Top 4 posturi de radio de muzică clasică

…pe care le ascult. Toate sunt pe primul loc, deși nu le pot asculta pe toate în proporții egale sau pe cât mi-aș dori de mult.
În același timp, voi face și un top 4 al bicicletelor mele. Am patru biciclete, și toate patru sunt în top.

Radio România Muzical. De departe cel mai bun post din tot „FM-ul românesc”, și cel mai „underrated” cum zice tineretul care crede că Radio Gorila dă muzică bună. Îl ascult de când s-a deschis, acum fix douăzeci de ani. Nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp. Primsem, de Crăciun, un mic radio portabil chinezesc (era cam cât o cărămidă), mono, avea propriul lui difuzor dar și niște căști. Mi se părea o minune a tehnologiei (era cu un an înainte să primesc walkman) și ascultam în fiecare seară la căști. Practic, prin RRM am redescoperit marea muzică, la început de adolescență. Mi-aduc aminte de o seară vreo patru ani mai târziu, încercam să tocesc pentru bacalaureat, iar în căștile radiocasetofonului de atunci (luat din pavilionul H) bubuia simfonia a 4-a de Mahler. Mi-aduc aminte de senzația uluitoare de imponderabilitate, de zbor deasupra prăpăstiilor, pe care am avut-o, și din ziua aia am devenit nițel obsedat de Mahler, mulți ani, până am terminat facultatea. Tot la un radiocasetofon străvechi, undeva într-un sat uitat de lume, ascultam Festivalul George Enescu din 2001, sorbind cu nesaț fiecare minut din fiecare concert, când s-au anunțat atentatele de la New York, moment în care istoria și-a schimbat axul – și strâmb a rămas de atunci – iar viețile noastre s-au devalorizat la bursă. RRM e legat și de sutele de concerte de la Sala Radio din studenție, când aveam intrarea gratuită (minunată generozitate, care nu-i costa nimic pe șefii de la Radio, că sala era oricum prea mare ca să poată fi umplută, dar care a fost abandonată la scurt timp după ce am terminat facultatea). Pe atunci, trebuia să economisesc serios ca să îmi permit un concert al Filarmonicii, la Ateneu. Noroc că orchestra radio era (și încă este) mai bună decât Filarmonica. Și cu un program mai variat. La RRM comentam înfocat piesele complet aiurite din „Festivalul Muzicii Noi”, admiram grația angelică a Ioanei Gandrabur, chitarista oarbă, la Festivalul de Chitară Clasică sau luam foc la concertele hipertrofiate dirijate de Jin Wang, mai ales la Mahler, unde lumea aplauda furibund câte o jumătate de oră și o dată am crezut că mulțimea va invada scena și va dezmembra orchestra din pur entuziasm meloman, ca într-o povestire sud-americană. Mahler ăsta. Nu-mi mai place așa de mult, astăzi că sunt mai bătrân. Nici festivalul George Enescu nu mă mai entuziasmează, dar ascult zilnic RRM. De atunci, postul a devenit mult mai comercial, la matinalul („Musica Viva”) cu care ajung la serviciu, pe bicicletă, aud și șlagăre de jazz, și valsuri vieneze (câh), și în rest doar piese ușurele, pentru melomanul amator care s-ar ascunde sub pat dacă ar da de Mahler. Emisiunea mea preferată sunt „Polifoniile”, zilnic de la ora unu și zece, realizată de Sorina Bobeico. Continue reading “Top 4 posturi de radio de muzică clasică”

