Ivan Turbincă

A fost o dată un alt Ivan Turbincă. E și acum. Eu știu sigur că sunt Ivan Turbincă, dar poate ești și dumneata.

Eu, Ivan Turbincă, am o tolbă în care îmi pun toate grijile. E o tolbă magică, măcar pentru că e în stare să le țină pe toate. Sunt foarte multe. Am o grijă pentru fiecare pacient în parte. Pentru unii, am griji mici, pe care le-aș putea duce fluierând doar pe vârful degetului mic. Dar trei, patru, o sută de griji mici sunt greu de jonglat, iar eu sunt Turbincă, nu acrobat la circ, deși probabil sunt și asta, dar prefer să nu mă gândesc prea mult la firul subțire pe care umblu, ca și dumneata. Iau gândul ăsta și îl azvârl în turbincă. Și pentru alții am griji foarte mari. Nu doar că sunt mari, dar sunt vii, doar ce le ating îmi dau și ele un zvâc înapoi, îmi spun că sunt acolo și că nu pleacă nicăieri. E domnul care nu-și mai ia tratamentul și n-a mai venit la control de cinci luni, oare pe unde o fi acum? Mai trăiește? E doamna care se luptă zi de zi cu gânduri alinătoare de moarte. Când gândurile de moarte te sperie, eu unul sunt liniștit. Când ele te alină, eu atunci mă sperii și crește grija din turbincă.

Cred că toți doctorii au turbinci din astea, și e mare lucru că le avem. Fără ele, am fi rapid îngropați în griji. Nici n-am mai zis nimic de alte griji mai personale. Le știi și matale, că le are toată lumea.

Zic doar de astea, „profesionale”. Pentru că mulți ne întreabă cum facem față la atâta. Sau se întreabă pe ei înșiși dacă medicul nu cumva e lipsit de suflet, că ce suflet de om ar putea încasa atâtea griji? Așa facem: avem o turbincă magică. Reversul medaliei e că turbinca asta e mereu cu mine. O car în cârcă și la serviciu, și în drum spre casă, și pe plajă la mare, și în vârf de munte. Chiar și în somn. E tot timpul în spatele meu, cu toate grijile, mereu se zbate câte una și o simt prin pânza magică a turbincii.

Și e bine să aibă fiecare turbinca lui. Pentru fiecare om care moare fără rost, pentru fiecare foame, sete, omor, tâlhărie, nedreptate, accident, să luăm grija aia minusculă – că doar nu îl cunoșteam personal pe omul ăla, și, în loc să o aruncăm în uitare, să o punem cu grijă în turbincă, spre a fi folosită mai târziu. Altfel, s-ar putea să iasă din uitare, să iasă de sub pat și să ne muște de beregată exact când ne e somnul mai dulce.

Vademecum de frică

Acum vreo zece ani am lucrat și învățat o scurtă vreme în Franța, în domeniul psihiatriei de urgență. Am învățat multe acolo, dar azi aș vrea să îmi aduc aminte câteva amănunte despre felul în care se intervenea în urgență, în teritoriu. Și anume, foarte rapid. O amenințare de suicid era tratată precum un potențial infarct miocardic: în câteva minunte, un echipaj era la ușa ta, și dacă nu deschideai, ușa era spartă și erai dus la urgențe. Totul dura câteva minute. Cel mai simplu era, pentru mine, psihiatrul, să pun răul în față și să trimit pacientul spre a fi internat, chiar și fără voia lui (dar la solicitarea familiei sau a unei autorități sociale). Nimeni nu m-ar fi învinovățit pentru asta. Desigur, un psihiatru considerat bun ar fi încercat mai întâi să detensioneze, să de-dramatizeze, să dezamorseze situația urgentă, sau să câștige cât mai mult timp, păstrând internarea ca ultimă resursă de rezervă. Dar nu toți psihiatrii erau buni, experimentați sau versați în cum să gestionezi o iminență de suicid, așa că exista un întreg sistem public care să sprijine pe pacient și pe psihiatru.

Mie, psihiatrului tânăr idealist de atunci, îndopat cu Foucault și Derrida, sistemul ăsta mi se părea nițel totalitar, așa de eficace era.

Revenit în țară, am început propria mea practică independentă și am aflat foarte repede ce înseamnă absența unui asemenea sistem și a unei psihiatrii comunitare de orice fel. Nu e nicio libertate în plus, nici un drept al omului respectat. Am început să văd pacienți suicidari, pe care nimeni și nimic nu-i ajută, dacă sunt într-un moment critic. Ambulanța nu intervine fără acordul expres al viitorului spânzurat, Poliția nu are nicio lege care să-i permită să intre neinvitați în domiciliu ca să poată întrerupă tragedia, totul e în cârca familiei. Am văzut intervenții care au durat zece ore, în loc de cele cinci minute rapide și nedureroase pe care le văzusem în Franța. Nu din cauza unor negocieri spinoase, ci pentru că ambulanța venea foarte târziu, pleca fără pacient, apoi venea poliția foarte târziu și apoi urmau lungi, lungi ore de lipsă de îndrăzneală, de groază a fiecărui actor din drama suicidului acut, de a interveni.

Pentru că fiecare actor se simțea descoperit, neprotejat. Mai bine să nu faci nimic decât să riști să o pățești. Dacă polițistul sparge ușa, și după aia tot victima pe care a salvat-o îl dă în judecată sau îl reclamă la șef? Nu zice un străvechi și înțelept proverb că singura facere de bine e aia de mumă? Nu mai bine stăm cuminței pe loc și așteptăm ca timpul, entropia, Dumnezeu și Universul Indiferent să le rezolve pe toate?

Într-o vreme, am colecționat cazurile astea. Le-am și prezentat la un congres psihiatric, în rafală, câte zece o dată, ca un fel de mărturisire amară a neputinței psihiatrului de ambulator. Aș putea să le înșir aici, dar nu cred că e locul potrivit și anumite criterii privind confidențialitatea și potențiala vătămare morală a victimelor și familiilor lor mă împiedică. Și spațiul: nu mi-ar ajunge o sută de postări ca să le povestesc pe toate. Și timpul: singurul timp pe care îl mai am sunt picăturile dintre două consultații.

