Blogul meu e acum pe Substack. Am să postez și aici cel mai recent textuleț.

Toate cărțile bune de medicină, aveam să descopăr în facultate, au o calitate anume, pe care mi-o imaginez comună cu jurnalele marilor exploratori. Nu e imediat evidentă, dar e lucrul care le face lizibile.

După entuziasmul intrării la facultate, a urmat groaza de cursurile de anatomie. Cel puțin la început, topografia corpului uman mi se părea extrem de minuțioasă, cu un volum uriaș de detalii care trebuiau pur și simplu memorate, învățate pe din afară, până când, se presupune, ți se întipărea pe vecie în creier o hartă de mare rezoluție cu ajutorul căreia să te poți oricând orienta, la nevoie. Atâta doar că eu am descoperit că nu pot să fac asta, cărțile catedrei mi se păreau imposibile, nu se construia nimic la mine în creier, oricât încercam să transfer textul de acolo la cadavrul pe care îl tot piguleam cu pensetele în sala de anatomie. M-am convins că fusese o teribilă greșeală să dau la medicină, o naivitate copilărească, mă lovisem de un zid de fier. Anatomia era cea mai grea, dar biochimia nu era foarte departe în urmă. Biofizica mi se părea frumoasă, dar nu întâmplător profesorul nostru nu era medic, ci fizician. Creierele medicilor sunt adesea încâlcite, dar despre asta vorbim altă dată.

Toate astea s-au schimbat brusc când am descoperit la bibliotecă un tratat de anatomie vechi de o sută de ani, cel al lui Jean Léo Testut. Mi-a plăcut atât de mult încât părinții mei m-au ajutat să mi-l cumpăr, era chiar o ediție mai nouă, cea din 1925, în care scrisese și talentatul elev al lui Testut, André Latarjet. Faptul că era în franceză, limbă pe care o stăpâneam bine și o iubeam, a ajutat, dar ceea ce m-a uimit e că, deși era cu mult mai vastă decât cărțile catedrei (patru volume groase), se citea foarte ușor, pentru că textul și imaginile erau infuzate de pasiunea și curiozitatea autorilor. Aveam să aflu mult mai târziu că Léo Testut , ca mulți medici ai acelor vremuri eroice, era pasionat nu doar de anatomie, ci și de antropologie, arheologie, istorie, preistorie și investigații criminologice.

Poza e luată de pe leboncoin.fr, din păcate a trebuit să îmi vând exemplarul meu în anul 6, din lipsă acută de bani – pe atunci eram cu toții foarte săraci, dar nu ne păsa prea tare, și oricum știam deja că nu voi mai fi avut nevoie de el de atunci încolo. Am preferat să îl știu reîntors în circuitul buchinist, ca alt student să îl descopere cu uimire. Nici circuitul buchinist nu mai există, dar și asta e altă poveste. Ce s-o fi întâmplat cu toate cărțile alea atât de prețioase, pe care le vânam la Universitate?

În fine, cu moș Testut, anatomia mi-a înflorit în minte fără nicio dificultate. Și am mai învățat o lecție foarte importantă, fără de care nu aș fi reușit să ajung medic. Oricât de greu ar fi un subiect sau o disciplină, există pe undeva o carte bună scrisă de un om pasionat. De obicei, cartea e cunoscută și nu e greu de găsit. Ceea ce înseamnă că nu materia în sine e grea, ci modul de a o transmite studenților.

E drept că ceva mai bine scris ca Testut am găsit doar în psihiatrie, la Henri Ey. I-am citit întâi manual de psihiatrie, în sala de lectură a Institutului Francez (nu aveai voie să o iei acasă), sub nemaipomenita lor lucarnă care ne inunda de lumină. Nu mai există nici ea publicului… Apoi am dat, datorită unui coleg îndrăzneț, peste Tratatul de Halucinații, și acolo, ca la Testut, am fost în stare să devorez volume groase ca și când aș fi întreprins o călătorie, cu un sentiment de toate-pânzele-sus. Am mai trăit un pic cu senzația asta cu Anatomia Melancoliei a lui Burton (care nu e o carte medicală), și atât. Nu cred că mă voi mai întâlni cu ea vreodată în paginile unei cărți de specialitate, acum că sunt om mare, mult prea ocupat și obosit, și până și textul ăsta îmi consumă nepermis de mult timp și energie. Și nu mai citesc tratate, doar articole științifice din când în când.

