Revoluția sufletelor

Citesc “Comoara celor umili”, de Maurice (sau Mooris) Maeterlinck („Măsurătorul”), scriitor belgian față de care de mult simt o anume afinitate, sau chiar asemănare. Secolul care ne desparte ne și apropie: dacă am fi fost contemporani, atunci sau acum, am fi făcut parte din clase sociale nemiscibile. În plus, pe atunci, Maeterlinck era o vedetă adulată și înnobelizată și eu aș fi fost încă un simplu admirator printre atâția, pe când astăzi, când el e anacronic și aproape uitat, faptul că paginile lui rezonează mai curând cu propriul meu temperament decât cu conștiința, rațiunea sau apartenența mea ideo-culturală, mă face și mai apropiat de el. Din păcate, întrucât nu prea îl găsești prin librăriile fizice sau virtuale, mă întâlnesc cu el întâmplător, de când l-am descoperit prima dată acum mulți ani, pe când eram abonat al Institutului Francez. Dar când îmi pică în mână câte o carte de el, parcă petrec timp cu un prieten atât de vechi și bun încât nu trebuie să conversăm sau să povestim mizilicuri, putem tăcea liniștiți împreună.

De altfel, eseul care deschide cărțulia asta și e, un elogiu adus tăcerii și o aspră critică adusă vorbei. Și despre asta am tot discutat pe blogul ăsta sau prin alte părți pe unde am scris, de multe ori, dacă nu cumva numai despre asta am scris până acum, în diverse feluri.

Dar al doilea eseu e altceva. În el e vorba despre o „revenire a sufletului”. Și ne zice acolo că sufletul e „astăzi” (adică în anii 1890) mult mai aproape de suprafață, mult mai prezent în viețile tuturor oamenilor, de la cei mai umili la artiști sau filosofi. Ar exista, după Maeterlinck, ere întregi în care sufletul pare să fie absent din existența vizibilă a omenirii, și ne dă exemplu „antichitatea greacă și romană” și secolele 17 și 18 din istoria Europei. La polul opus, în Egiptul antic sau Indiile clasice sunt exemple de perioade spirituale.

Nici Maeterlinck nu știe prea bine ce înseamnă asta. Nu știe dacă sufletele oamenilor se pregătesc de un lucru bun sau de o catastrofă, dacă pun la cale o acțiune sau se zbat ca niște naufragiați disperați să trăiască. Nu știm exact nici ce înseamnă „suflet”, dar ni se spune că e vorba de identitate foarte inerțială, care trebuie să depună eforturi uriașe doar ca să deschidă o pleoapă sau să miște o mână, ceea ce face ca această revoluție din adâncuri să fie cu atât mai remarcabilă.

Privesc în viitorul lui Maeterlinck ca o mafaldă blazată de prea marea ei presciență, și nu știu ce să cred.  Secolul XIX era pe ducă, a urmat un alt secol plin de cele mai sângeroase masacre (și pe timp de pace, și pe timp de război), cele mai perverse ideologii, cele mai spectaculoase progrese tehnologice, un secol post-modern, post-inocent, post-decadent. Și deja a trecut aproape o șesime din următorul secol, despre care nimeni nu știe ce să creadă decât că e post-adevăr. Ce s-o fi întâmplat cu populația aia de suflete de fin-de-siècle? Aș fi zis că, până la urmă, ceea ce Maeterlinck resimțea era doar îndrăgostirea (erau primii ani alături de muza lui, actrița Georgette Leblanc). Doar că el ne zice că intuiția lui era o evidență pentru toată lumea, că și țăranul analfabet își dădea seama că ceva se întâmpla. Ce ne scapă din acel Zeitgeist? Ce ocazii au fost ratate, ce evenimente secrete s-au petrecut în inconștientul colectiv? Poate că sufletele au fugit pur și simplu, pe o insulă plină de lux, calm și volptate, sau oriunde în afara lumii ăsteia.

Poate mă lămuresc citind mai departe. Vă țin la curent.