Cu timpul, și eu, și familiile care trec prin dramele psihozei, suicidului, evenimentelor acute și toxice de tot felul, am învățat să ne descurcăm fără sprijinul autorităților care ar fi trebuit să fie competente. Decât să cheme salvarea și poliția, apelând la 112, multe familii preferă să-și însoțeasă prin mijloace proprii soțul, copilul sau bunicul la camera de gardă de psihiatrie. Nu e sigur și nici nu e corect, dar e mai sigur și mai puțin traumatizant decât orice altă variantă disponibilă acum. Iar eu am învățat să negociez, să de-dramatizez, să dezamorsez, dezamorsez de-mi sar capacele și-mi filează lămpile. Am învățat să mă prefac că sunt autoritar, că am resurse, că controlez situația. Merge, de cele mai multe ori. Dar nu întotdeauna. Și sunt situații în care iar trebuie să apelez la Sistemul Public Inexistent de Ajutor Psihiatric de Urgență, alcătuit dintr-un asistent de Salvare, polițist neexperimentat și asistent social debusolat. Niciunul dintre noi nu știe sigur ce are de făcut, dar improvizăm, dacă am norocul să pic peste oameni care să nu se teamă. Majoritatea însă se tem: de propria lor ignoranță, de șefi, de familii, de faptul că nicio faptă bună nu e nepedepsită. Mai bine întorc spatele și nu se bagă. Și poți să-i învinovățești? Ce om singur, fără lege, fără suport logistic adecvat, poate duce în spate o asemenea intervenție? Ce grup de oameni singuri? Doar dacă e vorba de propria ta mamă: atunci poate, fiindcă n-ai încotro, deși ar trebui să fii tu însuți protejat și ajutat.

Și nu pretind că eu sunt mai breaz. Mi-e frică tot timpul. Când nu-mi va mai fi frică, probabil va fi de la burnout. De când sunt medic, am impresia că trăiesc clipă de clipă coșmarul ăla clasic, în care ești în pielea goală în public. Dar privirile străinilor nu aduc rușine, ci taie în carne vie.

Diferența majoră dintre un Stat civilizat și unul pseudocivilizat, cum e România, e Frica. Ne temem tot timpul, și de umbra noastră. Recent am vizitat din nou Strasbourg-ul, un oraș european civilizat, unde lumea se teme mult mai puțin, unde vinerea se dansează salsa pe un pod, unde e plin de oameni care, deși sunt în scaune cu rotile, nu sunt imobilizați, ci se bucură pe străzi de soare alături de toată lumea. Și acolo există oameni săraci, inegalitate socială, crime, psihoze. Dar mult mai puțină teamă.

Și teama vine din singurătate și hrănește singurătatea. Ce Românie să mai iubești, când România s-a atomizat, s-a fragmentat în grupuri minuscule, de câte trei oameni, foarte singuri și foarte speriați? Suntem toți la fel de singuri; și cel care moare u zile, în casa lui, în casa unui străin ostil, sau înghețat pe un câmp. Și medicul din camera de gardă. Și medicul de familie, înconjurat de mașinării care nu merg și care e amenințat că va plăti el tratamentele pacienților, dacă îndrăznește să greșească o virgulă. Și polițiștii, asistenții sociali, „reprezentanții autorității publice”, și ei sunt la fel de amețiți și speriați, oricât ar face pe vitejii. Și dumneata, cititorule. Incompetența și neputința noastră vine din frică. Cei care nu se tem sunt sunt doar cei care conduc prin frică, cei care profită de pe urma ei.

Periodic am revelația asta. Despre ea am scris în primul meu articol în Viața Medicală, acum 6 ani, și de atunci mă lovește periodic, cu aceeași violență de fiecare dată.

Avea dreptate poate Iorga, cum că suntem drumeți în calea lupilor. Doar că asta ne face și pe noi lupi, și nici nu ne dăm seama. Homo homini lupus est. Ferocitatea noastră vine din nepăsare. Pentru fiecare victimă de criminal psihopat, există sute de victime ale nepăsării.

Și nu știu dacă o să scăpăm vreodată de frica asta paralizantă. Pentru că frica e și o boală, dar e și justificată. Cum să nu îți fie frică? E o boală fără de care am muri, o vedem toți la știri. Cum să rupi cercul ăsta vicios? Cedezi și fugi?

Prea mult autocontrol

Povara conştiiţei. Povara de a te simţi tu însuţi, de a crede în propria ta existenţă şi puterea de a fi propriul tău stăpân.

Nu ai cum să fii întru totul propriul tău stăpân. Conştiinţa nu e un monarh absolut, ci un conducător ales, pentru care se zbat şi lucrează împreună nenumărate elemente diferite, mai multe popoare de celule decât sunt popoare de oameni pe lume, mai multe niveluri de structuri şi relee decât conştiinţa poate măcar să înceapă să intuiască. Suntem mult mai mult decât ştim. Conştiinţa, adică tu însuţi, e un imens efort colaborativ.

De ce e nevoie de efortul ăsta, de ce exişti, de ce porţi povara de a fi separat de masa comună şi adormită a materiei? E căutarea fiecăruia dintre noi, dar, chiar dacă nu ai cerut-o tu, tot cred că datorezi niţică recunoştinţă pentru părticelele organice şi vii care îţi alcătuiesc corpul, creierul, organele de simţ, pentru tot ceea ce te ajută fără ca ţie să trebuiască să îţi pese prea mult.

Recunoştinţă, nu dictatură. Ne dorim prea mult să controlăm direct ceea ce nu avem dreptul să controlăm. Ai voie să îţi controlezi respiraţia ca să cânţi, să vorbeşti, să alergi. Dar dacă încerci să preiei controlul ei pentru că ţi se pare că faci o treabă mai bună decât centrii din trunchiul cerebral care o coordonează, vei intra în conflict cu propriul tău corp. Trăieşte cu corpul pentru că merită să trăieşti, foloseşte imaginaţia ca să vezi cât mai departe în Univers, nu doar ca să te uiţi înăuntru, bâjbâind prin hăţişul de organe interne care se descurcă foarte bine şi fără tine. Nu aşa ai grijă de tine.

