De ce nu putem forța medicii să rămână în România

O imagine medievală cu iobagi. Altă poză pe tema „legării de glie” n-am găsit.

Mai întâi, un mic disclaimer: deși am avut un pic de experiență în afara țării, sunt printre medicii care au ales să lucreze în România. N-am făcut-o din vreun patriotism angajat; de altfel, am ajuns să fiu extrem de suspicios cu orice declarație naționalist-patriotardă cu care mă întâlnesc. N-am făcut-o din vreun simț al datoriei. Datoria mea este către oameni în general, fără diferențe de nație, rasă, statură, religie, chelie, sex, burtă, serial preferat etc, în fine, știți cum e la medici, toată lumea e la fel, dintr-un capriciu al lui Hipocrat. N-am făcut-o nici din motive raționale. Mediul românesc s-a purtat cu mine, ca tânăr medic, cu indiferență în majoritatea timpului și cu ostilitate ocazional. Am făcut-o din motive personale și afective. Poate că sufăr nițeluș de sindromul Stockholm, și foarte mult de sindromul București. Lucrez exclusiv în sectorul privat, unde, dacă nu știați, nu există măriri salariale ca la Stat și, în principiu, lucrurile sunt foarte clare: sunt plătit exact atât cât muncesc, măsurat prin numărul de pacienți și doar astfel, nu am niciun bonus sau beneficiu suplimentar. Îmi plătesc singur și cu maximă rigurozitate toate taxele și impozitele. E ok pentru mine. Dacă, în viața personală, am prieteni, familie și mă înconjor cât pot de liniște și dragoste, profesional și, nu știu, cultural (n-am alt cuvânt mai bune) mă simt singur în România. Din păcate, nu sunt unic în singurătatea mea: zilele trecute, la un congres, l-am auzit pe bunul profesor Romila, încă în picioare, încă cu mintea ascuțită și cu umorul lui ștrengăresc intact, spunând audienției: „n-am altă lecție de oferit decât cea a singurătății psihiatrului din spitalul Obregia, printre alte câteva sute de medici”. Nu mai lucrez demult într-un spital, dar cuvintele astea au răsunat în mine: am ales o cale a singurătății românești. Așa că nu am niciun interes personal să scriu cele de mai jos.

Aflăm că excelența sa, Ministrul Sănătății, Sorina Pintea, vrea să oblige cumva, contractual, toți rezidenții să rămână în țară după studii. Nimic nou până aici: numeroși miniștri, înaintea dumneaei, când au văzut, pe hârtie, cu ce deficit enorm de resursă umană se confruntă și cât de gravă e hemoragia de inteligență către Occident, au rostit public aceeași idee. Până acum au fost doar vorbe goale, cu o ușoară tentă populisto-demagogică: avem și țapul ispășitor (rezidenții sunt de vină pentru boala sistemului sanitar, că pleacă din țară în loc să îl repare), avem și soluția simplistă și vindicativă: să-i obligăm, dom’le, să stea în țară, că doar pe banii noștri învață. 

Doar că acum circumstanțele sunt puțin diferite. Mai întâi, ideea o vizitează (și) pe dna Pintea exact atunci când ministrul finanțelor, un anume domn Eugen Teodorovici, a făcut propriile sale declarații frenetice, cum că să limităm dreptul la muncă al străinilor în țările UE la maximum cinci ani, după care omul să fie obligat să se mute în altă țară, sau cam așa ceva. Nu e doar idee singulară, ci o întreagă atmosferă ideatică la guvern, pe tema asta.

Secundo, spre deosebire de dățile precedente, ideea vine după măriri salariale semnificative chiar și la nivel de medic rezident. „V-am mărit salariile, acum o să vrem ceva în schimb” e mesajul de printre rândurile declarațiilor guvernanților. 

Terțio, și cel mai îngrijorător, mai mulți oameni pe care îi apreciez și cu care adesea gândesc asemănător s-au declarat susținători ai ideii.

Așa că mă simt obligat, iar, să scriu în câteva rânduri, de ce ideea de mai sus este, de jure și de facto, greșită, perfidă și, din fericire, nerealizabilă.

1.Libera circulație a forței de muncă e unul dintre cele patru principii fondatoare ale Uniunii Europene. E reglementat în articolele 2, 4 și 45-48 ale Tratatului de Funcționare al UE și în Directiva 2004/38/CE, adoptată și la noi în același an și reafirmată prin diverse ordonanțe guvernamentale. Mă rog, nu ar trebui ca eu, un umil medic fără pregătire juridică, să reamintesc chestiile astea elementare, dar uite că aici s-a ajuns. 

2. Actualmente, singurul mod de a practica medicina pe teritoriul României este de a trece prin perioada de rezidențiat. Nu există medic care să poată profesa, indiferent de specialitate, fără să fi făcut rezidențiatul. Asta înseamnă că o decizie care obligă rezidenții să rămână în țară afectează TOȚI medicii începând cu generația respectivă. O întreagă categorie profesională și de funcționari publici și-ar vedea anulat dreptul european la liberă circulație. 

3. De ce să ne limităm, așadar, la o singură categorie profesională? De ce să fie astfel discriminați medicii? De ce să nu implicăm TOATE categoriile profesionale, din sănătate, justiție, finanțe, construcții, căi ferate, IT, cofetărie-patiserie? Nu s-au pregătit și ele tot „pe banii Statului”? Și programatorii pleacă în număr mare din țară. Ce spun eu e evident absurd, dar asta este poarta pe care am deschide-o dacă am restricționa emigrarea medicilor. Dar la urma urmelor, de ce nu? A mai existat o perioadă în care nimeni n-avea voie să plece din țară, și sunt mulți care bombăne că era mai bine pe atunci, când toată lumea tăcea și mânca creveți vietnamezi de trei ori pe zi, din primăvară până în iarnă.