Domnul Crișan

“A murit domnul Crișan”, mi-a zis tatăl meu la telefon.
Văzusem, cu o zi înainte, pe medicul de ambulanță ieșind din curtea blocului, singur, cu capul aplecat, gânditor. Nu-l luase la spital, dar a doua zi a sunat a din nou la Salvare, de data asta l-au luat și a murit acolo.
Pe domnul Crișan îl știu de când mă știu pe mine. Și nu știu aproape nimic despre el. Știu că avea puțin peste sau puțin sub optzeci de ani. Că fusese muncitor. Majoritatea vecinilor îi ziceau „nea Ioan”, dar noi, copiii din cartier, îi ziceam doar „domnul Crișan”, după cum fusesem instruit de părinți. Se supăra adesea pe noi pentru că făceam gălăgie, iar el ne auzea prea ușor prin gemulețul boxei de la demisol în care a locuit toată viața. Nu a avut copii, și nici soție, deși a iubit mai toată viața aceeași femeie. Noi îi spuneam „doamna Crișan”, presupunând că erau căsătoriți, dar îmi dau seama că nu știu nici acum cum o cheamă de fapt. Nu locuiau împreună, dar ea l-a vizitat aproape zilnic, până în prezent. Nu au avut copii.
Mai știu că era un om care avea o reputație impecabilă printre toți vecinii. Nu bea mai mult decât se cuvine, nu fuma, era mereu de încredere și de ajutor, avea niște maniere impecabile. Da, un muncitor cu maniere impecabile. Până în ultimele zile, ieșea să măture curtea aferentă blocului în care stătea el, doar pentru că așa e normal, nu că l-ar fi plătit cineva. Ca un gospodar care își mătură ograda. Blocul de care vă vorbesc e de fapt o clădire mare din anii ’30. În vremea copilăriei, toți vecinii se cunoșteau, nu că s-ar fi și iubit, nici vorbă, dar măcar se salutau. În ultimele decenii, locuitorii adevărați au tot dispărut și în apartamente s-au perindat chiriași mai înstăriți și multe firme. Domnul Crișan saluta pe toți oamenii care treceau pe lângă el, pe un ton politicos, dar fără deferență și ușor apăsat, ca să sublinieze reproșul implicit, cum că nimeni nu mai salută când intra în curte. În jumătate din cazuri, i se răspundea absent la salut, cum răspunzi femeii de serviciu, fără să o privești în ochi.
Mai știu și că mergea duminica la biserica Sfântul Visarion, sprijinit în baston. Avea dureri foarte mari de picioare, atât de mari încât uneori chema salvarea. Într-o astfel de ocazie, acum un an, însoțind echipajul să coboare la el, am văzut pentru prima și ultima dată chilia mică, întunecată și umilă în care a locuit cel puțin ultimii aproape patruzeci de ani, de când îl cunosc. Asistenta n-a vrut să intre, că îi era frică de umezeală și alergii, a șontâcăit domnul Crișan până la ea, în casa scărilor.
Și din când în când îl vedeam prin curte, dezbătând starea nației la un pahar mic de țuică cu alt vecin, cel în stare să facă o bicicletă sau un televizor doar din piese aruncate, despre care o să scriu altă dată.

Și mi-e rușine să spun că nu știu nimic mai mult de atât. Poate dacă o văd zilele astea pe „doamna Crișan” o să o întreb mai multe. Sau pe vecinul cu bicicletele, o fi știind și el câte ceva, din lungile lor discuții. Chiar și așa, scriu aici rândurile astea, spre a nu fi citite de nimeni. Scriu aici, pentru un om despre care nimeni nu știe nimic. Despre unul dintre ultimii locuitori ai unui cartier care nu mai există, a explodat, a fost deturnat, dărâmat, transformat, ridicat din praf și adus la etajul douăzeci. Pentru că și eu sunt încă un locuitor al acelei mahalale decedate, care și-a meritat soarta, tocmai pentru că nici azi, când ultimii dintre noi se duc, nu știm mai mult decât am văzut cu ochii noștri, întâlnindu-ne prin curte. Multora nici nu le știu numele, deși le țin minte fața, cum e cuplul bătrân care aveau un șoricar pe nume Michi (i-am ținut minte numele șoricarului!), stăteau într-o căsuță azi dărâmată, mai jos pe stradă. Ei, dar despre ei altă dată. O să îi trec pe toți într-un catastif care va sta pe un raft. Poate că nu contează, dar dacă ne vom întâlni toți din nou cândva, în mahalaua din Cer, o să știm de unde să reluăm discuția.