Înăuntrul tău nu e doar întuneric înspăîmântător. E o lume de care merită să te minunezi și să-i mulțumești și să o păzești. Și să arăți că îi respecți eforturile de a-ți susține conștiința, folosind-o așa cum trebuie. Păsându-ți de celelalte conștiințe, de semenii tăi, și de frumusețea din jur.

Programări anulate

Programările se anulează mai frecvent la psihiatrie decât la alte specialități. Adesea, oamenii pur și simplu nu mai vin, fără să mai facă și formalitatea anulării, lipsesc nemotivat, precum școlarul chiulangiu. Aproape că înțeleg pe undeva obiceiul psihanaliștilor de a factura și absențele. Chiar acum, două persoane nu și-au onorat programările, iar eu stau degeaba și am timp să scriu textulețul ăsta. În care încerc să îmi imaginez cum se întâmplă fenomenul. Cum renunți dumneata, omule pe care nu o să-l mai cunosc niciodată, la ajutor? N-am de unde să știu sigur, dar pot să bănuiesc. Poate că ți-ai făcut programarea într-un moment de mare durere. A ta, sau a celor din jur. Într-un moment în care sentimentul de „așa nu se mai poate, vreau să fiu mai bine” era copleșitor. Așa că ai închis ochi și te-ai hotărât să faci saltul. Și ce salt enorm ți se pare și acum! Psihiatrul stă de partea cealaltă a unei prăpăstii simbolice. E ca în bancul ăla vechi cu flaconul de pastile. „Nu știu cum să îl deschid, doamna farmacist!” „Găsiți instrucțiunile de deschidere în interior”. Așa și aici. Simplul fapt de a te duce la psihiatru pare că certifică faptul că ai o problemă mintală, te marchează cu fierul roșu, toată lumea va ști, și mai rău, tu însuți vei ști sigur că ai o problemă psihică. Și asta e aproape la fel de greu de suportat, la nivel de imaginație, ca durerea absolut reală pe care o simți acum, ca sentimentul de „așa nu se mai poate”. Și ești prins(ă) într-o menghină în care fiecare opțiune pare o fundătură, un șah mat sau cel puțin un stalemate.

Eris, zeița greacă a discordiei, mama tuturor durerilor

Dar nu ai ce face, alea jacta est, mâine te duci la înfiorătorul psihiatru, care se va uita la tine cu ochi reci și simpla lui privire te va transforma într-o nouă ființă, etichetându-te „pacient psihiatric”.

Și vine și a doua zi de dimineață. Dar dimineața toate lucrurile rele par să fi fost un coșmar.

„La naiba, nu mă duc la niciun psihiatru, o să mă lupt singur(ă) cu chestia asta, prin propria voință”

„Nu vreau să bag chimicale în mine”

„Ce poate ști un psiholog, un necunoscut, despre durerea mea?”

Și crezi că tot ce trebuie să faci e să ignori durerea, la urma urmelor sufletul e ceva imaterial, deci și durerea de suflet, tristețea, apatia, gândurile de moarte, sunt lucruri imateriale, fantastice, inexistente.

Îți spui toate astea și e așa de ușor să renunți.

Așa fac și eu, doar că la dentist.

Dar cariile nu trec singure. Nu trec prin propria voință. Măcar, în medicina dentară, știm atâta lucru.

Mintea nu e un dinte, nu? Mintea e plastică, mintea se reface, timpul vindecă rănile.

Problema e că depresia e, printre altele, o diminuare importantă a plasticității minții, a capacității ei de a se schimba ca să facă față mediului.

Problema e că, în tulburările anxietății, din care văd câte cinci pe zi, toate instinctele îți zic să nu faci nimic, să stai pe loc, la adăpost, într-atât încât ajungi să fii blocat.

Problema e că știm deja prea bine că adicțiile trec foarte greu fără ajutor.

Problema e că trauma e uneori o rană care refuză să se vindece.

E adevărat că fiecare om are și reziliență, capacitatea de a te ridica deasupra adversității. Durerea pe care o simți acum face parte din mecanismele tale de reziliență. E felul în care instinctele îți spun că trebuie să faci ceva. Cum am spus-o și în altă parte, să mergi la doctor nu e un semn de înfrângere, nu e o capitulare, ci unul de curaj. Toate ideile preconcepute pe care le-am înșirat la începutul textul sunt, eminamente, prostii, cuvinte goale de conținut, prejudecăți stupide și minciuni sfruntate. Dar minciuni cu o mare greutate socială. E un act de curaj și putere să treci peste ele. Nu e ușor să renunți la ideile de-a gata, la presiunea socială, ca să te gândești, în sfârșit, la ce e important pentru tine însuți.

Nu te cunosc, și poate că nu o să te cunosc niciodată. Poate că o să fii bine fără niciun ajutor, îți doresc din inimă lucrul ăsta. Și îți doresc din inimă să ai ajutor atunci când e nevoie.

Și mai împărtășesc cu tine gândul ăsta paradoxal: ciudat lucru, durerea, care nu are niciun corp material, și totuși e cel mai real lucru din Univers.

Porțile de calcar

Colegul Gabriel Diaconu spune, atât de frumos, că e încă tânăr, dar a văzut muntele. Eu, care sunt doar un pic mai bătrân ca dumnealui, am adesea impresia că am făcut un viraj greșit și, în loc să urc serpentinele am intrat într-un tunel care nu se termină, iar acum sunt fix sub munte, e o penumbră foarte deasă și nu văz nimic mai departe de petecul dinaintea mea. Astfel îmi trăiesc viața și îmi practic profesiunea, de la zi la zi, în fiecare dimineață înarmându-mă pentru asaltul de povești extraordinare și triste pe care trebuie să încerc să le învăț, fără să mă gândesc la ziua de mâine sau poimâine, la direcția lucrurilor, la „tabloul general”, fără ambiții, fără planuri, nici de „dezvoltare profesională”, nici de pensionare. Trăiesc și profesez precum merg pe bicicletă, foarte atent la drumul momentan și fără să mă gândesc prea mult la destinație. Fac ce pot. Nu fac nicio schimbare, pentru că nicio schimbare nu e posibilă când schimbarea e permanentă. Panta rhei de trei lei, copiii mei. Am devenit mai bun în meserie, încetul cu încetul, mi s-au decantat ideile, sunt mai concis, mai precis, mai puțin anxios, deși, când ies din cabinet la sfârșitul zilei mă apucă o oboseală din cele care amorțesc mintea și înmoaie genunchii, noroc că mă mai duc în parc cu proprii mei copii, mă mai vede soarele, altfel mă dor oasele de cât mă agăț de scaunul de la serviciu, dar și în parc e un haos de râsete și țipete și e tot mai greu să îmi păstrez copiii permanent în câmpul vizual, hai să fim serioși, e mult mai ușor la serviciu, la orice serviciu, decât cu copiii în parc. Și aici m-am perfecționat, mi-au crescut ochi la spate, presimt pericolele cu mult timp înainte și pot fi în trei locuri deodată. Am învățat de asemenea cum să nu mă revolt, cum să mă descurc printre picături, cum să nu supăr pe nimeni, dar și pentru lecția asta mă simt nițel vinovat. Cum faci diferența, în cele din urmă, între narcisism și simț civic? Între self-righteousness și comportament etic? Cărările sunt întortocheate și scrisul de pe zid e hieroglific, prieteni. De asta noi trebuie, dacă scriem, să scriem limpede, ordonat, citeț și fără ocolișuri.