 

(În poză e Georgette Leblanc în rolul Monna Vanna, operă cu libret de Maeterlinck)

Încă o rețetă de nemurire

Cândva, colecționam rețete de nemurire. Asta se petrecea tare demult, înainte chiar și de epoca blogurilor, într-un forum mic și intim pentru prieteni, care se chema „Mansarda”. Adunasem acolo o listă frumușică de metode de a nu muri niciodată de tot (de ex. să faci doar fapte bune, să scrii o operă nemuritoare gen Divina Comedie, să faci mulți copii, să fie adevărată ipoteza lui Everett, a lumilor multiple, astfel încât să existe mereu o lume în care pisica lui Schrödinger nu moare etcaetera).

Din când în când, cam o dată la câțiva ani, mai dau peste încă una. Azi de dimineață mi-am dat seama că o altă rețetă de nemurire este…sunteți gata? Să îți placă iarna. 

Mie cândva îmi plăcea foarte mult iarna, precum, presupun, și domniilor voastre. Voiam să nu se oprească niciodată ninsoarea, iar când se oprea, voiam să nu se topească niciodată nămeții. Eram pe atunci copil și relativ nemuritor.

Acum însă, nu îmi mai place iarna deloc. Nu îmi plac: întunericul, frigul, noroaiele, copacii golași, faptul că trebuie să îmi încui bicicleta în pod și să schimb 3 autobuze până la serviciu, faptul că toți copiii de la grădi sunt plini de muci și fac mereu febră. Atât de mult îmi displace iarna încât, iată, deși e încă august, o presimt deja în oase. Și pentru că nu îmi place, mă opintesc și o împing ca să treacă mai repede. Ceea ce e foarte greu, pentru că e un anotimp și deci, când îi vine rândul, trăim chiar în mijlocul dânsei. Tot ce pot face este să bag capul la cutie, să mă prefac că nu sunt în noroi până la genunchi și să îmi distrag cu orice preț atenția, în același timp dorindu-mi din tot sufletul să vină primăvara. Merge, dar există un revers al medaliei. Astfel împinsă de la spate și disprețuită, iarna trece, de bine, de rău. Dar apoi, primăvara trece așa de repede că, de exemplu, nici nu știu când a fost aia de anul ăsta. Nu-mi dau seama, din neatenție am ratat-o cu totul. Cât despre vară: în absența unei vacanțe mari ca să o eternizeze, vara se prăbușește la vale ca un meteor, arzând cu flacără mare și rămânând din ea, la sfârșit, doar un sfârâiac. Iar oamenii care au trăit în vară parcă n-am fost noi, ci alții, unii bronzați și ciufuliți și în pantaloni scurți: deja nu mai pot crede că ăla eram eu. Iar toamna nu faci altceva decât să te îmbărbătezi pentru iarnă. Și uite așa, anii trec iute și suntem muritori.

Dacă aș găsi o metodă să-mi placă din nou iarna… Poate că anul n-ar mai trece, sau măcar s-ar opri nițel, cât să ne tragem răsuflarea.

Lunga agonie a poeziei

 


Cartea din poză a apărut la Paris, spre 1890. E o colecție de 300 de poeme „moderne”, din secolul XIX, publicată de Larousse.  Adică un fel compendiu al poeziei celei mai consumate în acea vreme. Nu e foarte reprezentativ, în retrospectivă; fiind spre uzul publicului domestic și poate al elevilor, evită cu scrupulozitate poeții „scandaloși”: nu vom găsi Baudelaire, dar vom găsi vedete ale romantismului precum Hugo sau Prudhomme; nu vom găsi nici măcar pe Gautier, dar vom găsi un Amédée Pommier, un Max Buchon sau o Anaïs Ségalas și mulți alții, iubiți și populari la vremea lor (Flaubert considera poemele lui Pommier niște bijuterii), dar uitați astăzi, picați la algoritmul misterios de selecție al posterității.

Cărțulia are o dublă prefață, una „normală” și una în versurile unui anume Marc André. Ambele proclamă, nu fără o oarecare disperare, că „poezia nu a murit!” și ne imploră ca, în era pozitivismului, să nu uităm de hrana pentru suflet.

Entendez-vous la voix du siècle qui répète:
La poésie est morte et ne renaîtra plus!
Le gazon a couvert la tombe du poète;
Que faire, désormais, de chantres superflus?