Fulgi sărați

Mi s-a făcut foame. M-am dus la alimentara de lângă policlinică și mi-am luat o sticlă de lapte bătut și o pungă de fulgi de porumb sărați. M-am dus cu ele la casă. Vânzătorul a clătinat din cap către mine, cu tristețe. L-am întrebat ce se întâmplă, dar doar din priviri, căci nu aveam chef să deschid o lungă conversație. Omul mă cunoaște din vedere, dar nu știe că sunt psihiatru, oricum.
– E ultima pungă, îmi zice el arătând cu vârful nasului spre fulgii de porumb.
– Și mai aduceți? întreb eu, automat și fără să aștept răspuns.
– Nu, nu, e ULTIMA pungă. Nu se mai fabrică.
Cu asta m-a făcut atent. Îmi plac fulgii de porumb sărați.
– Păi, de ce nu? Nu rentau?
– S-a închis fabrica.
M-am uitat pe pungă. Scria „Titan” pe ei. Un clopoțel al reamintirii a sunat de departe. “Fabrica Titan se închide, lăsând sute de angajați fără serviciu. Compania care o cumpărase, cea mai mare din Europa, a luat o decizie strategică blablabla…” Aici clopoțelul reamintirii s-a dogit și a tăcut.
Am privit lung punga. Am scos banii și am plătit. Am emis o glumă slabă cum că o să o pun într-o vitrină. Vânzătorul a râs, apoi mi-a zis serios că alimentara lui era ultima de pe fața planetei care mai avea un stoc de fulgi din ăștia, și că venea lumea de departe să își ia câte o pungă, în ultimele două luni.
Părea nedrept, am gândit, să îi iau eu. Eu nu am bătut orașul în lung și în lat în căutarea ultimei pungi, și iată că ajuns totuși în mâinile mele nevrednice. Dar am luat-o oricum.

Acum beau laptele bătut cu înghițituri mici, și privesc fulgii pe care i-am pus pe birou. Pe punga albastră e o caricatură haioasă, cu un domn gras. Titanii cad, și zeii olimpieni se ridică în loc. Sparg punga, și gust un fulg. Îmi măsor gesturile și încerc să savurez momentul, măcar atât pot să fac. Nu demult, mai mulți oameni au muncit la el. Ce-or fi făcând acuma? Aș vrea să nu fi aflat că e ultima pungă, chiar dacă asta face ca gustul să fie mult mai bun, un gust de apă de mare și un zgomot, când se crapă, ca o microscopică furtună cu tunete. Secundarul ceasului de plastic, cel care îmi arată cât a mai rămas din fiecare consultație, mai face o sacadă. E o altă lume.

Note de subsol

Diverse chestii care îmi trec prin cap și care nu au cum să umple o însemnare întreagă. Le notez aici.