Când mă întreb de ce mi-am ales psihiatria, îmi vin în minte multe răspunsuri, multe de-a dreptul psihanalitice. Dar cel mai important răspuns e simțul explorării și al aventurii pe care inițial l-am bănuit, apoi l-am descoprit în cărțile astea, ca apoi să îl găsesc în întâlnirea cu pacienții, cu oamenii. Chiar și acum, când am prea mult de muncă, când sunt conștinent de doza masivă de stres, rutină și uzură, de piedicile sistemului, de barajul de prejudecăți, chiar și acum, zi de zi, regăsesc scânteia asta, care m-a ținut în facultate și fără de care nu prea știu cum aș exista.

Una din marile dificultăți ale oamenilor e accesul la realitate. Nici măcar nu știm prea bine ce e realitatea asta, filosofii își bat capul până în ziua de azi.

Pentru psihiatru e relativ simplu, realitatea e o funcție indispensabilă a minții, mai precis a conștiinței. Dacă acea funcție e afectată, poți căpăta o psihoză, adică avea percepții și gânduri flagrant false sau anormale, dar care sunt imune la îndoială: par mai reale decât realitatea, niciun argument nu le clintește, în jurul lor mintea se organizează frenetic pentru a le îngloba, producând o pseudo-realitate, o narațiune care dă un oare care le dă un simulacru de sens, făcându-le tolerabile și deci cronice, fenomen numit delir. Asta, așa, foarte schematic și pe scurt.

Zilele astea trec printr-o criză personală, din cele prin care trecem toți: boala subită unui părinte, cu multe incertitudini despre viitor. Genul de eveniment neașteptat care îți schimbă viața într-o secundă.

E interesant, pentru mine, psihiatrul, cum realitatea anterioară evenimentului nu mai pare deloc reală. Rutina mea, nemulțumirile mele, preocupările mele, speranțele mele, par niște iluzii fără prea mult sens. Noua realitate, cu care mă lupt, în jurul căreia mintea mea se organizează frenetic, e mult mai reală. Într-un fel, exact ca delirul, doar că nu e nimic ireal, din contră, suntem în cealaltă parte, a urgenței, a hiper-realității.

Nu e nevoie de un eveniment acut, traumatic, ca să treci prin așa ceva. Nevroza, într-un fel, e același lucru. În depresie, în anxietate, suntem copleșiți de hiper-realitate, uneori cu intensitate delirantă.

Mai mult decât atât, deși coloratura emoțională a acestor dezechilibre este în mod covârșitor negativă, nu e mereu așa. Există și o hiperrealitate extrem de pozitivă, de frumoasă chiar, dar nici pe aceea nu o suportăm prea multă vreme, ne rănește.

Realitatea e așadar un spectru. Și miza sănătății noastre psihice nu e o ecuație liniară, ci un efort perpetuu de a rămâne într-o zonă nu întru totul reală, pentru că e în bună măsură împachetată de mintea noastră, aranjată astfel încât să fie previzibilă și predictibilă, să se preteze șabloanelor, să fie parțial artificială și abstractă. De asta realitatea nu exclusiv natural, extra-omenesc, ci o suprafață dintre noi și un exterior care, dacă nu am fi noi, tot nu ar exista.

(PS: postarea această și cele viitoare pot fi citite și la substack. În viitorul apropiat, în care plănuiesc să scriu mai mult, voi întreține ambele site-uri, dar, după ce mă lămuresc mai bine cu butoanele de acolo, e posibil să ne mutăm de tot. Dar eu sunt același.)