Iată că, încă de acum o sută și vreo treizeci de ani (cel puțin), poezia părea să agonizeze. Alminteri de ce să insiști asupra contrariului? De ce să fi scris două preambule care să nege moartea poeziei, dacă ea chiar ar mai fi fost larg prizată la final de secol XIX?

Desigur, eu credeam că intervalul ăsta fusese mai scurt. E adevărat că librăriile de azi nu mai au un raft dedicat poeziei, fiind suplantat de loc de raftul, tot mai mare, cu breloace, cuțitașe și alte gadgeturi, și de inevitabilul bistro libraricesc.  La urma urmelor, nu poți să faci niciun magazin în „centrul vechi” fără să includă o cârciumă. Dar în studenția mea încă mai aveau. La Dalles, era raftul cel mai de jos, mă cocoșam ca să-l găsesc pe Apollinaire, dar dădeam de el până la urmă. Nu că acum n-ar fi, dar e pitit pe undeva, nu mai are adresă.

Iată însă că lunga agonie a poeziei e mult mai veche. Cine știe când o fi început, de fapt? Baudelaire zicea că fără apă sau mâncare o mai duci câteva zile, dar fără poezie nu. Acum realizez că și declarația asta e pe undeva disperată, precum cea a unui părinte care, exasperat că odrasla bagă în ea doar bomboane, declamă neantului pericolele alimentației nesănătoase.

Am găsit cartea în anticariatul de lângă Biserica Neagră, din Brașov. Anticariat care el însuși își declamă cu mândrie vârsta de 25 de ani, record de longevitate în lumea în care anticariatele nici nu mai există. Volumul însuși a trecut prin două schimbări de secole, purtând în el secretul versurilor muribunde, și acum e al meu. M-a costat 2 lei.

 

Top 4 posturi de radio de muzică clasică

…pe care le ascult. Toate sunt pe primul loc, deși nu le pot asculta pe toate în proporții egale sau pe cât mi-aș dori de mult.
În același timp, voi face și un top 4 al bicicletelor mele. Am patru biciclete, și toate patru sunt în top.

Radio România Muzical. De departe cel mai bun post din tot „FM-ul românesc”, și cel mai „underrated” cum zice tineretul care crede că Radio Gorila dă muzică bună. Îl ascult de când s-a deschis, acum fix douăzeci de ani. Nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp. Primsem, de Crăciun, un mic radio portabil chinezesc (era cam cât o cărămidă), mono, avea propriul lui difuzor dar și niște căști. Mi se părea o minune a tehnologiei (era cu un an înainte să primesc walkman) și ascultam în fiecare seară la căști. Practic, prin RRM am redescoperit marea muzică, la început de adolescență. Mi-aduc aminte de o seară vreo patru ani mai târziu, încercam să tocesc pentru bacalaureat, iar în căștile radiocasetofonului de atunci (luat din pavilionul H) bubuia simfonia a 4-a de Mahler. Mi-aduc aminte de senzația uluitoare de imponderabilitate, de zbor deasupra prăpăstiilor, pe care am avut-o, și din ziua aia am devenit nițel obsedat de Mahler, mulți ani, până am terminat facultatea. Tot la un radiocasetofon străvechi, undeva într-un sat uitat de lume, ascultam Festivalul George Enescu din 2001, sorbind cu nesaț fiecare minut din fiecare concert, când s-au anunțat atentatele de la New York, moment în care istoria și-a schimbat axul – și strâmb a rămas de atunci – iar viețile noastre s-au devalorizat la bursă. RRM e legat și de sutele de concerte de la Sala Radio din studenție, când aveam intrarea gratuită (minunată generozitate, care nu-i costa nimic pe șefii de la Radio, că sala era oricum prea mare ca să poată fi umplută, dar care a fost abandonată la scurt timp după ce am terminat facultatea). Pe atunci, trebuia să economisesc serios ca să îmi permit un concert al Filarmonicii, la Ateneu. Noroc că orchestra radio era (și încă este) mai bună decât Filarmonica. Și cu un program mai variat. La RRM comentam înfocat piesele complet aiurite din „Festivalul Muzicii Noi”, admiram grația angelică a Ioanei Gandrabur, chitarista oarbă, la Festivalul de Chitară Clasică sau luam foc la concertele hipertrofiate dirijate de Jin Wang, mai ales la Mahler, unde lumea aplauda furibund câte o jumătate de oră și o dată am crezut că mulțimea va invada scena și va dezmembra orchestra din pur entuziasm meloman, ca într-o povestire sud-americană. Mahler ăsta. Nu-mi mai place așa de mult, astăzi că sunt mai bătrân. Nici festivalul George Enescu nu mă mai entuziasmează, dar ascult zilnic RRM. De atunci, postul a devenit mult mai comercial, la matinalul („Musica Viva”) cu care ajung la serviciu, pe bicicletă, aud și șlagăre de jazz, și valsuri vieneze (câh), și în rest doar piese ușurele, pentru melomanul amator care s-ar ascunde sub pat dacă ar da de Mahler. Emisiunea mea preferată sunt „Polifoniile”, zilnic de la ora unu și zece, realizată de Sorina Bobeico. Continue reading “Top 4 posturi de radio de muzică clasică”