  • Mulți oameni se întreabă cum să se pregătească pentru vizita la psihiatru. Mulți își fac liste de simptome, ca să nu cumva să uite ceva. Nu e nevoie. Puteți să le faceți, dacă țineți neapărat și vă fac să vă simțiți mai bine, dar discuția spontană e aproape mereu mai valoroasă pentru mine decât cea pregătită dinainte. Lucrurile importante ies aproape întotdeauna mai ușor la suprafață așa, dacă nu le ținem bine ascunse, și e treaba mea să „dezgrop” informații suplimentare. În schimb, e bine să veniți cu orice alte documente medicale mai aveți, chiar dacă aparent nu au legătură cu psihiatria: psihiatrii sunt medici și trebuie să știe istoricul dumneavoastră medical. Și uneori avem nevoie să discutăm și cu alți membri ai familiei dvs.
  • Medicii, români și de aiurea, sunt cel puțin la o răscruce, dacă nu într-un impas, al relației lor cu pacienții. E răscrucea „post-adevărului” (cuvântul anului 2016 conform Oxford Dictionaires), despre care tot auziserăm dar de care am devenit conștienți relativ recent, când nu ne-a venit să credem că Regatul Unit se rupe de UE sau că Trump e președinte SUA. Comunicarea rațională s-a devalorizat mai mult decât orice așteptare, iar cea emoțională ne-a fost confiscată când nu eram atenți. Ne rămâne doar procedura, ca niște veritabili funcționari publici ce suntem.
  • Cred că poți judeca, cel puțin în suprafață, o comunitate urbană după traficul ei vehicular. Am fost recent la Strasbourg și împrejurimi. M-am plimbat cu bicicleta pe nesfârșite piste ciclabile, amenajate prin codrii de lângă Rin, prin sate bucolice, și peste tot prin oraș. Cele prin oraș adesea aveau lungi porțiuni pe trotuarele generoase și pe lângă trecerile de pietoni. Am observat următoarele: semafoarele păreau opționale pentru pietoni și biciclișiti. Dacă aveai timp și spațiu rezonabil, treceai, și nu se supăra nimeni. La un moment dat, în drum către un castel dintr-o pădure, am pierdut pista ciclabilă pe porțiunea din oraș și am luat-o pe carosabil, cum sunt obișnuit în București. Mi-a luat câteva minute să observ lunga coadă de mașini din spatele meu: nimeni nu mă depășea, probabil ca să nu mă pună în pericol cumva. Și nimeni nu mă claxona. Continue reading “Note de subsol”

În ajun de tine însuți

winter-windowBună seara de Ajun, dragii mei cititori.

Casa e curată, copiii încă dorm liniștiți, a fost o zi lungă plină de turtă dulce și îi așteaptă pe urmă o seară și mai lungă. Bradul e împodobit și e liniște. Așa că am intrat nițel pe blog, căutând un text mai vechi, o ficțiune despre Ferentari la care mă tot întorc, deși nu am curaj să mă ating de niciun cuvânt din ea. De la un text la altul, m-am apucat să recitesc multe din cele scrise aici în ultimii ani, cu uimire crescândă. Foarte straniu: nu le mai recunosc. Parcă au crescut singure și s-au îndepărtat, au devenit autonome. Dar orice text trebuie să aibă un autor, și el e tot aici, un alt Vlad Stroescu. Nu-mi dau seama dacă e mai bun în vreun fel decât mine însumi. Are o oarecare eleganță, de ce să nu recunosc, care mie îmi lipsește cu desăvârșire, și ea nu poate veni decât de la dumneavoastră, mâna aleasă de oameni care l-au citit și au comentat, sporind și îmbogățind textele. Nu am cuvinte să vă mulțumesc îndeajuns pentru asta.
Mai gravă și mai importantă decât întrebarea „cine e acest Vlad Stroescu, acest străin semi-zâmbitor care a scris chestiile astea?” – de fapt, nu prea îmi pasă, e altă întrebare. Cine sunt eu? Ce a mai rămas din mine? Încotro mă îndrept și țin eu oare cârma? Cine sunt eu?
E Ajun și n-am decât un răspuns la îndemână. Eu sunt copilul. Sunt băiatul șters care se juca în curtea blocușorului, împreună cu alți câțiva copii care s-au împrăștiat între timp în toată lumea. Cel care, la școală, cel mai prost era la Atelier (mai precis la traforaj), apoi la educație fizică (eram mereu ultimul ales la fotbal), și destul de prost la tot restul, mai puțin la visat cu ochii deschiși, la materia nenotată numită Construirea de Lumi Imaginare Inutile. Cel pentru care întunericul din nopțile de Ajun de atunci era mai fertil decât va fi vreodată lumina a zece Sori.
Desigur, sunt și medic, psihiatru, soț, părinte, cetățean plătitor de impozite, biciclist, în ce ordine vrea capriciul zilei. Nu știm ce vom fi mâine, poate doar victime ale istoriei. Dar azi, în Ajun, sunt iar copilul ăla scund și șters și clarvăzător. Expozițiunea, în care toată istorisirea, toate istorisirile, sunt conținute.