Zilele trecute am fost la Marsilia și, chiar în ziua plecării înapoi către casă, m-am urcat pe un munte de la marginea mării. Eram grăbit și îngrijorat, să nu cumva să pierd avionul din cauza excursiei ăsteia de ultim moment și, când am ajuns în vârf, niște stânci mari s-au desfăcut lăsând să se vadă valurile și o insulă îndepărtată, probabil insula Riou. Mi-am tras sufletul și m-am imaginat dincolo de porțile de calcar, era lucrul cel mai natural de făcut, dar nici păsările maritime nu decid încotro bate vântul și ele nici măcar nu se pot imagina în altă parte.

Burnout-ul nu e un sindrom

Realizez că trebuie să scriu mai des, altfel mă voi scufunda în irelevanță. Am multă treabă de făcut în privința asta, încă nu am terminat articolul despre conferința Alzheimer, la care am fost recent pe post de reporter, și datorez și unul despre frica de bătrânețe, pentru o cunoscută revistă cultural-artistică. Dar mă simt cumva secat de resurse zilele astea, poate o fi ieșirea din iarnă, poate rutina zilnică, fără de care nu ne descurcăm dar care, în doze mari, tinde să ne înlocuiască cu un zombie animat de un mecanism interior de întors cu cheița. Nu e tocmai sindromul burnout, dar poate e un moment bun să vorbim despre sindromul burnout.

Se zice că ai sindromul burnout în următoarea situație. Ai o ocupație care inițial era foarte încărcată afectiv, cum e meseria de profesor, sau de doctor, asistentă, infirmeră, sau de lucrător social, sau de activist în ONG-uri diverse, sau de copil care își îngrijește părintele bolnav de demență sau imaginează-ți dumneata, cititorule, orice altă situație asemănătoare. Dar acum a devenit aproape golită de emoții pozitive și încărcată de emoții de sens contrar, de la satisfacție la durere, de la altruism la cinism (o fi cinismul o emoție? sau absența uneia?), de la empatie la psihopatie. Și mai e și o imensă oboseală, care te face să-ți pui serios întrebarea dacă mai merită să continui cu ocupația respectivă, sau mai bine te retragi din lume și cultivi dovlecei.

Am asistat recent la o prezentare despre sindromul de burnout la aparținători și am vrut să întreb de ce nu e un diagnostic oficial. La urma urmelor, vorbim atât de mult despre el. Colegiul Medicilor din București a făcut o cercetare din care reiese că mai mult de jumătate dintre medici sunt burnoutiști. Eu cred că din aceștia, jumătate nu realizează că au sindrom de burnout, sau realizează dar o iau ca pe ceva normal, de neevitat, de întâmpinat doar cu fatalism pasiv. Tot folosim cuvântul ăsta, „sindrom”.

Imagini pentru i don't think it means what you think it means

La urma urmelor, prin ce se diferențiază sindromul ăsta de o tulburare depresivă? Aparent, prin nimic, vă spun eu. În depresie, simptomele cardinale sunt dispoziția depresivă, care nu e doar o simplă tristețe, ci exact golul dureros pe care îl ai și in burnout; și pierderea interesului și satisfiacției pe care ți le aduceau lucruri care erau importante pentru tine. Adică fix ca în burnout. Și în burnout ai adesea tot restul cortegiului de simptome depresive, inclusiv dureri fizice, de mațe, de cap, de inimă, inclusiv gândul că, dacă chestia cu dovleceii nu e fezabilă, atunci și moartea ar putea fi o binevenită vacanță.

Și atunci, de ce vorbim despre burnout și nu despre depresie? De ce burnoutul nu apare în nicio clasificare internațională a maladiilor? Eu cred că din cauză că din motive epistemologice, de punct de vedere. Depresia e o boală. Burnout-ul e accident de muncă. Poți să faci depresie de la burnout, dar burnoutul nu e niciodată problema ta personală, cum ar fi diabetul, ci e mereu o „boală” a unui sistem întreg. Unde e un caz de burnout, sunt multe cazuri de burnout împreună. Să zicem că lucrezi la întreprinderea de construcții Sisif SA. Și ți se cere să rostogolești niște blocuri pătrate de granit. Și tu pornești plin de entuziasm, dar blocurile sunt pătrate și nu se urnesc decât câte o miime de milimetru, și pe tine încep să te doară mâinile și coatele și ți se rupe și un mușchi. Sindromul de burnout nu e că ți s-a rupt mușchiul și te doare cumplit și nu mai poți face nimic, e că blocul ăla e pătrat și șeful de șantier nu a fost în stare să găsească o metodă mai potrivită de a-l deplasa.

Desigur, e absurd să zici și că e vina muncitorului, că are el mușchii prea fragili, și că, dacă îl trimiți la doctor să-i coasă mușchii și îi dai și niște vitamine, ai rezolvat problema și totul va merge ca pe roate. Dar exact asta presupune să folosești cuvântul „sindrom”. Dacă vezi burnoutul ca pe o maladie înseamnă să vezi problema dintr-un unghi absurd de greșit și care va duce la și mai multe burnouturi. Mai mult, plasându-l în sfera maladiilor psihice, îl încarci și cu stigmatul, discriminarea și răutatea cu care societatea tratează de obicei aceste suferințe. Și îl însingurezi și mai tare pe omul burned out.