Domnul Crișan

“A murit domnul Crișan”, mi-a zis tatăl meu la telefon.
Văzusem, cu o zi înainte, pe medicul de ambulanță ieșind din curtea blocului, singur, cu capul aplecat, gânditor. Nu-l luase la spital, dar a doua zi a sunat a din nou la Salvare, de data asta l-au luat și a murit acolo.
Pe domnul Crișan îl știu de când mă știu pe mine. Și nu știu aproape nimic despre el. Știu că avea puțin peste sau puțin sub optzeci de ani. Că fusese muncitor. Majoritatea vecinilor îi ziceau „nea Ioan”, dar noi, copiii din cartier, îi ziceam doar „domnul Crișan”, după cum fusesem instruit de părinți. Se supăra adesea pe noi pentru că făceam gălăgie, iar el ne auzea prea ușor prin gemulețul boxei de la demisol în care a locuit toată viața. Nu a avut copii, și nici soție, deși a iubit mai toată viața aceeași femeie. Noi îi spuneam „doamna Crișan”, presupunând că erau căsătoriți, dar îmi dau seama că nu știu nici acum cum o cheamă de fapt. Nu locuiau împreună, dar ea l-a vizitat aproape zilnic, până în prezent. Nu au avut copii.
Mai știu că era un om care avea o reputație impecabilă printre toți vecinii. Nu bea mai mult decât se cuvine, nu fuma, era mereu de încredere și de ajutor, avea niște maniere impecabile. Da, un muncitor cu maniere impecabile. Până în ultimele zile, ieșea să măture curtea aferentă blocului în care stătea el, doar pentru că așa e normal, nu că l-ar fi plătit cineva. Ca un gospodar care își mătură ograda. Blocul de care vă vorbesc e de fapt o clădire mare din anii ’30. În vremea copilăriei, toți vecinii se cunoșteau, nu că s-ar fi și iubit, nici vorbă, dar măcar se salutau. În ultimele decenii, locuitorii adevărați au tot dispărut și în apartamente s-au perindat chiriași mai înstăriți și multe firme. Domnul Crișan saluta pe toți oamenii care treceau pe lângă el, pe un ton politicos, dar fără deferență și ușor apăsat, ca să sublinieze reproșul implicit, cum că nimeni nu mai salută când intra în curte. În jumătate din cazuri, i se răspundea absent la salut, cum răspunzi femeii de serviciu, fără să o privești în ochi.
Mai știu și că mergea duminica la biserica Sfântul Visarion, sprijinit în baston. Avea dureri foarte mari de picioare, atât de mari încât uneori chema salvarea. Într-o astfel de ocazie, acum un an, însoțind echipajul să coboare la el, am văzut pentru prima și ultima dată chilia mică, întunecată și umilă în care a locuit cel puțin ultimii aproape patruzeci de ani, de când îl cunosc. Asistenta n-a vrut să intre, că îi era frică de umezeală și alergii, a șontâcăit domnul Crișan până la ea, în casa scărilor.
Și din când în când îl vedeam prin curte, dezbătând starea nației la un pahar mic de țuică cu alt vecin, cel în stare să facă o bicicletă sau un televizor doar din piese aruncate, despre care o să scriu altă dată.