4. Cu toate astea, chiar dacă s-ar aplica o asemenea măsură, nu văd cum am putea împiedica absolvenții de Medicină să renunțe cu totul la a mai da examenul de rezidențiat aici, dându-l în schimb în altă țară. De fapt, îngustându-le atât de dramatic opțiunile în România, cred că emigrarea va fi cu atât mai mult încurajată. Se făcea așa încă dinainte de intrarea în UE, când era mai ușor să ajungi în SUA sau Canada decât în Franța, ca medic. Poate să punem „restricțiile contractuale” și mai devreme, la intrarea în facultate, nu? Dacă tot restricționăm, de ce să nu ne jucăm și cu autonomia universitară. Doar că, în acel moment, s-ar putea să ne fie cam greu să îi mai convingem pe tinerii de 18 ani, care vor să-și trăiască viața și să vadă lumea, să mai dea la Medicină. Hm, poate am putea să îi obligăm cumva contractual, cândva, între grupa mică și cea mijlocie, la grădiniță?

5. Ideea că salariile mai mari ar justifica legarea de glie cauzează și ea propriul ei nivel de perplexitate. În primul rând, salariile medicilor rezidenți, deși mai mari, tot sunt mai mici decât în mai toate Statele occidentale ale UE, așadar nu pot anula scurgerea naturală a forței de muncă spre un mediu mai bine finanțat. Dar nu doar salariile, care multă vreme au fost uluitor de mici, sunt cele care au izgonit tinerii medici din țară. Când eram rezident, fără copii și fără mari griji personale, nu dădeam doi bani pe bani, ca să zic așa. Mă interesau cu totul alte lucruri. Mulți tineri își aleg viitoarea profesie în funcție de câți bani vor câștiga, e un lucru natural și cântat în toate manelele, dar la medicină lucrurile stau puțin altfel. Nu te faci medic ca să faci bani. Vrei altceva. Poate la acel altceva trebuie să lucrăm, la singurătatea aia cruntă de care ziceam la început, la culoarea orizontului, la regimul de viață, la relațiile dintre oameni, bref, la toate bolile „sistemului” de care bănuiesc că tinerii noștri colegi nu mai vor să se molipsească. Și cinste lor că nu mai vor. 

6. Da, și în alte țări există metode contractuale de a păstra medicii în zonele defavorizate. De altfel, EXISTĂ DEJA ȘI LA NOI. Există varianta fair-play a așa-numitului rezidențiat pe post. Adică, după facultate, poți alege să dai examenul de rezidențiat „normal”, care nu îți oferă niciun fel de garanție privind viitorul (și cei  mulți dintre noi, după încheierea rezidențiatului, nu mai suntem deloc bineveniți în spitalele unde am lucrat cinci ani), sau rezidențiat „pe post”, care îți garantează și te obligă să ocupi, după terminarea anilor de rezidențiat, un post într-o zonă cel mai adesea (dar nu întotdeauna) mai puțin favorizată. Poți alege. Nu îți e încălcat niciun drept. De ce acest sistem, care există de mulți ani, nu e suficient pentru acoperirea nevoilor? Iată o întrebare importantă și care cred că merită toată atenția miniștrilor. 

Dar, din nou, una este să oferi un contract pe care omul să îl poată refuza fără să-și închidă toate opțiunile în țară, cum e rezidențiatul pe post, și cu totul altceva e să impui un contract absolut tuturor tinerilor medici, fără putință de refuz. Nu-mi vine să cred că asemenea idei se pot întoarce în mintea noastră colectivă, fie ea oricât de obosită.

6. Generația actuală de medici rezidenți nu mai seamănă deloc cu cele precedente, pe care ministrul Bazac sau ministrul Nicolăescu voiau să le țină în țară fără voia lor. Eu, colegii mei de facultate rămași aici, chiar doamna ministru, ne-am născut înainte de Revoluție și cred că suntem scrântiți sufletește din oficiu din cauza asta. N-am avut nicio șansă. Am crescut ca să fim supuși, oprimați, să tăcem, să îndurăm, să „ne descurcăm” printre picături. Am cunoscut însă destui colegi care devin astăzi medici, și pot să vă spun că ei nu mai sunt ca noi. Ei nu vor suporta să fie puși la respect cum am suportat noi. Ei își cunosc drepturile, nu văd plecarea ca pe un vis incredibil, ci ca pe o normalitate, nu înțeleg de ce să tacă și vor răspunde de fiecare dată. Ba chiar vor vorbi neîntrebați. Milenialii ăștia. Și eu în locul guvernanților aș avea mare grijă ce zic și ce fac cu medicii rezidenți. S-a întâmplat și în alte țări să facă rezidenții grevă. Poate că unii dintre dumneavoastră nu știu că rezidenții duc tot greul în spitalele din sectorul public, peste tot în lume. Dacă rezidenții ar refuza o zi să muncească, aoleu mamă, nu ar fi deloc bine. Nu cred că ne mai putem permite să îi tratăm ca pe niște tinerei aiuriți care înghit orice, cum am fost eu la vremea respectivă. Ne vor răspunde cu maximă asertivitate și apoi ne vor întoarce spatele. Iar eu, unul, o să îi aplaud.