Așa că propun să folosim altă vorbă meșteșugită pentru burnout. Una care să nu fie ca șarpele care se mușcă de coadă, când e vorba de medicină. Sau de orice altceva. Nu-mi vine niciuna în minte momentan, poate pentru că orice vorbă am folosi pentru această entitate ciudată ar fi doar o altă mască care să ascundă adevărații responsabili. Sau poate nu mă duce pe mine mintea acum, pentru că am un mic burnout.

Cumpăna de a fi părinte

Să devii părinte e într-un fel o criză, în sensul că e momentul unei mari schimbări inevitabile. În noi și în afara noastră. Vom deveni alți oameni. Ce depinde de noi e sensul schimbării. Noi putem influența destinația, dacă acest om nou va fi unul mai bun sau mai rău decât cel care am fost.

Să fi părinte nu te face automat mai iubitor, mai empatic, mai generos, mai tandru, mai înțelegător decât înainte. Ba din contră, dacă nu ești atent, te poate face contrariul. Majoritatea dintre noi nu eram oricum monumente de altruism și empatie. Dacă suntem norocoși, avem câte o picătură din aceste elixire afective. Adică rezerve limitate. În schimb, suntem de asemenea capabili de gesturi crude și nocive, nu atât din rele intenții cât din cauza nepăsării, ignoranței, capacității noastre vaste de a face abstracție de suferința sau sentimentele unui seamăn.

Când ești părinte, ești forțat să îți mobilizezi rezervele emoționale instinctive. Nu ai de ales acum: o altă persoană va deveni visceral de importantă pentru tine. Cele mai puternice emoții din adâncuri vor prinde o viață nouă și nebănuită: nu doar atașamentul feroce față de puiul tău, ci și anxietatea și furia, aliații noștri cu care cândva ne apăram progenitura cu ghearele și dinții de fiarele flămânde din jur.

Emoțiile astea vor veni așadar oricum. Rămâne să vezi ce vei face cu ele.

Poți să te faci că nu există. Să te depărtezi. Asta o facem cel mai adesea noi, bărbații. Ne prevalăm de statutul nostru privilegiat, de faptul că Statul nu ne dă concediu parental concomitent cu mama, ca în Suedia (unde, aparent, tații care aleg opțiunea asta trăiesc mai mult și mai sănătos) Și petrecem mai mult timp decât de obicei la serviciu (sau prin alte părți), sub multe pretexte pe care le credem și noi, că aducem bani acasă sau că nu e rolul nostru social să ținem pruncul în brațe, când de fapt uriașa schimbare din pătuț și din inimile noastre ne sperie de moarte.

Nu că femeile ar fi scutite de groaza asta. Una dintre manifestările „populare” ale depresiei post-partum e senzația dureroasă că nu reușești să te conectezi de copil, să te atașezi de el. E un fel de reacție instinctivă de teamă și protecție. Doar că pentru femei asta vine la pachet cu sentimente copleșitoare de vinovăție, de care noi, bărbații, ne putem dispensa, căci societatea ne dă voie.

Dar nu poți să te prefaci așa la nesfârșit. Emoțiile de părinte te vor trage de mânecă până când le vei lua în seamă și le vei lăsa să te conducă pe noul tău drum. Și de abia aici începe greul. Pentru că va trebui să-ți pui la bătaie picătura aia de empatie. Dar empatia, dacă nu e cultivată și îngrijită cu mare grijă, se termină repede. Îi ia locul oboseala și „starea de război”. Și uite așa apar studiile alea share-uite de zor pe facebook, cum că să ai copil e factor major de stress și nefericire. Dar nu copilul e factor de nefericire, ci neglijența față de propriile noastre emoții.

Pe termen scurt, ea duce la suferință și durere. Pe termen lung, duce la ceva mult mai rău: la nepăsarea aia care e sursa tuturor relelor în omenire. Și la reacția, logică, de a-ți învăța propriul copil că e mai bine să nu fie empatic, să nu se gândească decât la el însuși, la propria lui propășire și prosperitate, chiar cu prețul suferinței altora. Ceea ce e o filosofie populară de parenting astăzi, chiar dacă nemărturisită și neanunțată pe site-urile de profil. Părintele care ocupă abuziv ambele locuri pentru persoane cu handicap, dimineața, pe strada școlii, nu e psihopat din născare, e omul care aproape și-a epuizat resursele afective, investește ce mai are în bunăstarea propriului lui copil și acolo se termină totul. Și acel părinte s-ar putea să fie foarte aproape de o mare depresie și nici să nu știe.

Dar câți dintre noi mai au puterea, energia, să privească mai departe nițel de propria ogradă, de propria familie imediată, măcar din nădejdea că o parte din generozitatea ce pare o investiție nesăbuită se va întoarce cândva tot în favoarea copilului nostru? Că, privindu-ne pe noi, va deveni el însuși un om mai bun, mai înconjurat de iubire?

Atelierul de biciclete

Asemuiesc psihoterapia unui atelier de biciclete.

Asta în sine nu e surpinzător. Aproape fiecare aspect al vieţii poate fi formulat ca o pildă biciclistă. Sunt convins că o ştiţi pe aia cu “viaţa e ca mersul pe bicicletă, poţi merge doar înainte şi dacă te opreşti, cazi”. Pe scurt, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu trăiesc aşa cum pedalez şi viceversa.

Uneori, mi se strică bicicleta. Crapă un pneu, cel mai des, dar alteori sunt probleme mai grave, cum ar fi un joc la butucul pedalier. Stau la bloc, aşa că îmi aduc în hol velocipedul, îl suflec mânecile şi mă apuc să îl desfac. De fiecare dată fac o mizerie groaznică. Las ulei din ăla negru şi îmbâcsit de pe lanţ şi pe tavan, iar pe mâinile mele rămâne vreo săptămână, chiar dacă mă frec cu tix pe ele. Se împrăştie biluţele de la rulmenţi pe sub toate mobilele. Mereu greşesc câte ceva, mereu stric ceva ce nu era stricat, iar procesul se complică şi durează multe ore. De multe ori, o scot la capăt. Alteori, nu mai am ce face şi trebuie să adun bucăţile într-un sac şi să mă duc cu ele la psihiatru…ăăă…adică la service.

