teritorial. Puzderie de ospătari și picoli îmbrăcați în roșu, dar era imposibil să-mi aduc aminte de care dintre ei aparțineam.
Atunci mi-am adus aminte de ce nu îmi plac uniformele. Ele au avantajul că recunoști foarte repede funcția unui om, dar dezavantajul că îngreunează mult capacitatea de a ști sau de a ține minte cine e acel om. Nu mă refer la profunzimi ale cunoașterii interumane, ci pur și simplul la chipul omului respectiv. Nimic mai superficial și, în același timp, mai adânc, mai uman și mai revelator, decât fața cuiva. Pune-l în uniformă, și nu-i vei vedea fața decât cu un efort. Lipsit de față, omul e mult mai puțin om. Uniformele sunt dezumanizante. Desigur, nu e doar vina uniformei, e în primul rând a mea. Dar dacă eu, autodeclarat umanist și individualist, certificat psihiatru, nu rețin o față din cauza uniforme, cine poate? (Alții cu memorie vizuală mai bună, dar să nu divagăm.)

Sunt conștient că toți trebuie să ne dezumanizăm nițeluș ca să putem lucra. Cu fiecare competență, diplomuță, insignă, uniformă, devenim tot mai puțin indivizi și tot mai mult o rotiță funcțională. E ok, face parte din contractul social.

Dar nu-i puneți pe copii să fie și ei rotițe. Uniformele (pre)școlare au uriașe avantaje, poate cel mai mare e că copiii nu sunt obligați să învețe brutal despre inegalitatea social-financiară. Dar nici măcar asta nu contrabalansează dezavantajul dezumanizării de la o vârstă fragedă. Copii vor crește, vor căpăta competențe, adesea mai mult pe baza norocului și privilegiilor părinților și stratului social în care s-au născut decât pe merit și muncă, și vor fi însemnați cu parafa statutului și funcțiilor lor. Dar când vor fi mari. Lăsați-i deocamdată în posesia mutrițelor proprii.

Abuzul electronic de sănătate

Sunt psihiatru și lucrez în mediul privat. Într-o policlincă mare, cu tot felul de specialități, și într-o clinică mică, care se ocupă doar de probleme psiho-sociale. Nu sunt în relație contractuală cu CNAS. Acum șase ani, când am început să lucrez în privat, am vrut să fiu. Nu voiam să am doar pacienți care își permit să plătească consultația. N-am putut, atunci, iar mai târziu n-am mai vrut. N-am mai vrut când am înțeles cât de complicată, ambivalentă și conflictuală e relația asta. Cât de mult te transformi, din medic, în paznic al fondurilor. Cât de mult timp pierzi cu formalități și sisteme disfuncționale. Ce riscă „alianța terapeutică” dintre pacient și psihiatrul său, alianță care e deja un delicat labirint etic, de navigat pe vârfuri în jurul stigmei, prejudecăților, discriminării, impulsurilor alienante ale societății. Din păcate, psihiatria încă trebuie să aibă o componentă instituțională. Dar are neapărată nevoie de o componentă care numai instituțională să nu fie, de o zonă de încredere în care să nu conteze nimic altceva decât pacientul, nu birocrația, nu cerințele societății și angajatorilor, de locuri în care oamenii care au disperată nevoie de ajutor, dar nu au curajul să îl ceară, să poată apela oricând. Asemenea locuri sunt, e adevărat, un lux. Într-o societate cu adevărat civilizată, n-ar trebui să fie. În ce privește psihiatria și psihoterapia, CNAS ar trebui să deconteze serviciile și să nu se amestece în niciun alt fel. CNAS face deja mult rău pacienților care merg la psihiatru. CNAS permite, de exemplu, ca angajatorul să afle diagnosticul psihiatric al unui angajat, doar căutând pe google codul diagnostic de pe concediul medical. CNAS pune bețe în roate relației dintre medicii de familie și psihiatri, în moduri pe care le vom discuta, poate altă dată (suficient să zic că niciun medic de familie nu mai poate onora scrisorile medicale ale psihiatrilor care nu au contract cu CNAS). Asta e, asta sunt rigorile asigurărilor de sănătate peste tot în lume. Dar e departe de a fi o lume ideală.

De luni, lumea s-a mai îndepărtat de ideal cu încă un pas. Și așa era rău pe arătură. Și așa, știrile de tot felul erau din ce în ce mai delirante și anxiogene. În spiritul timpului, Dosarul Electronic de Sănătate a devenit obligatoriu de completat de către orice medic, indiferent dacă lucrează sau nu cu CNAS, din sistemul public sau privat, de oriunde în România. Continue reading “Abuzul electronic de sănătate”