In spatele policlinicii e un cimitir

Înghesuit, cu cruci și pale de elice sprijinindu-se unele în altele

Pe măsură ce pământul găunos prin care

Curând va trece metroul se lasă

Săptămâna trecută era încă soare

Gardul e dat cu var și strălucește

Erau oameni pe alei ocupați să cârpească fără odihnă

Pagubele inerente pierderilor pe care orice viață

Locuită le încasează

Moartea nu e mare lucru în astfel de zile când zâmbești și transpiri

Te întrebi ce mare filosofie și de ce să te temi

Dar săptămâna asta e înnorat și în fiecare minut cade câte un strop tumefiat

Toamna cimitirul e gol ca locurile de joacă

Eu am ieșit să îmi iau covrigi de la patiseria cea mai veche

Dar ăsta nu e timp de covrigi e timp

De dormit și visat cu furie

Cât încă somnul mai are vise in el

Citesc Doubt – A Psychological Exploration de Geoffrey Beattie, pentru că mâine am fost invitat la lansarea traducerii în română a lui Vlad Russo. Mi-a adus aminte de niște observații și reflecții pe care le-am făcut pe vremea când eram proaspăt medic.

Cele mai ciudate aspecte ale îndoielii le-am văzut atunci la pacienții aflați în plin episod psihotic. Unii psihiatri compară episodul psihotic cu hepatita acută, dar organul nu e ficatul, ci mintea. E dezordine gravă a felului în care înțelegem realitatea. În fine, în psihozele acute sau cronice întâlnim adesea halucinații și idei delirante („delusions” în engleză). Aceastea sunt experiențe în care realitatea e percepută fals, adesea în mod foarte evident pentru martori, dar nu ai nici cea mai mică îndoială asupra veridicității acestor trăiri. Halucinația nu e doar o falsă percepție, e o percepție care pare mult mai reală, probabil, decât percepțiile noastre obișnuite, de care ne putem totuși îndoi uneori. În psihoze, așadar, capacitatea normală de a ne îndoi este abolită.

Cu toate astea, tot în episoadele psihotice am întâlnit și fenomenul aparent opus: oameni incapabili de a lua hotărâri extrem de mărunte, din viața de zi. Mi-aduc aminte de un pacient care nu putea să se atingă de mărul de pe masă din cauza unui dezbateri nesfârșite din mintea lui, dacă ar trebui sau nu să o facă. De data îndoiala nu era abolită, din contră, era un obstacol enorm, de netrecut.

Nu ne gândim prea mult la felul în care funcționează îndoiala în mințile noastre, la ce intrument extrem de fin este. La urma urmelor, e ceva aproape miraculos la felul în care facem saltul către o decizie, adesea un salt în gol, în necunoscut. Sunt o persoană plină de îndoieli, mă însoțesc la tot pasul, dar atunci când am ales medicina, a fost o hotărâre spontană și aproape automată, în calea căreia nicio îndoială nu a rezistat. Celălalt versant al îndoielii, credința sau încrederea, nu trebuie să prezinte o încărcătură religioasă sau superstițioasă ca să fie totuși foarte greu de explicat. Peste un anumit nivel însă, ea devine superstițioasă: Beattie, făcând o mică investigație despre un om aparent incapabil de îndoială, Pablo Picasso, descoperă că era stăpânit de o puternică gândire magică.

Invers, un exces de îndoială ne poate afecta și chiar îngrădi serios viețile, chiar dacă nu suferim de psihoze sau tulburări obsesiv-compulsive, așa cum se întâmplă în sindromul impostorului. Îndoiala față de noi înșine e adesea atât de mare, încât ne construim, inconștient, obstacole care să ne împiedice să reușim, ne blocăm singuri, ne împlinim propriile profeții. Mă recunosc întrucâtva în descrierea asta, deși poate că e o aroganță să cred că sufăr de sindromul impostorului. Să am o asemenea autocritică ar însemna că sunt conștient totuși de o valoare secretă, de un potențial neîndeplinit, să cred într-un fel de automitologie iluzorie, pentru că e mult mai convenabil și mai puțin riscant decât să încerc să o transform în realitate.