Pariul cu Moș Crăciun

Copilul tău a aflat de la școală un zvon îngrijorător: cică Moș Crăciun nu ar exista. Mai întâi nu crede, dar sămânța suspiciunii e plantată și, inevitabil, va încolți. Și va trebui să-i spui „adevărul”… Domnul corpolent, în vârstă și magic nu coboară pe coșul centralei termice să lase cadourile cumpărate de la Boriel, ci părinții fac asta. Mai puțin coborâtul pe coș, tati nu mai are silueta care să-i permită asemenea cascadorii. 

Una dintre primele reprezentări ale Moșului în formula clasică, pe sania trasă de reni. 

E un moment delicat pentru întreaga familie, și te întrebi de ce e nevoie de el. De ce persistăm în a spune minciunica asta frumoasă, deși știm sigur că ne vom confrunta cu momentul dezamăgirii, poate prima dezamăgire serioasă din viața copilului nostru? O facem de dragul emoției anticipării care îi copleșește în primele cinci-șase Crăciunuri din viața lor conștientă? Din egoismul de a ne retrăi propria noastră copilărie? Pentru că e o bună unealtă educativ-șantajistă? (Să arunce primul piatra cine n-a zis niciodată nimic de genul „dacă nu ești cuminte și îl mai troznești cu păpușa pe frățiorul tău, nu mai vine Moșul/îți aduce un ciomag” ș.a.)

Nu. O facem pentru că așa se face. Așa e obiceiul social în ultimul secol, și, dintotdeauna, obiceiurile din preajma solstițiului de iarnă au fost luate foarte în serios. Moș Crăciun însuși e o figură care a traversat istoria europeană sub diverse forme, de la Odin Barbă-Lungă, trecând prin tot felul de spiriduși germanici, până la Sfântul Nicolae, dar a început să meargă pe sanie trasă de reni de abia în America începutului de secol XIX, și a mai trecut încă o sută de ani înainte să devină figura comercială imortalizată de compania Coca Cola în anii 1930. Am putea spune că Moșul a început prin a fi o figură mitică și a „decăzut” în realitatea prozaică în care știm ce e ficțiune și ce nu, din cauza mariajului său cu societatea capitalistă, industrială, de consum etc. La fel și mincinuna pe care o perpetuăm, începe în mitologia fantastică a copilăriei și descinde în realitatea palpabilă. Ne începem viața ca prinți înconjurați de creaturi de legendă, dar destul de repede trebuie să ne adaptăm la o lume în care nu jucăm vreun rol central, ci suntem doar un procent infinitesimal dintr-o populație uriașă, și în care miturile vii sunt cu totul altele. (Nu le știm nici noi prea bine, miturile vii sunt absconse prin definiție; când îți dai seama că un mit e doar atât, un mit, el moare, săracul. Din isterie, devine istorie, am zice, dacă am vrea să fim glumeți.) Continuăm așadar să spunem minciunica, să creăm premisele suspiciunii și dezamăgirii, pentru că ea îndeplinește funcția socială de repetiție a istoriei omenirii în microistoria fiecărui om în parte. 

Să nu uităm că semințele unor mult mai mari suspiciuni au fost plantate tot relativ recent în conștiința omenirii obișnuite, așa cum ne învață Paul Ricœur. Fără să intrăm în detalii și vulgarizând nițel situațiunea, ideea lui Ricœur e că a existat o eră, lungă și nu foarte îndepărtată, în care oamenii obișnuiți puteau să „creadă” liniștiți în Dumnezeu, Rai, iad sau alte forțe superioare. Credința lor era ușoară, întrucât singurele lucruri care le puteau zdruncina convingerile erau nedreptățile aleatorii ale Universului, molimile, accidentele din mine, războaiele incomprehensibile și ce alte nenorociri se întâmplau pe atunci. Dar și în astfel de situații, efortul conjugat al oamenilor era să creeze sens acolo unde el era deficitar, nu să-l desfacă, așa că, paradoxal, credința chiar se hrănea din adversități.

Apoi, cam în aceeași perioadă în care Moș Crăciun părăsea mitologia și se refugia în poveștile pentru copii, au apărut cei trei mari „maeștrii ai suspiciunii”, nominalizați de Ricœur: Karl Marx care zice că totul e o păcăleală prin care cei oprimați sunt și mai ușor de oprimat; Sigmund Freud pentru care divinitatea e o copilărie a inconștientului; și Friedrich Nietzsche care, în fine, știm cu toții ce a zis el despre Dzeu, scrie deja pe toate gardurile. Aceste personaje, în loc să caute sau să fabrice sensuri, s-au apucat să le demonteze pe cele care păreau solide precum catedralele. Au plantat atât de adânc suspiciunea în inimile noastre, încât acum e mult mai greu să crezi, în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă n-ai citit niciodată nimic din ce-au Marx, Freud, Nietzsche, Sartre sau Gotlib. 

După părerea mea adevărata lecție pe care orice școlar o învață, vrând-nevrând, nu e aceea că Moș Crăciun nu există. Ci care e diferența dintre ce înseamnă să crezi și ce înseamnă să știi. Am putea argumenta că Moș Crăciun de fapt există, contrar tuturor dovezilor, și, într-adevăr, exact asta face tot cortegiul de filme „de sezon”, de la Miracolul din Strada 34 la Polar Express.  Cică trebuie doar să crezi suficient de tare și lumea e un loc mai bun, magia e o realitate și Moșul are un trup din carne și oase. Și, de fapt, chiar putem spune că un fenomen, un personaj atât de prezent în tot ceea ce facem în perioada asta, e cu totul fictiv? Cum spunea Unamuno, oare suntem noi mai reali decât Don Quixote? Și tot Crăciunul e un mare quixotism, în fond. 