Nu vă mai spun cam ce părere are familia mea despre această întreprindere.

Aş fi preferat să am un loc al meu, care să nu fie acasă. Un şopron în care să fac oricâtă mizerie simt nevoia, fără teamă că deranjez pe cei din jur sau că uleiul cel negru va da cumva pe dinafara celor patru pereţi. Şi în care să nu fiu sigur, să fiu cu cineva care se pricepe la biciclete, care să mă ajute, să îmi ţină roata când dau la cheie, ca să nu-mi secţionez degetele în lanţ, să mă împiedice să fac o prostie majoră atunci când desfac butucul roţii din spate, din astea. Iar când termin, să îmi scot salopeta şi să mă întorc în lumea reală cât de cât curat şi prezentabil, dacă nu zâmbitor.

Dar n-am. Mă chinui singur, “prin propria voinţă”, de parcă n-aş fi bărbat adevărat dacă aş face lucrul logic şi aş cere ajutorul. Şi îmi umplu pereţii de mizerie de la lanţ.

Nu fiţi ca mine. Reglaţi-vă bicicletele într-un atelier, cu cineva priceput lângă voi.

De ce nu putem forța medicii să rămână în România

O imagine medievală cu iobagi. Altă poză pe tema „legării de glie” n-am găsit.

Mai întâi, un mic disclaimer: deși am avut un pic de experiență în afara țării, sunt printre medicii care au ales să lucreze în România. N-am făcut-o din vreun patriotism angajat; de altfel, am ajuns să fiu extrem de suspicios cu orice declarație naționalist-patriotardă cu care mă întâlnesc. N-am făcut-o din vreun simț al datoriei. Datoria mea este către oameni în general, fără diferențe de nație, rasă, statură, religie, chelie, sex, burtă, serial preferat etc, în fine, știți cum e la medici, toată lumea e la fel, dintr-un capriciu al lui Hipocrat. N-am făcut-o nici din motive raționale. Mediul românesc s-a purtat cu mine, ca tânăr medic, cu indiferență în majoritatea timpului și cu ostilitate ocazional. Am făcut-o din motive personale și afective. Poate că sufăr nițeluș de sindromul Stockholm, și foarte mult de sindromul București. Lucrez exclusiv în sectorul privat, unde, dacă nu știați, nu există măriri salariale ca la Stat și, în principiu, lucrurile sunt foarte clare: sunt plătit exact atât cât muncesc, măsurat prin numărul de pacienți și doar astfel, nu am niciun bonus sau beneficiu suplimentar. Îmi plătesc singur și cu maximă rigurozitate toate taxele și impozitele. E ok pentru mine. Dacă, în viața personală, am prieteni, familie și mă înconjor cât pot de liniște și dragoste, profesional și, nu știu, cultural (n-am alt cuvânt mai bune) mă simt singur în România. Din păcate, nu sunt unic în singurătatea mea: zilele trecute, la un congres, l-am auzit pe bunul profesor Romila, încă în picioare, încă cu mintea ascuțită și cu umorul lui ștrengăresc intact, spunând audienției: „n-am altă lecție de oferit decât cea a singurătății psihiatrului din spitalul Obregia, printre alte câteva sute de medici”. Nu mai lucrez demult într-un spital, dar cuvintele astea au răsunat în mine: am ales o cale a singurătății românești. Așa că nu am niciun interes personal să scriu cele de mai jos.

Aflăm că excelența sa, Ministrul Sănătății, Sorina Pintea, vrea să oblige cumva, contractual, toți rezidenții să rămână în țară după studii. Nimic nou până aici: numeroși miniștri, înaintea dumneaei, când au văzut, pe hârtie, cu ce deficit enorm de resursă umană se confruntă și cât de gravă e hemoragia de inteligență către Occident, au rostit public aceeași idee. Până acum au fost doar vorbe goale, cu o ușoară tentă populisto-demagogică: avem și țapul ispășitor (rezidenții sunt de vină pentru boala sistemului sanitar, că pleacă din țară în loc să îl repare), avem și soluția simplistă și vindicativă: să-i obligăm, dom’le, să stea în țară, că doar pe banii noștri învață. 

Doar că acum circumstanțele sunt puțin diferite. Mai întâi, ideea o vizitează (și) pe dna Pintea exact atunci când ministrul finanțelor, un anume domn Eugen Teodorovici, a făcut propriile sale declarații frenetice, cum că să limităm dreptul la muncă al străinilor în țările UE la maximum cinci ani, după care omul să fie obligat să se mute în altă țară, sau cam așa ceva. Nu e doar idee singulară, ci o întreagă atmosferă ideatică la guvern, pe tema asta.

Secundo, spre deosebire de dățile precedente, ideea vine după măriri salariale semnificative chiar și la nivel de medic rezident. „V-am mărit salariile, acum o să vrem ceva în schimb” e mesajul de printre rândurile declarațiilor guvernanților. 

Terțio, și cel mai îngrijorător, mai mulți oameni pe care îi apreciez și cu care adesea gândesc asemănător s-au declarat susținători ai ideii.

Așa că mă simt obligat, iar, să scriu în câteva rânduri, de ce ideea de mai sus este, de jure și de facto, greșită, perfidă și, din fericire, nerealizabilă.

1.Libera circulație a forței de muncă e unul dintre cele patru principii fondatoare ale Uniunii Europene. E reglementat în articolele 2, 4 și 45-48 ale Tratatului de Funcționare al UE și în Directiva 2004/38/CE, adoptată și la noi în același an și reafirmată prin diverse ordonanțe guvernamentale. Mă rog, nu ar trebui ca eu, un umil medic fără pregătire juridică, să reamintesc chestiile astea elementare, dar uite că aici s-a ajuns. 

2. Actualmente, singurul mod de a practica medicina pe teritoriul României este de a trece prin perioada de rezidențiat. Nu există medic care să poată profesa, indiferent de specialitate, fără să fi făcut rezidențiatul. Asta înseamnă că o decizie care obligă rezidenții să rămână în țară afectează TOȚI medicii începând cu generația respectivă. O întreagă categorie profesională și de funcționari publici și-ar vedea anulat dreptul european la liberă circulație. 