Și mi-e rușine să spun că nu știu nimic mai mult de atât. Poate dacă o văd zilele astea pe „doamna Crișan” o să o întreb mai multe. Sau pe vecinul cu bicicletele, o fi știind și el câte ceva, din lungile lor discuții. Chiar și așa, scriu aici rândurile astea, spre a nu fi citite de nimeni. Scriu aici, pentru un om despre care nimeni nu știe nimic. Despre unul dintre ultimii locuitori ai unui cartier care nu mai există, a explodat, a fost deturnat, dărâmat, transformat, ridicat din praf și adus la etajul douăzeci. Pentru că și eu sunt încă un locuitor al acelei mahalale decedate, care și-a meritat soarta, tocmai pentru că nici azi, când ultimii dintre noi se duc, nu știm mai mult decât am văzut cu ochii noștri, întâlnindu-ne prin curte. Multora nici nu le știu numele, deși le țin minte fața, cum e cuplul bătrân care aveau un șoricar pe nume Michi (i-am ținut minte numele șoricarului!), stăteau într-o căsuță azi dărâmată, mai jos pe stradă. Ei, dar despre ei altă dată. O să îi trec pe toți într-un catastif care va sta pe un raft. Poate că nu contează, dar dacă ne vom întâlni toți din nou cândva, în mahalaua din Cer, o să știm de unde să reluăm discuția.

Fulgi sărați

Mi s-a făcut foame. M-am dus la alimentara de lângă policlinică și mi-am luat o sticlă de lapte bătut și o pungă de fulgi de porumb sărați. M-am dus cu ele la casă. Vânzătorul a clătinat din cap către mine, cu tristețe. L-am întrebat ce se întâmplă, dar doar din priviri, căci nu aveam chef să deschid o lungă conversație. Omul mă cunoaște din vedere, dar nu știe că sunt psihiatru, oricum.
– E ultima pungă, îmi zice el arătând cu vârful nasului spre fulgii de porumb.
– Și mai aduceți? întreb eu, automat și fără să aștept răspuns.
– Nu, nu, e ULTIMA pungă. Nu se mai fabrică.
Cu asta m-a făcut atent. Îmi plac fulgii de porumb sărați.
– Păi, de ce nu? Nu rentau?
– S-a închis fabrica.
M-am uitat pe pungă. Scria „Titan” pe ei. Un clopoțel al reamintirii a sunat de departe. “Fabrica Titan se închide, lăsând sute de angajați fără serviciu. Compania care o cumpărase, cea mai mare din Europa, a luat o decizie strategică blablabla…” Aici clopoțelul reamintirii s-a dogit și a tăcut.
Am privit lung punga. Am scos banii și am plătit. Am emis o glumă slabă cum că o să o pun într-o vitrină. Vânzătorul a râs, apoi mi-a zis serios că alimentara lui era ultima de pe fața planetei care mai avea un stoc de fulgi din ăștia, și că venea lumea de departe să își ia câte o pungă, în ultimele două luni.
Părea nedrept, am gândit, să îi iau eu. Eu nu am bătut orașul în lung și în lat în căutarea ultimei pungi, și iată că ajuns totuși în mâinile mele nevrednice. Dar am luat-o oricum.

Acum beau laptele bătut cu înghițituri mici, și privesc fulgii pe care i-am pus pe birou. Pe punga albastră e o caricatură haioasă, cu un domn gras. Titanii cad, și zeii olimpieni se ridică în loc. Sparg punga, și gust un fulg. Îmi măsor gesturile și încerc să savurez momentul, măcar atât pot să fac. Nu demult, mai mulți oameni au muncit la el. Ce-or fi făcând acuma? Aș vrea să nu fi aflat că e ultima pungă, chiar dacă asta face ca gustul să fie mult mai bun, un gust de apă de mare și un zgomot, când se crapă, ca o microscopică furtună cu tunete. Secundarul ceasului de plastic, cel care îmi arată cât a mai rămas din fiecare consultație, mai face o sacadă. E o altă lume.

Note de subsol

Diverse chestii care îmi trec prin cap și care nu au cum să umple o însemnare întreagă. Le notez aici.