Acum mulți ani, am plecat într-o călătorie împreună cu câțiva oameni. Am petrecut câteva zile împreună, și, la final, părea că devenisem cei mai buni prieteni din lume, că era începutul a ceva nemaipomenit.

Desigur, nu a fost așa: ceea ce părea un început de fericire era de fapt totul și se și terminase. În anii care au urmat ne-am întâlnit foarte rar și nu știm unii de viața altora.

Fenomenul ăsta mi s-a mai întâmplat de puține ori, doar că acum sunt bătrân și înțelept, și nu mă agăț de tânjirea ce vine după un astfel de pseudo-început. Încerc să mă bucur de rarissimile întâlniri care, dacă aș fi superstițios, aș zice că s-au mai întâmplat în altă viață, sau prefigurează o altă viață viitoare sau inexistentă sau ideală sau fictivă, una pe care nu am suporta-o sau nu pe care nu o merităm. Durează foarte puțin și nu se repetă. Sunt un dar.

Ieri a fost reuniunea de 20 de ani de când generația mea a absolvit medicina, a fost prima reuniune și pe cei mai mulți colegi nu-i mai văzusem de atunci, de douăzeci de ani, cred că spune și asta ceva despre noi sau poate doar despre mine, așa că la început nu recunoșteam pe nimeni. Unii erau mai tineri, mai ales cei care au emigrat, alții mult mai bătrâni, mai ales cei ce-am rămas, oricum eram toți alți oameni, cu totul alții.
Dar apoi s-au înfiripat conversații demult întrerupte, râsete familiare au umplut holurile facultății (ea însăși incremenită temporal), speranțele cândva fioroase s-au trezit din comă, iar până când a început muzica și dansul, spre noapte, îi știam pe toți ca și când nu i-aș fi uitat nicio secundă, dovadă că trebuie să existe pe undeva metode de a anula timpul, doar că nu avem timp să le găsim.
Chiar și stafiile profesorilor răposați, de frica cărora ne inițiasem cândva în antica artă a insomniei, au mormăit ceva disprețuitor din ramele sanctuarelor lor.

Imi vin ciudat hainele astea ale vârstei mijlocii.

Pe de o parte, mi se pare că viața, până acum, a trecut extrem de repede. Lucrez în același loc de paisprezece ani, locuiesc în același cartier dintotdeauna. Parcă nici n-am început drumul.

Pe de altă parte, nu mai e deloc același cartier. De când stau eu în el (dintotdeauna, cum am zis), toate casele s-au dărâmat și s-au construit altele.

Pe de altă parte, privind înapoi, către copilăria mea care parcă a fost ieri, parcă privesc spre un abis. Copilăria mea cu miros de tren și apă dulce, cu nenumărate frici copilărești – nostalgia te face să uiți de ele, dar mă străduiesc să mi le amintesc, sunt acolo.

Și dacă privesc către ziua de azi, e tot un abis. În ce loc ciudat am ajuns, în care trupul doare și spiritul e obosit și flămând, în care nimic nu e sigur, lumea urăște la întâmplare și nu mai poți schimba nimic.

De asta n-o să scriu niciodată cartea în care toate rândurile astea adunate de 18 ani încoace și-ar găsi liniștea și ordinea, pentru că vreau ca ea să existe doar în viitor, astfel mă pot minți mereu că mai există un viitor…

(Titlul e un citat din Tagore)

Adesea mă gândesc că, dacă aș vrea, aș putea scrie poezii. Sentimentele alese încă mă vizitează, simt poeziile cum se zbat să se nască, ca niște pești sub lacul înghețat. Chiar mă gândesc că o să o fac, dar nu am timp și tot amân momentul în care voi scrie poezii.