Așa că nu știu ce faceți voi, dar eu i-am zis copilului meu că chestiunea Moșului nu e una cu totul rezolvată. Că putem alege dacă să credem sau nu în el. Că putem să ne și răzgândim. Că nu putem să ne întoarcem la vremea când credeam că el chiar se dă pe coș și că, de fapt, sigur că mâinile mele, de tată, sunt cele care cumpără cadoul și îl pun sub brad. Dar ar face-o ele, dacă Moș Crăciun ar fi numai și numai o minciună? Să nu ne grăbim cu răspunsul. 

Mood ring

Poză făcută de dimineață cu mobilul, lacului Herăstrău.

Cândva prin școala primară, o colegă ne-a arătat o jucărie extraordinară. Era un fel de amuletă, pe care o apăsai cu degetul timp de zece secunde și își schimba culoarea, în funcție de care era starea ta de spirit în acel moment. Miraculos! Mai târziu, au apărut și prin magazinele de gablonțuri acele „mood rings”, care făceau același lucru, le puneai pe deget și își schimbau culoarea. Aparent jucăriile astea făceau furori în SUA anilor 70. La noi, pesemne că au ajuns prea târziu, când New Age-ul se terminase înainte să înceapă cu adevărat.

Desigur, inelele alea își schimbă culoarea în funcție de temperatură, nu de dispoziție sau emoția momentului. Dar e ușor să crezi în ele. De fapt, dacă ești atent, întreaga lume vibrează la emoțiile tale, într-o oarecare măsură.

Știu că sună a baliverne emoționale, mai rămâne să zic că „întreg universul conspiră la reușita ta”, să-mi iau o diplomă online de life coach – costă 11 euro dar poate prind o ocazie de Black Friday, și într-un an pot strânge bani cât să mă pensionez și să-mi îndeplinesc vechiul meu vis – cultivarea dovleceilor. 

Dar treaba e foarte serioasă. Acum mai mulți ani, încercam să studiez conceptul de „empatie”, scufundându-mă în acest scop în cărți groase și prăfuite cu pasiunea cu care un copil se aruncă în țarcul cu bile de la mall. Astfel am dat peste Robert Vischer, un filosof german interesat mai ales de estetică și artă, rămas în amintirea publică pentru faptul că a fost primul care a folosit termenul Einfühlung, devenit ulterior empathy în traducerea psihologilor experimentali englezi care l-au „împrumutat”. Doar asta ne-a mai rămas de la Vischer, și e păcat, pentru că, prin 1872, el ne explica în mod minunat cum faptul de a percepe lumea nu e un simplu traiect senzorial, așa ca la o cameră de filmat (analogia îmi aparține, evident, pe atunci nu existau camere de filmat), organ de simț – senzor (creier), ci, atunci când vedem lumea, o investim cu propriile noastre sentimente și chiar și mișcări corporale, și în același timp noi înșine o imităm! Conceptul de empatie, în acele vremuri binecuvântate înainte ca psihologia să se nască și ne îngusteze orizonturile, nu se referea doar la relația dintre oameni, ci la relația dintre om și orice obiect, și întreaga lume în general. (De altfel, pentru Vischer, Einfühlung-ul ăla era doar o parte dintr-o fenomenologie mai amplă ce include și niște Zufühlung, Nachfühlung, Anfühlung şi mai ales Zusammenfühlung, termeni care nu s-au păstrat, poate din imposibilitatea limbii simple științifice de a ține pasul cu subtilitățile limbii germane. Cu mult înainte ca neurocercetătorii să arate cât de complex e procesul de sinteză a imaginii realității din mintea noastră, erau așadar oameni care descopereau că lumea ne infuzează cu emoție și noi o infuzăm pe ea, la rândul nostru, și că există o permanentă armonie, ca un dans, între noi și lucrurile din jurul nostru.

Am scris toată poliloghia de mai sus doar ca introducere la ce voiam să vă spun, de fapt. Anume că am și eu mood-ring-ul meu, și el el lacul Herăstrău. Înainte, îl vedeam zilnic în drum spre serviciu, la crăpatul zorilor, acum doar săptămânal, dar tot reușește, de fiecare dată, să reflecte exact starea mea de spirit, fie că e o oglindă stătută de culoarea cerului, fie că e inflamată de incendiul toamnei, fie că face valuri și se încrețește de ploaie, fie că e mâlos și ciugulit de cocostârci și rațe, cum e iarna. Dacă nici eu nu știu sigur cum mă simt, dau o fugă dimineața, în parc, și aflu imediat, de la lacul Herăstrău. 

Nu cred că e vreo legătură tainică între mine și apele lacului, că îl pot influența în vreun fel. Mai degrabă, nu am pretenția autarhică și egocentrică cum că toate emoțiile mele vin doar de dinăuntru, din tainițele întunecoase ale sufletului și creierului meu. Ele vin adesea din afară, trecătoare și fantastice precum stolurile de păsări migratoare, și tot ca acestea, nu-mi aparțin mie în exclusivitate. Un fel de a defini depresia și alte boli din cele pe care noi, psihiatrii, încercăm să le doftoricim, e tocmai imposibilitatea păsărilor ăstora de a trece prin noi, de a dansa  cu lacul Herăstrău, pădurea Cernica, marea Azov, cartierul Berceni sau ce alt monument al naturii aveți voi prin vecinătate.

Anxietatea te înşeală

…dacă nu ştii să o asculţi.