  • Mulți oameni se întreabă cum să se pregătească pentru vizita la psihiatru. Mulți își fac liste de simptome, ca să nu cumva să uite ceva. Nu e nevoie. Puteți să le faceți, dacă țineți neapărat și vă fac să vă simțiți mai bine, dar discuția spontană e aproape mereu mai valoroasă pentru mine decât cea pregătită dinainte. Lucrurile importante ies aproape întotdeauna mai ușor la suprafață așa, dacă nu le ținem bine ascunse, și e treaba mea să „dezgrop” informații suplimentare. În schimb, e bine să veniți cu orice alte documente medicale mai aveți, chiar dacă aparent nu au legătură cu psihiatria: psihiatrii sunt medici și trebuie să știe istoricul dumneavoastră medical. Și uneori avem nevoie să discutăm și cu alți membri ai familiei dvs.
  • Medicii, români și de aiurea, sunt cel puțin la o răscruce, dacă nu într-un impas, al relației lor cu pacienții. E răscrucea „post-adevărului” (cuvântul anului 2016 conform Oxford Dictionaires), despre care tot auziserăm dar de care am devenit conștienți relativ recent, când nu ne-a venit să credem că Regatul Unit se rupe de UE sau că Trump e președinte SUA. Comunicarea rațională s-a devalorizat mai mult decât orice așteptare, iar cea emoțională ne-a fost confiscată când nu eram atenți. Ne rămâne doar procedura, ca niște veritabili funcționari publici ce suntem.
  • Cred că poți judeca, cel puțin în suprafață, o comunitate urbană după traficul ei vehicular. Am fost recent la Strasbourg și împrejurimi. M-am plimbat cu bicicleta pe nesfârșite piste ciclabile, amenajate prin codrii de lângă Rin, prin sate bucolice, și peste tot prin oraș. Cele prin oraș adesea aveau lungi porțiuni pe trotuarele generoase și pe lângă trecerile de pietoni. Am observat următoarele: semafoarele păreau opționale pentru pietoni și biciclișiti. Dacă aveai timp și spațiu rezonabil, treceai, și nu se supăra nimeni. La un moment dat, în drum către un castel dintr-o pădure, am pierdut pista ciclabilă pe porțiunea din oraș și am luat-o pe carosabil, cum sunt obișnuit în București. Mi-a luat câteva minute să observ lunga coadă de mașini din spatele meu: nimeni nu mă depășea, probabil ca să nu mă pună în pericol cumva. Și nimeni nu mă claxona. Continue reading “Note de subsol”

În ajun de tine însuți

winter-windowBună seara de Ajun, dragii mei cititori.

Casa e curată, copiii încă dorm liniștiți, a fost o zi lungă plină de turtă dulce și îi așteaptă pe urmă o seară și mai lungă. Bradul e împodobit și e liniște. Așa că am intrat nițel pe blog, căutând un text mai vechi, o ficțiune despre Ferentari la care mă tot întorc, deși nu am curaj să mă ating de niciun cuvânt din ea. De la un text la altul, m-am apucat să recitesc multe din cele scrise aici în ultimii ani, cu uimire crescândă. Foarte straniu: nu le mai recunosc. Parcă au crescut singure și s-au îndepărtat, au devenit autonome. Dar orice text trebuie să aibă un autor, și el e tot aici, un alt Vlad Stroescu. Nu-mi dau seama dacă e mai bun în vreun fel decât mine însumi. Are o oarecare eleganță, de ce să nu recunosc, care mie îmi lipsește cu desăvârșire, și ea nu poate veni decât de la dumneavoastră, mâna aleasă de oameni care l-au citit și au comentat, sporind și îmbogățind textele. Nu am cuvinte să vă mulțumesc îndeajuns pentru asta.
Mai gravă și mai importantă decât întrebarea „cine e acest Vlad Stroescu, acest străin semi-zâmbitor care a scris chestiile astea?” – de fapt, nu prea îmi pasă, e altă întrebare. Cine sunt eu? Ce a mai rămas din mine? Încotro mă îndrept și țin eu oare cârma? Cine sunt eu?
E Ajun și n-am decât un răspuns la îndemână. Eu sunt copilul. Sunt băiatul șters care se juca în curtea blocușorului, împreună cu alți câțiva copii care s-au împrăștiat între timp în toată lumea. Cel care, la școală, cel mai prost era la Atelier (mai precis la traforaj), apoi la educație fizică (eram mereu ultimul ales la fotbal), și destul de prost la tot restul, mai puțin la visat cu ochii deschiși, la materia nenotată numită Construirea de Lumi Imaginare Inutile. Cel pentru care întunericul din nopțile de Ajun de atunci era mai fertil decât va fi vreodată lumina a zece Sori.
Desigur, sunt și medic, psihiatru, soț, părinte, cetățean plătitor de impozite, biciclist, în ce ordine vrea capriciul zilei. Nu știm ce vom fi mâine, poate doar victime ale istoriei. Dar azi, în Ajun, sunt iar copilul ăla scund și șters și clarvăzător. Expozițiunea, în care toată istorisirea, toate istorisirile, sunt conținute.