Îmi aduc aminte de o perioadă a copilăriei timpurii în care nu eram conștient de entropie, de faptul că timpul curge doar într-o direcție. Credeam, eram convins că pot oricând să mă întorc în timp, de exemplu să o vizitez pe bunica mea care murise când eram prea mic ca să mi-o amintesc, dar a cărei fototgrafii stătea sus pe un raft. Ar fi fost nevoie doar de un efort, ca întotdeauna când ai de făcut o treabă, și, pentru că încă de pe atunci, precoce fiind, nu aveam chef să fac eforturi, am tot amânat momentul în care aș fi dat timpul înapoi.

Ieri, revenind de la serviciu pe bicicletă, am auzit cicadele sâsâind, și am vrut să mă opresc sub tei și să stau acolo, scufundat în parfumul și muzica naturii, până la căderea nopții, până a doua zi de dimineață.

Poate cel mai faimos poem al lui Octavio Paz se cheamă „Strada” (La calle). Iat-o aici, în toată simetria ei înspăimântoare:

Es una calle larga y silenciosa.

Ando en tinieblas y tropiezo y caigo

y me levanto y piso con pies ciegos

las piedras mudas y las hojas secas

y alguien detrás de mí también las pisa:

si me detengo, se detiene;

si corro, corre. Vuelvo el rostro: nadie.

Todo está oscuro y sin salida,

y doy vueltas y vueltas en esquinas

que dan siempre a la calle

donde nadie me espera ni me sigue,

donde yo sigo a un hombre que tropieza

y se levanta y dice al verme: nadie.

Ciudat cum, uneori, aceeași poezie bântuie mulți poeți, nu doar ca o temă clasică, ci ca un arhetip semiconștient. Tema din Strada e cea a străinului-dublură, a geamănului întunecat care e mereu alături de noi, dar îl vedem doar în cele mai rele momente – ca în Noaptea de Decembrie a lui Alfred de Musset.

Partout où j’ai voulu dormir,

Partout où j’ai voulu mourir,

Partout où j’ai touché la terre,

Sur ma route est venu s’asseoir

Un malheureux vêtu de noir,

Qui me ressemblait comme un frère.

La Paz e însă o variație importantă: la finalul poemului aflăm că străinul întunecat, Umbra, e chiar cel ce fuge de ea. Printr-un truc de prestidigitație, conștiința e transferată din individ în Umbră, perspectiva auctorială își schimbă domiciliul sau, oricum, granițele dintre cele două personaje se șterg, devin una.

Poezia e așadar una vizionară, pentru că, în zilele noastre, transferul s-a realizat deja. Nu mai suntem bântuiți de străini întunecați, de personificări ale singurătății sau instinctelor ascunse, ci exact invers: străinul, dublura, e persoanajul luminos pe care îl construim cu grijă, în social media de exemplu, și noi suntem cei ce o bântuim și o însoțim peste tot unde merge, dar rămânând conștiincios în umbră, în propriile noastre umbre, în speranța vană că într-o zi vom dispărea de tot, și vor rămâne doar golemii noștrii înveștmântați în branduri.

Am învățat mult în ultimii 13-14 ani, de când sunt medic specialist „pe cont propriu”. Singurătatea profesională a fost un profesor bun, m-a forțat să mă descurc, ca un copil picat în mare, care n-are încotro, dă din mâini și din picioare și stă la suprafață.

Deși, dacă încerc să spun ce am învățat, constat că știam toate lucrurile alea de dinainte. N-am făcut decât să îmi întăresc, prin experiență, cele câteva idei care se găsesc în toate cărțile bune de specialitate (și nu numai).

Așa că, dacă ar trebui să învăț pe altcineva la rândul meu, n-aș putea. Aș spune aceleași vorbe goale, nu aș putea transmite conținutul lor, rădăcinile pe care vorbele alea le-au căpătat în amintirile mele. Din fericire, nu voi avea ocazia să învăț pe nimeni, nimic.

Nici măcar lecția asta, a neștiinței și a neputinței.