Aş fi putut intitula altfel această însemnare, cu niţel click-bait, de exemplu, “Anxietatea te minte”, doar că ea săraca nu te minte, minciuna presupune intenţie, iar anxietatea noastră are mereu cele mai bune şi mai adevărate intenţii. Sau puteam să îi zic: “Frica de moarte e supraestimată”, dar sună cam războinic, şi nu vreau…

Un domn de aproape 90 de ani mi-a povestit odată că, în tinereţe, se temea foarte mult de moarte. Orice referire la obştescul sfârşit îi producea o anxietate teribilă, nu suporta înmormântările, romanele cu final tragic, ideea că părinţii sau oamenii în general ar putea muri, cât despre el însuşi, perspectiva propriei sale morți îl ţinea treaz nopţile, ani de-a rândul. “Ciudat, a conchis el, acum că sfârşitul e aproape, că fiecare nouă dimineaţă în care mă trezesc e un dar, nu mă mai tem de loc. Nici măcar nu pricep de ce naiba mi-era atât de frică. O prostie. Atâta timp pierdut, şi de ce?”

Mai general, şi eu, în practica mea, am observat că obiectul anxietăţii excesive a oamenilor este adesea cel mai puţin relevant lucru. Sau e relevant, dar nu în modul în care anxietatea ne obligă să îl examinăm. Uneori ne dăm şi noi seama de asta: omul afectat de groaza de microbi, de pildă, care petrece multe ore din zi spălându-şi obsesiv mâinile sau dezinfectând universul din jurul său, realizează de multe ori că temerile sale sunt absurde, că niciodată nu poţi omorî toate bacteriile, că majoritatea lor sunt inofensive iar unele sunt chiar benefice, că nu ai cum să te aperi cu totul şi nici nu e de folos să încerci. Obiectul temerii, microbii, e unul aproape complet lipsit de sens. Alteori, însă, nu ne dăm seama, şi căutăm orbeşte boli misterioase, cancere perfide, bombe cu ceas plasate strategic în inimă de vreo zeitate malefică a haosului şi statisticii. Am cunoscut oameni extrem de blânzi şi generoşi care se temeau că ar putea face rău, într-un mod crud şi atroce, celor dragi, deşi era evident pentru toată lumea că aşa ceva ar fi imposibil. Şi eu, ca psihiatru, când cineva îmi spune: “doctore, nu scap de gândul îngrozitor că aş putea să-mi arunc propriul copil pe geam”, nu mă tem nicio clipă pentru soarta copilului respectiv. Problema nu e acolo, ci în excesul fenomenal de zel al anxietăţii. Similar, nu cred că oamenii cucernici care sunt bântuiţi de gânduri sacrilege exact când merg la biserică sunt păcătoşi sau perverşi. Dar se tem că ar putea fi. Teama e problema, nu obiectul ei.

La fel şi cu moartea. E uşor să iei moartea în serios, dar cred că, dacă ne axăm prea tare pe teama de moarte, pierdem din vedere ceea ce e cu adevărat important. Freud spunea (dacă am înţeles eu bine) că nu avem cum să ne temem de moarte în sine, pentru că n-am trăit-o şi nu ştim ce e. Nu sunt întru totul de acord: lucrurile fără nume şi fără faţă sunt cele mai înspăimântătoare. Dar cred că prea adesea ne referim la cel mai la îndemână lucru fără nume şi faţă – moartea; e facil.

Chestia cu anxietatea e că ea nu e o entitate foarte conştientă. Şi nici foarte ancorată în timpul nostru convenţional. E o entitate instinctivă şi reflexivă. Ea simte când ceva rău s-ar putea petrece în jur, se trezeşte din somnolenţa ei niciodată prea adâncă, şi, frenetic, începe să caute sursa răului. Şi examinează mai întâi sursele  cele mai evidente: dacă acum cinci sute de ani era codrul plin de lupi şi strigoi, azi e întunericul de sub piele. Moartea, da, dar e un sofism asemănător cu acela de la ştirile de la ora cinci: “victima a murit prin stop cardiac”. Păi, da, tuturor oamenilor li se opreşte inima când mor, nu am aflat de fapt nimic. Scopul ultim al anxietăţii e supravieţuirea, avem permanent o teamă sănătoasă de moarte. De fapt, moartea devine o îngrijorare psihiatrică în absenţa temerii, când ideea de moarte devine o alinare, o ieşire din tunel. De abia atunci mă sperii eu, psihiatrul. Dar să îmi spui că anxietatea vine din teama de moarte nu e o informaţie valoroasă. Da, soarele va apune diseară, mersi de newsflash, ştiam şi eu.

Aşa că, omule care suferi de anxietate, nu te lăsa păcălit de nesfârşitele ei scenarii. Priveşte dincolo de ele. Gândeşte-te la anxietatea ta ca la un copil speriat de babau, întreabă-te care e adevăratul nume al monstrului din dulap. Poate că e o amintire de demult, de care credeai că ai scăpat, o rană incomplet vindecată, poate e şeful tembel, poate e trauma vreunui strămoş. Cu siguranţă, e ceva ce trebuie adresat, mângâiat, descoperit. Dar monştri în dulap nu există. Decât sub forma semnului întrebării. Aşa că ieşi, te rog frumos, de sub plapumă, de sub pat, sau pe unde ai dispărut, de nu te mai găsesc ai tăi.



Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor

Am două unelte foarte importante fără de care aş fi un psihiatru foarte slab. Timpul şi disponibilitatea. În ce priveşte timpul, am luxul unei ore întregi atunci când mă întâlnesc pentru prima dată cu un pacient. Din păcate, doar atunci. Cât despre disponibilitate, nici aici nu am vreun merit. De când am început să fiu psihiatru, am dat numărul meu de telefon, personal, tuturor pacienţilor mei. Am făcut-o pentru că eram anxios, deci dintr-un soi de egoism. Pe atunci, nu ştiam ce avea să se întâmple cu omul dinaintea mea, odată ieşit din cabinet. Şi găseam ideea asta pur şi simplu insuportabilă. În Franţa, aveam la dispoziţie o întreagă reţea psiho-socială, şi ce m-am mai minunat când am început să primesc corespondenţă de la spitalul psihiatric sau de la diversele structuri unde trimiteam pacientul, informându-mă despre sănătatea şi soarta lui! Nimic de genul ăsta în România, nici atunci, nici acum. Cel mai tare mă speriau cei care se gândeau să se sinucidă. Am aflat repede că nu pot conta pe autorităţile publice ca să pot ajuta aceşti oameni. Nu e legislaţie, nu e psihiatrie de urgenţă, nu e nimic. Sunt doar eu, şi colegii mei izolaţi ici şi colo. Maximumul la care puteam spera era forţarea unei internări împotriva voinţei pacientului, procedură penibilă şi traumatică pentru toată lumea, în urma căreia pacienţii nu mă mai căutau, chiar dacă le era salvată viaţa. Nu că internarea fără consimţământ ar trebui să dispară, dar câte ar fi putut fi evitate dacă ar fi existat altceva în loc… Şi câte nu s-au făcut atunci când era neapărată nevoie… Continue reading “Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor”

De ce era Heraclit trist?

Heraclit cel Obscur, filozoful care îl obseda pe Borges, și un pic și mine. A trăit acum 2500 de ani, în era aia ciudată și binecuvântată în care înțelepciunea înflorea pe tot globul: la alt capăt al lumii trăiau, contemporani cu el, sau despărțiți doar de câteva decenii, Buddha, Deng Xi, Confucius, iar în tot Orientul Apropiat și pe malul Mediteranei se coceau înțelepții precum merele anul ăsta, mulți reali și câțiva imaginari, cum e Ostaspe.

Cică i s-ar fi spus cel Obscur pentru că lucrările lui erau foarte greu de citit, marcând începutul unei lungi tradiție de ermetism și scrântirea minții amatorilor care îndrăznesc să citească filosofie adevărată. Mai are o poreclă: „filosoful plângăreț”. Așa e și reprezentat în picturi, ca un bărbos nu foarte îngrijit, plângând sau încruntându-se deasupra unui glob pământesc, adesea împreună, dar în antiteză, cu colegul său, Democrit, „filosoful zâmbăreț”.

De ce plângea Heraclit? Nu vom ști niciodată cu adevărat, mai ales că Heraclit cel de azi e mai mult o figură simbolică, legendară, un construct abstract, și chiar și opera lui o știm doar la mâna a doua, din povestirile altor înțelepți. Dar ne putem imagina omul în carne și oase, mai întâi copilul precoce, mult prea deștept pentru anii lui, ieșit dintr-o familie mult prea veche, de regi decăzuți. Mai apoi omul care disprețuia mulțimile (sau se temea de ele), care prefera poate un cotlon liniștit pe malul râului Caistros. Adultul care suferea de depresie. Nici asta nu știm sigur, dar așa spune Diogene Laerțiu: crizele sale de melancolie îl împiedicau să-și termine scrierile. Heraclit Depresivul.

Poate acolo, pe malul meandrelor înguste ale Caistrosului, înainte să se verse în marea Egee, a avut revelația că totul curge, nimic nu stă locului, și că niciun om nu se poate scălda în același râu de două ori. Chiar dacă noi ne vom strădui să rămânem la fel, cu totul alte ape vor fi în acel loc. Potamoisi toisin autoisin embainousin, hetera kai hetera hudata epirrei  e citatul pe care Platon i-l atribuie lui Heraclit, și trebuie să observăm câtă muzică curgătoare e chiar în versul ăsta, el însuși ca un râu obsedant.

Poate că nouă ni se pare evident că totul se mișcă neîncetat, dar în acea vreme părerile erau împărțite. Unii, cum ar fi filosofii școlii din Elea, ziceau că, de fapt, nu ne mișcăm absolut deloc. Că orice mișcare e doar o iluzie. Că Ahile nu va ajunge niciodată din urmă broasca țestoasă. Că, de fapt, nu vom ajunge niciunul dintre noi, nicăieri. Asta e o idee foarte depresivă. O recunosc, de altfel, i-a bântuit pe mulți din pacienții cu care m-am întâlnit, și poate și pe dumneata, cititorule, din când în când. Așa sunt ideile, rareori le gândim, și mai des se nasc singure de undeva din groapa Marianelor, iar noi doar le înfiem în funcție de cum ne e dispoziția.
Dar nici ideea lui Heraclit nu e una prea veselă. Heraclit nu vede decât un singur tip de mișcare: curgerea. Mișcarea entropică, râul care se prăbușește spre mare și care nu mai poate fi întors spre munte. Omul care îmbătrânește și moare. Munții care se tocesc. Dacă stai să contempli prea mult ideea asta, vezi că e și ea una profund pesimistă. Dar și falsă: schimbarea nu e mereu curgere. Castele de nisip sunt construibile și, deși se prăbușesc de fiecare dată, se nasc dintr-o amintire, și din amintirea aia se va naște cândva alt castel de nisip, poate și mai frumos. Înainte să murim, putem construi, putem schimba lume într-un mod anti-curgător. Și chiar asta facem, în mod natural, fără să ne sfătuiască sau să ne îndemne nimeni. Cum spune psihologul Carl Rogers, la 2500 de ani distanță de Heraclit, organismul uman nu doar că are tendința la homeostazie, ceea ce e în sine un lucru măreț. (Moleculele care ne alcătuiesc corpul se schimbă neîncetat, și totuși eu sunt tot eu.) Dar are și tendința spre mai bine. Dacă râul curge, dacă lumea se schimbă și ne obligă și pe noi să ne schimbăm, putem face mai mult decât să ne adaptăm, să îi emulăm curgerea, putem să ne împotrivim, să luptăm cu absurdul, cu entropia, cu lucrurile fără nume, cu depresia.