Beau o cană de vin fiert în cinstea domniilor voastre, dragi copiii de peste tot. A Copilului de la care absolut totul începe.

 

Sursa imaginii.

Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele

oakbranchestorootsÎntr-un noiembrie mohorât, un stejar din vârful unui deal descoperi că nu poate să-și lepede frunzele. Când arborii descoperă un lucru, e un proces lent, nu o revelație de moment. Ceilalți stejari din pădurice își trecuseră deja frunzișul prin străvechiul ritual al virajului culorii prin toate nuanțele imaginabile de roșu și galben, în timp ce al lui rămăsese de un verde-crud dureros, ca în luna mai. Și frunzele refuzau în continuare să se schimbe în vreun fel pe când la poalele fraților lui erau înalte mormane foșnitoare, gata să se dizolve cu încetul în pământ.

La început, stejarul nostru se încăpățână să încerce să se scuture. Își încordă fasciculele lemnoase în fel și chip. Scârțâi amarnic în fiecare pală de vânt, încercând să zgâlțâie ramurile mari, apoi vâjâi ca o mare îndepărată încercând să dea din crengile mici, dinspre vârf. Cu cât se străduia mai tare, cu atât frunzele lobate se agățau mai tare de pedicule. Când veni primul îngheț, cu nopțile lui interminabile, frustrarea i se preschimbă în resemnare. Era clar că va trebui să-și păstreze frunzele până se hotărau ele să cadă. Poate chiar până la primăvară.

Doar că primăvara era încă foarte departe. Nici măcar stejarii, care cunosc sute, chiar mii de ierni, nu își imaginează întoarcerea la viață a naturii atunci când iarna de abia a venit. O îndură și trăiesc de la o clipă la alta, ca tot restul viețuitoarelor. Continue reading “Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele”

Anankastociped

ceas-biclaUnii practică ciclismul de șosea, alții doar offroad. Unii preferă ciclocrossul, alții merg doar prin oraș, pe biciclete olandeze, îmbrăcați în haine colorate. Tinerii se dau cu bmx-ul prin piațete și pe lângă monumentele istorice.
Eu practic un nou stil de ciclism. Încă nu i-am dat un nume. E cam așa: în fiecare zi, merg la serviciu, piață, mă rog, pe unde am treabă, doar pe bicicletă. Sunt mereu aceleași drumuri. Am grijă să memorez fiecare detaliu din câmpul perceptiv. Fiecare crăpătură în asfalt, fiecare gaură de canal beantă, fiecare arbore cu crengile prea jos. Și elementele dinamice: felul în care mașinile și pietonii se comportă pe fiecare tronson. Și cele meteorologice, ciclurile vântului, precipitațiilor, temperaturilor. Mintea mea e o hartă cu izohipse, izobare, izobate, izobronte. De-a lungul anilor, le-am sistematizat pe toate. Știu și unde va lovi trăznetul data viitoare. De asemenea, folosesc o bicicletă cu pinion fix, care răspunde la cea mai mică a schimbare de tensiune a mușchilor coapselor, gambelor, chiar și ai mimicii. Înțepenește pe loc dacă îi poruncesc, nici nu trebuie să pun piciorul jos, și țâșnește iar de îndată ce gândul țâșnelii vrea să se nască. Continue reading “Anankastociped”