3. De ce să ne limităm, așadar, la o singură categorie profesională? De ce să fie astfel discriminați medicii? De ce să nu implicăm TOATE categoriile profesionale, din sănătate, justiție, finanțe, construcții, căi ferate, IT, cofetărie-patiserie? Nu s-au pregătit și ele tot „pe banii Statului”? Și programatorii pleacă în număr mare din țară. Ce spun eu e evident absurd, dar asta este poarta pe care am deschide-o dacă am restricționa emigrarea medicilor. Dar la urma urmelor, de ce nu? A mai existat o perioadă în care nimeni n-avea voie să plece din țară, și sunt mulți care bombăne că era mai bine pe atunci, când toată lumea tăcea și mânca creveți vietnamezi de trei ori pe zi, din primăvară până în iarnă.

4. Cu toate astea, chiar dacă s-ar aplica o asemenea măsură, nu văd cum am putea împiedica absolvenții de Medicină să renunțe cu totul la a mai da examenul de rezidențiat aici, dându-l în schimb în altă țară. De fapt, îngustându-le atât de dramatic opțiunile în România, cred că emigrarea va fi cu atât mai mult încurajată. Se făcea așa încă dinainte de intrarea în UE, când era mai ușor să ajungi în SUA sau Canada decât în Franța, ca medic. Poate să punem „restricțiile contractuale” și mai devreme, la intrarea în facultate, nu? Dacă tot restricționăm, de ce să nu ne jucăm și cu autonomia universitară. Doar că, în acel moment, s-ar putea să ne fie cam greu să îi mai convingem pe tinerii de 18 ani, care vor să-și trăiască viața și să vadă lumea, să mai dea la Medicină. Hm, poate am putea să îi obligăm cumva contractual, cândva, între grupa mică și cea mijlocie, la grădiniță?

5. Ideea că salariile mai mari ar justifica legarea de glie cauzează și ea propriul ei nivel de perplexitate. În primul rând, salariile medicilor rezidenți, deși mai mari, tot sunt mai mici decât în mai toate Statele occidentale ale UE, așadar nu pot anula scurgerea naturală a forței de muncă spre un mediu mai bine finanțat. Dar nu doar salariile, care multă vreme au fost uluitor de mici, sunt cele care au izgonit tinerii medici din țară. Când eram rezident, fără copii și fără mari griji personale, nu dădeam doi bani pe bani, ca să zic așa. Mă interesau cu totul alte lucruri. Mulți tineri își aleg viitoarea profesie în funcție de câți bani vor câștiga, e un lucru natural și cântat în toate manelele, dar la medicină lucrurile stau puțin altfel. Nu te faci medic ca să faci bani. Vrei altceva. Poate la acel altceva trebuie să lucrăm, la singurătatea aia cruntă de care ziceam la început, la culoarea orizontului, la regimul de viață, la relațiile dintre oameni, bref, la toate bolile „sistemului” de care bănuiesc că tinerii noștri colegi nu mai vor să se molipsească. Și cinste lor că nu mai vor. 

6. Da, și în alte țări există metode contractuale de a păstra medicii în zonele defavorizate. De altfel, EXISTĂ DEJA ȘI LA NOI. Există varianta fair-play a așa-numitului rezidențiat pe post. Adică, după facultate, poți alege să dai examenul de rezidențiat „normal”, care nu îți oferă niciun fel de garanție privind viitorul (și cei  mulți dintre noi, după încheierea rezidențiatului, nu mai suntem deloc bineveniți în spitalele unde am lucrat cinci ani), sau rezidențiat „pe post”, care îți garantează și te obligă să ocupi, după terminarea anilor de rezidențiat, un post într-o zonă cel mai adesea (dar nu întotdeauna) mai puțin favorizată. Poți alege. Nu îți e încălcat niciun drept. De ce acest sistem, care există de mulți ani, nu e suficient pentru acoperirea nevoilor? Iată o întrebare importantă și care cred că merită toată atenția miniștrilor. 

Dar, din nou, una este să oferi un contract pe care omul să îl poată refuza fără să-și închidă toate opțiunile în țară, cum e rezidențiatul pe post, și cu totul altceva e să impui un contract absolut tuturor tinerilor medici, fără putință de refuz. Nu-mi vine să cred că asemenea idei se pot întoarce în mintea noastră colectivă, fie ea oricât de obosită.

6. Generația actuală de medici rezidenți nu mai seamănă deloc cu cele precedente, pe care ministrul Bazac sau ministrul Nicolăescu voiau să le țină în țară fără voia lor. Eu, colegii mei de facultate rămași aici, chiar doamna ministru, ne-am născut înainte de Revoluție și cred că suntem scrântiți sufletește din oficiu din cauza asta. N-am avut nicio șansă. Am crescut ca să fim supuși, oprimați, să tăcem, să îndurăm, să „ne descurcăm” printre picături. Am cunoscut însă destui colegi care devin astăzi medici, și pot să vă spun că ei nu mai sunt ca noi. Ei nu vor suporta să fie puși la respect cum am suportat noi. Ei își cunosc drepturile, nu văd plecarea ca pe un vis incredibil, ci ca pe o normalitate, nu înțeleg de ce să tacă și vor răspunde de fiecare dată. Ba chiar vor vorbi neîntrebați. Milenialii ăștia. Și eu în locul guvernanților aș avea mare grijă ce zic și ce fac cu medicii rezidenți. S-a întâmplat și în alte țări să facă rezidenții grevă. Poate că unii dintre dumneavoastră nu știu că rezidenții duc tot greul în spitalele din sectorul public, peste tot în lume. Dacă rezidenții ar refuza o zi să muncească, aoleu mamă, nu ar fi deloc bine. Nu cred că ne mai putem permite să îi tratăm ca pe niște tinerei aiuriți care înghit orice, cum am fost eu la vremea respectivă. Ne vor răspunde cu maximă asertivitate și apoi ne vor întoarce spatele. Iar eu, unul, o să îi aplaud.