Beau o cană de vin fiert în cinstea domniilor voastre, dragi copiii de peste tot. A Copilului de la care absolut totul începe.

 

Sursa imaginii.

Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele

oakbranchestorootsÎntr-un noiembrie mohorât, un stejar din vârful unui deal descoperi că nu poate să-și lepede frunzele. Când arborii descoperă un lucru, e un proces lent, nu o revelație de moment. Ceilalți stejari din pădurice își trecuseră deja frunzișul prin străvechiul ritual al virajului culorii prin toate nuanțele imaginabile de roșu și galben, în timp ce al lui rămăsese de un verde-crud dureros, ca în luna mai. Și frunzele refuzau în continuare să se schimbe în vreun fel pe când la poalele fraților lui erau înalte mormane foșnitoare, gata să se dizolve cu încetul în pământ.

La început, stejarul nostru se încăpățână să încerce să se scuture. Își încordă fasciculele lemnoase în fel și chip. Scârțâi amarnic în fiecare pală de vânt, încercând să zgâlțâie ramurile mari, apoi vâjâi ca o mare îndepărată încercând să dea din crengile mici, dinspre vârf. Cu cât se străduia mai tare, cu atât frunzele lobate se agățau mai tare de pedicule. Când veni primul îngheț, cu nopțile lui interminabile, frustrarea i se preschimbă în resemnare. Era clar că va trebui să-și păstreze frunzele până se hotărau ele să cadă. Poate chiar până la primăvară.

Doar că primăvara era încă foarte departe. Nici măcar stejarii, care cunosc sute, chiar mii de ierni, nu își imaginează întoarcerea la viață a naturii atunci când iarna de abia a venit. O îndură și trăiesc de la o clipă la alta, ca tot restul viețuitoarelor. Continue reading “Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele”

Anankastociped

ceas-biclaUnii practică ciclismul de șosea, alții doar offroad. Unii preferă ciclocrossul, alții merg doar prin oraș, pe biciclete olandeze, îmbrăcați în haine colorate. Tinerii se dau cu bmx-ul prin piațete și pe lângă monumentele istorice.
Eu practic un nou stil de ciclism. Încă nu i-am dat un nume. E cam așa: în fiecare zi, merg la serviciu, piață, mă rog, pe unde am treabă, doar pe bicicletă. Sunt mereu aceleași drumuri. Am grijă să memorez fiecare detaliu din câmpul perceptiv. Fiecare crăpătură în asfalt, fiecare gaură de canal beantă, fiecare arbore cu crengile prea jos. Și elementele dinamice: felul în care mașinile și pietonii se comportă pe fiecare tronson. Și cele meteorologice, ciclurile vântului, precipitațiilor, temperaturilor. Mintea mea e o hartă cu izohipse, izobare, izobate, izobronte. De-a lungul anilor, le-am sistematizat pe toate. Știu și unde va lovi trăznetul data viitoare. De asemenea, folosesc o bicicletă cu pinion fix, care răspunde la cea mai mică a schimbare de tensiune a mușchilor coapselor, gambelor, chiar și ai mimicii. Înțepenește pe loc dacă îi poruncesc, nici nu trebuie să pun piciorul jos, și țâșnește iar de îndată ce gândul țâșnelii vrea să se nască. Continue reading “Anankastociped”

Plimbări accidentale

646x404Miercuri dimineața a fost prima mea dimineață liberă de nu mai țin minte când. Miercurea lucrez după-amiaza, iar dimineața e pentru fetele mele. Doar că ele sunt de-acum amândouă la grădiniță. Cât pe ce să o iau, automat, de unul singur către locul de joacă, noroc că mi-am dat seama la timp. După ce am făcut curat prin casă, am reparat găurile din acoperiș, am dat de mâncare animalelor domestice, mi-am scris memoriile și am repetat niște vechi melodii la flaut, bălăcindu-mă în euforia faptului că nu trebuia să fiu în același timp vigilent până la strabism divergent la ce năzdrăvănii le-ar fi trecut prin minte la ora aia preșcolarelor mele, tot îmi rămăsese o bună bucată de timp de folosit cumva!