Doar că depresia adesea te împiedică să vezi reversul medaliei, să îți aduci aminte de propria ta putere, naturală, de a întoarce râul din drum.

Noroc cu Democrit, zâmbărețul. Dar despre el, data viitoare.

Imagine: Democrit și Heraclit, de Hendrick Terbrugghen.

Conversație la farmacie

Azi, la coadă la farmacie, am tras cu urechea (urât din partea mea) la un schimb de replici. Clientul, un domn de vârstă mijlocie, îmbrăcat business, după un schimb de amabilități cu farmacista-șefă, îi spune acesteia, cu autoritate:
– Vreau să-mi dați antibioticul Cutăromicină, de un gram.
– Cum adică vreți? Poate mă rugați! Dacă știți că vreți să vă fac un favor, cereți-mi-l frumos!
– Păi mi-a cerut soția.
– Poate să vă ceara oricine, eu tot nu v-aș da, în principiu. Vă dau așa, că e vorba de dumneavoastră.
– Am înțeles, așa e, atunci vă rog să-mi dați cutăromicina aia, și mă scuzați!
– Ei, așa da! Poftim. Și să știți că în mod normal trebuie să luați neapărat și probiotic! Așa se face.
– Probiotic nu mi-a zis să iau.
– Nu contează, eu vă spun cum ar fi fost dacă aveați rețetă. Nu vă dau neapărat, că e vorba de dumneavoastră, dar în mod normal, așa trebuia făcut!

Toată conversația avea tonul semi-glumeț, folosit de obicei când vrei să reproșezi cuiva, ceva, fără să fii prea agresiv. Zâmbete largi pe ambele fețe. Dar în cele din urmă, era tot un dans al puterii. Bărbatul a inițiat discuția lipsit de smerenia cuvenită solicitării sale. S-a gândit că, dacă e suficient de intimidant, va primi antibioticul și fără rețetă. Și a funcționat, dar bătrâna farmacistă a ținut să fie clară stipulată balanța puterii. Primești antibiotic, dar pentru că eu pot și vreau să îți fac acest favor. Nu pentru că îmi ceri. Aș fi putut să te refuz și n-aveai ce să-mi faci. Vezi, sunt mai puternică și decât regulile.

Nimic în toată discuția despre cum faci mai mult rău dacă îi dai omului antibiotic și n-are nevoie de el. Îi faci lui rău și, la distanță, și altora. Despre asta ar trebui să fie orice conversație la farmacie, despre ce face bine și ce nu. Și la doctor, bineînțeles, unde e aceeași poveste. Și, după părerea mea, chiar și la ANAF, Poliție, Sanepid și peste tot. Doar la Ateneu nu. Acolo e despre ce e frumos și ce nu.

În schimb, suntem toți spadasini, mai mult sau mai puțin buni. Recunosc, mi-ar fi frică să-mi încrucișez sabia cu bătrâna farmacistă. N-aș avea nicio șansă

Transcendență și alienare

Eram medici-boboci, proaspeți rezidenți în spitalul de boli mintale.

– Măi, dar de unde știm noi că pacienta Cutărescu, care e convinsă că vorbește cu sfinții, nu vorbește de-adevăratelea cu sfinții? Cel puțin ea nu are niciun dubiu că are o relație directă cu Cerurile și că, după capriciul Acestora, face naveta între lumea noastră și lumea cealaltă.  Iar noi îi zicem că știm noi de fapt cum stau lucrurile, că singura realitate e o bubă în cap. Dar nu avem nicio dovadă palpabilă în acest sens, să îi furnizăm.

Așa zicea colegul Mardarache, mereu predispus speculațiilor extrem de serioase spuse pe un ton glumeț. Îmi aduc aminte cu drag de el, așa cum îmi aduc aminte și de pacienta Cutărescu și fantastica ei istorisire care începea așa: “Într-o zi, mă plimbam prin Ferentari și pac! m-am trezit brusc într-un alt Ferentari, Ferentariul ceresc, care seamănă cu ăsta pămâtesc dar nu e același!” Pe primii pacienți ți-i amintești cel mai bine.

– Chiar așa, cum ar fi ca povestea ei să fie adevărat, și Ferentariul ceresc să existe? îi ținu isonul un alt coleg, doctorul Bizdidel.

Păi poate chiar există, m-am băgat și eu. Dar n-are a face. Madam Cutărescu tot are o boală, tot trebuie să o tratăm.

– Pe bune, Stroescule, „poate că există”? mă maimuțări Mardarache. Ia zi, care e cana ta de cafea, poate trebuie să punem niște picături speciale în ea, ca să-ți treacă credințele stranii, se amuză el.

– În treacăt fie spus, eu nu pot fi considerat un credincios, ci un nădăjduitor. Sper într-o lume ideală, mi-e lesne să mi-o imaginez, dar mi-e greu să cred în ea. Voi nu credeți deloc în ea, dar vă place să speculați. Chiar necredința voastră face speculația voastră foarte ușoară. Suntem cam la fel, așadar. Dar nici asta nu are nicio legătură cu boala doamnei Cutărescu.