Pariul cu Moș Crăciun

Copilul tău a aflat de la școală un zvon îngrijorător: cică Moș Crăciun nu ar exista. Mai întâi nu crede, dar sămânța suspiciunii e plantată și, inevitabil, va încolți. Și va trebui să-i spui „adevărul”… Domnul corpolent, în vârstă și magic nu coboară pe coșul centralei termice să lase cadourile cumpărate de la Boriel, ci părinții fac asta. Mai puțin coborâtul pe coș, tati nu mai are silueta care să-i permită asemenea cascadorii. 

Una dintre primele reprezentări ale Moșului în formula clasică, pe sania trasă de reni. 

E un moment delicat pentru întreaga familie, și te întrebi de ce e nevoie de el. De ce persistăm în a spune minciunica asta frumoasă, deși știm sigur că ne vom confrunta cu momentul dezamăgirii, poate prima dezamăgire serioasă din viața copilului nostru? O facem de dragul emoției anticipării care îi copleșește în primele cinci-șase Crăciunuri din viața lor conștientă? Din egoismul de a ne retrăi propria noastră copilărie? Pentru că e o bună unealtă educativ-șantajistă? (Să arunce primul piatra cine n-a zis niciodată nimic de genul „dacă nu ești cuminte și îl mai troznești cu păpușa pe frățiorul tău, nu mai vine Moșul/îți aduce un ciomag” ș.a.)

Nu. O facem pentru că așa se face. Așa e obiceiul social în ultimul secol, și, dintotdeauna, obiceiurile din preajma solstițiului de iarnă au fost luate foarte în serios. Moș Crăciun însuși e o figură care a traversat istoria europeană sub diverse forme, de la Odin Barbă-Lungă, trecând prin tot felul de spiriduși germanici, până la Sfântul Nicolae, dar a început să meargă pe sanie trasă de reni de abia în America începutului de secol XIX, și a mai trecut încă o sută de ani înainte să devină figura comercială imortalizată de compania Coca Cola în anii 1930. Am putea spune că Moșul a început prin a fi o figură mitică și a „decăzut” în realitatea prozaică în care știm ce e ficțiune și ce nu, din cauza mariajului său cu societatea capitalistă, industrială, de consum etc. La fel și mincinuna pe care o perpetuăm, începe în mitologia fantastică a copilăriei și descinde în realitatea palpabilă. Ne începem viața ca prinți înconjurați de creaturi de legendă, dar destul de repede trebuie să ne adaptăm la o lume în care nu jucăm vreun rol central, ci suntem doar un procent infinitesimal dintr-o populație uriașă, și în care miturile vii sunt cu totul altele. (Nu le știm nici noi prea bine, miturile vii sunt absconse prin definiție; când îți dai seama că un mit e doar atât, un mit, el moare, săracul. Din isterie, devine istorie, am zice, dacă am vrea să fim glumeți.) Continuăm așadar să spunem minciunica, să creăm premisele suspiciunii și dezamăgirii, pentru că ea îndeplinește funcția socială de repetiție a istoriei omenirii în microistoria fiecărui om în parte. 

Să nu uităm că semințele unor mult mai mari suspiciuni au fost plantate tot relativ recent în conștiința omenirii obișnuite, așa cum ne învață Paul Ricœur. Fără să intrăm în detalii și vulgarizând nițel situațiunea, ideea lui Ricœur e că a existat o eră, lungă și nu foarte îndepărtată, în care oamenii obișnuiți puteau să „creadă” liniștiți în Dumnezeu, Rai, iad sau alte forțe superioare. Credința lor era ușoară, întrucât singurele lucruri care le puteau zdruncina convingerile erau nedreptățile aleatorii ale Universului, molimile, accidentele din mine, războaiele incomprehensibile și ce alte nenorociri se întâmplau pe atunci. Dar și în astfel de situații, efortul conjugat al oamenilor era să creeze sens acolo unde el era deficitar, nu să-l desfacă, așa că, paradoxal, credința chiar se hrănea din adversități.

Apoi, cam în aceeași perioadă în care Moș Crăciun părăsea mitologia și se refugia în poveștile pentru copii, au apărut cei trei mari „maeștrii ai suspiciunii”, nominalizați de Ricœur: Karl Marx care zice că totul e o păcăleală prin care cei oprimați sunt și mai ușor de oprimat; Sigmund Freud pentru care divinitatea e o copilărie a inconștientului; și Friedrich Nietzsche care, în fine, știm cu toții ce a zis el despre Dzeu, scrie deja pe toate gardurile. Aceste personaje, în loc să caute sau să fabrice sensuri, s-au apucat să le demonteze pe cele care păreau solide precum catedralele. Au plantat atât de adânc suspiciunea în inimile noastre, încât acum e mult mai greu să crezi, în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă n-ai citit niciodată nimic din ce-au Marx, Freud, Nietzsche, Sartre sau Gotlib. 

După părerea mea adevărata lecție pe care orice școlar o învață, vrând-nevrând, nu e aceea că Moș Crăciun nu există. Ci care e diferența dintre ce înseamnă să crezi și ce înseamnă să știi. Am putea argumenta că Moș Crăciun de fapt există, contrar tuturor dovezilor, și, într-adevăr, exact asta face tot cortegiul de filme „de sezon”, de la Miracolul din Strada 34 la Polar Express.  Cică trebuie doar să crezi suficient de tare și lumea e un loc mai bun, magia e o realitate și Moșul are un trup din carne și oase. Și, de fapt, chiar putem spune că un fenomen, un personaj atât de prezent în tot ceea ce facem în perioada asta, e cu totul fictiv? Cum spunea Unamuno, oare suntem noi mai reali decât Don Quixote? Și tot Crăciunul e un mare quixotism, în fond. 

Așa că nu știu ce faceți voi, dar eu i-am zis copilului meu că chestiunea Moșului nu e una cu totul rezolvată. Că putem alege dacă să credem sau nu în el. Că putem să ne și răzgândim. Că nu putem să ne întoarcem la vremea când credeam că el chiar se dă pe coș și că, de fapt, sigur că mâinile mele, de tată, sunt cele care cumpără cadoul și îl pun sub brad. Dar ar face-o ele, dacă Moș Crăciun ar fi numai și numai o minciună? Să nu ne grăbim cu răspunsul.