M-am hotărât să o folosesc într-un mod în același timp productiv și de mare adâncime spirituală: ducându-mă la mall.

Credeam că știu drumul la mall, pe bicicletă, deși nu mai fusesem decât o singură dată. Aveam de străbătut vechiul oraș până la fântâna cea rece, apoi să fac dreapta, să traversez șoseaua și apoi pe bulevardul cu blocuri până la destinație.

Absorbit de gânduri diverse sau din pură distracție, cred am făcut stânga la fântână. Nu sunt singur, dar am greșit eu pe undeva, că nu mai veneau blocurile alea o dată. Numai case, din ce în ce mai scunde, mai pipernicite. Străzi cu caldarâm, apoi doar cu piatră de râu și pâraie verzi prin rigole, copii jucându-se pe carosabil și fugărindu-mă chiuind. Și tramvaiele erau mai vechi și mai zdrăngănitoare, și începând cu o anumită intersecție au fost doar din cele trase de cai. La un moment dat a început să ningă. Deși plecasem în pantaloni scurți și tricou, a trebuit să escaladez nămeți. Noroc că nimic nu o surprinde pe biata mea bicicletă și mă duce oriunde fără să mai pună întrebări, scârțâind doar din lanț la efort. Continue reading “Plimbări accidentale”

Homo faber

220px-Appiuscaecusstele01Cred că „antichitatea greco-romană” poate fi definită ca acea eră în care omul putea spera ca, după moarte, să se chihlimbarizeze într-o singură propoziție, conservată, de-a lungul anilor, într-o uimitoare asemănare cu lucrurile vii, de parcă tocmai ar fi fost spusă acum cinci minute.

Se știe câte ceva, de pildă, despre Appius Claudius cel Orb. Știm că a fost un cenzor, consul și în final dictator roman din secolul IV î.Ch., că a planificat Via Appia și apeductul omonim (primul din Roma), a sprijinit drepturile civile ale claselor sociale mai joase, s-a implicat în diverse războaie, a orbit în urma unui blestem. Și unii mai știu că el ar fi rostit primul discurs politic cunoscut din istorie, fondând o tradiție neîntreruptă până azi. Și, deși poți să mergi și azi pe via Appia, nemurirea lui Appius e altundeva, într-o singură frază dintr-o întreagă carte, scrisă de el: Homo faber suae quisque fortunae. „Fiecare om e făurarul destinului său”. De fapt, nici nu e nevoie de toată propoziția, primele două cuvinte, Homo faber, au fost suficiente. Toată cartea, toată viața, tot contextul istoric în care a Appius a existat, au fost doar pulpa perisabilă a fructului ce protejează sămânța durabilă. Fructul îi interesează pe istorici, dar, dacă istoria nu e doar contingență și întâmplare, adevăratul ei sens e nașterea miraculoasă a unor adevăruri simple.

Și nu doar adevăruri. Câtă speranță, dorință, teamă, furie, revoltă, blasfemie, curaj, în cuvintele astea, Homo faber! Appius le-a scris, dar nu mai sunt ale lui, le scriem fiecare dintre noi din nou și din nou. Nu e un adevăr de nemișcat, o constantă a fizicii, din contră, e toată înfruntarea omului împotriva Universului aici. Cine știe, ar putea fi chiar false: există unele dovezi în acest sens. E un uriaș semn de întrebare ascuns în cuvintele astea.