– Dar nici noi nu avem vreo dovadă palpabilă pentru „buba” dumneaei din cap, mă atacă Bizdidel. Că nu se vede la tomografie. Singura noastră unealtă diagnostică e bunul simț. Psihiatrul nu are altceva la dispoziție în afară de ce deduce din discuția cu pacientul. De îndată ce o boală capătă analize care să o facă palpabilă, ea iese din câmpul psihiatriei și ajunge la alt specialist.

– Mersi pentru mini-conferință, că noi nu știam asta, replică Mardarache. Normal că n-am nicio îndoială că doamna C e bolnavă, dar oare or fi existat oameni care chiar vorbeau cu niște ipotetice ceruri? Sau or fi fost toți profeții suferinzi de schizofrenie și parafrenie, asta dacă nu erau simpli mincinoși?

– Dacă Cerurile or exista, accesul la ele e foarte îngust. E ușor să ieși din lumea noastră. Nu trebuie să faci schizofrenie pentru asta, sunt și droguri care ajută. Dar majoritatea dintre „ieșiți”, se alienează. Cad undeva în spațiul negru de lângă realitatea bunului nostru simț, unde nu e nimic în afară de ei rămășițele eului lor.  E drept că îi „ajută” și realitatea convențională să se alieneze, îi respinge, le dă eject.  Cu totul altceva e transcendența. Nu orice alienare e transcendență. Și îmi place să cred că oamenii transcendenți, dacă or exista, sunt mai puțin alienați. Că, de fapt, noi, restul lumii, suntem cei înstrăinați de ei, nu viceversa.
Mi-a părut rău că nu aveam o pipă din care să pufăi meditativ după aceste vorbe.

Ce sofiști eram pe vremea aia. Și ce pasionați. Petreceam ore cartografind delirurile pacienților din spital. Eu unul nu mai fac demult asta. Nu mai sunt un explorator, sunt garda de coastă, sunt salvamarul în barca lui. Conștient că nici salvamarul nu e imun la înec. Dar de nădăjduit, încă nădăjduiesc.

Câteva note despre crimă și boală mintală

  • Când apare o nouă știre precum cea a crimei din Brașov, primul meu reflex este să tac. Nu e un reflex neapărat prost: autoritatea și absurditatea morții, suferința familiilor, răul pe care îl poți face doar vorbind aiurea în asemenea ocazii, faptul că maximul de înțelepciune în asemenea cazuri e să îți recunoști propria ignoranță, iată destul motive pentru care e neapărată nevoie de o doză de tăcere corect administrată.
  • Din păcate, multe lucruri care ar trebui totuși spuse rămân nespuse. Așa că o să îmi iau inima în dinți și o să fac câteva remarci. Le scriu pentru mine însumi, ca note de jurnal de psihiatru, dar le și public, pentru că s-ar putea să nu pot face o versiune mai structurată prea curând.
  • Sunt limite clare în ceea ce pot spune. Ar fi incorect să emit diagnostice prezumtive și chiar și să-mi dau cu părerea dintr-o poziție profesională despre o speță pe care nu am examinat-o. Regula Goldwater etc. Așa că nu o să o fac.
  • De fiecare dată când un eveniment a cărui absurditate atinge asemenea magnitudine, oamenii flămânzesc după explicații, după sens, după o poveste coerentă care să îi ajute să integreze informația și să poată depăși, astfel, trauma. E ca un meteorit care lovește Pământul, unda de șoc se simte peste tot. Chiar dacă nu ai fost strivit de bolovan, chiar dacă locuința ta e încă în picioare și nu cunoșteai victimele, tot ești lovit de revelația faptului că atmosfera nu te protejează atât de bine pe cât credeai, că există probabilitatea ca într-o zi, când te aștepți mai puțin, să ți se întâmple și ție. Și atunci cauți explicații și, dacă nu le găsești, începi să fabrici scenarii, ca să poți să te pregătești cumva pentru o asemenea catastrofă. E una dintre funcțiile de bază ale minții umane. Publicul tolerează mai ușor o crimă, să zicem, de tip mafiot, pentru că acolo există o poveste plauzibilă, inteligibilă, decât o crimă de neînțeles. Chiar și un act terorist e mai tolerabil decât lipsa totală de sens. Empatia e necesară, chiar și faţă de criminali. Nu poți judeca fără ea.
  • Continue reading “Câteva note despre crimă și boală mintală”

Suntem cine suntem

“Cine sunt eu?”  e o întrebare imposibilă. Conține în sine propriul ei paradox. Căci răspunsul, oricare ar fi el, prin simpla lui enunțare devine un obiect. Iar „cine” e mereu subiect.

Suntem cine suntem, nu ceea ce suntem, spune un vechi adagiu apocrif.  Ar trebui așadar să avem două verbe „a fi” diferite, unul referitor la identitate , altul la atribute tale. Poți să ai diverse meserii, psihiatru, macaragiu, pianist, etc, dar asta nu înseamnă că Ești un psihiatru, macaragiu, pianist. Oricând poți înceta a mai fi pianist, că vrei sau că nu vrei, dar nu poți înceta să fii tu însuți, atâta timp cât trăiești.

Și cu toate astea, absorbim mult din ceea ce suntem în ceea Suntem, ne amprentează puternic identitatea, într-atât încât, atunci când încetăm a mai fi acel lucru, e întotdeuana o traumă, o ruptură dureroasă. Continue reading “Suntem cine suntem”