Dar incertitudinea lor e ceea le ține în viață și le conferă putere. Ceea ce ar trebui să ne încurajeze. Pentru că asta înseamnă că propria noastră incertitudine, propria noastră pâlpâire dinaintea întunericului, ar putea fi și o tărie, nu doar o slăbiciune. Omul strălucește în nesiguranța destinului său, în semnul său de întrebare.

Pagina de seară 1

În „The Artist’s Way”, faimosul ei manual de vindecare a artistului din fiecare (artist care, de cele mai multe ori, rămâne doar un animal bolnav și, până la urmă, comatos), Julia Cameron prezintă o serie de exerciții, un fel de culturism mental dedicat reabilitării mușchiului creativ. Primul dintre acestea constă în „paginile de dimineață”. Adică, în fiecare dimineață, fără excepții, să te așezi la masă și să umpli trei pagini cu scriere liberă, adică fix ce îți trece prin cap, coerent sau nu, despre orice sau despre nimic. Tot ce contează e să fie trei pagini și să nu ai niciun fel de frâu, de cenzor. Cenzorul e inamicul care trebuie cumințit ca să putem elibera artistul.

Am încercat și eu într-o vreme paginile de dimineață. Am eșuat lamentabil. Măcar am descoperit despre mine că nu sunt în stare să scriu liber. Pentru mine, libertatea absolută și haotică impusă de exercițiu e infinit mai tiranică decât cenzorul meu intern. N-aș putea trăi cu un asemenea despot. Aproape inconștient, corectam fiecare frază, gândeam înainte să scriu fiecare cuvânt. Rezultau pagini coerente despre ceva anume, în cel mai bun caz impregnate de  lene intimă de jurnal, exact ca textul de față, pe care însă îl scriu seara.

Poate că din cauza asta nu o să fiu niciodată un scriitor adevărat. Adevărata chemare e înăuntru. Ea e la fel de imperioasă ca foamea, teama, somnul, supraviețuirea. E în sistemul limbic. Numai câțiva norocoși o aud astfel. Noi ăștilalți o auzim de afară, de departe, și avem impresia că suntem cumva chemați. Nu suntem, nu asta e vocația, e doar un ecou sau o amintire a unor dorințe avortate. Unii înfruntă furtuna în largul oceanului, alții o aud de departe, din camera de hotel cu vedere la plajă.

Cândva, eram convins că că scopul oricărei scriituri e tăcerea. Vedeam tăcerea ca pe un ideal nobil. Și încă mai cred, și toate textele bune pe care le-am citit, toate muzicile bune pe care le-am ascultat, sunt vecine cu tăcerea. Dar uneori, tocmai când sunt pe cale să mă împac cu propria mea tăcere, să o ating ca pe un țărm pe care de mult îl pândeam prin ochean, sunt brusc vizitat de impresia opusă. Mă înfurii pe mine însumi. Să nu scrii nimic e adictiv. Tăcerea e un drog, un obicei prost.  Sunt permanent tentat de tăcere și mereu cedez ispitelor ei. Majoritatea timpului, tac, și asta mă face, într-un fel, vicios. Raționalizez, mă mint, îmi imaginez că tac pentru că nu am adevăruri de spus, pentru că nu știu nimic, dar tac pentru că nevoia mea bazală de a tace, de a nu scrie, e mai mare decât chemarea fantomatică a scrisului.

E ca un văl pe care aș vrea să-l rup, deși nu știu ce e dincolo de el. Poate nu e nimic, doar un maidan gol. Sau poate e interiorul meu, dezordonat ca o magazie, dar plin de toate lucrurile care compun un interior, temeri, coșmaruri, dorințe, nevoi, iubiri, fericiri mărunte, și toate nu sunt decât semnele unui cuvânt mai important, care nu mă privește doar pe mine, ceva nou, ceva al dumitale. Să zicem și noi, ca Iona: „răzbim noi, cumva, la lumină”.