Suntem cu toții nou-nouți

“Până și cea mai mică floare își are rădăcini în nemărginire”. Așa spune o frază dintr-o carte pe care tocmai am deschis-o (Cartea ceasului de nisip, de
Ernst Jünger). Parcă așa zicea și Borges, că în petele unui leopard citești istoria întregului Univers.

Nu știu alții cum sunt, dar eu găsesc ideea asta, deși magnifică, foarte obositoare. Și parcă nici nu-mi mai vine să mă aplec și să miros parfumul acelei flori, știind despre milioanele de ani de reproducere și evoluție și miliardele de ani dinainte, de expansiune universală și învârteală a planeților în spaț, care au dus la deschiderea petalelor ei.

Oboseala e cea care m-a făcut să mă gândesc că, într-un fel, ce ne face pe noi, oamenii, deosebiți, e prospețimea noastră. Niciunul dintre noi nu e vechi. Da, și noi avem în spate aceiași eoni, dar asta ne privește prea puțin. Inconștientul e străvechi. Dar conștiința e nouă. Ea apare brusc, la un moment dat, și dispare la fel de brusc, după niște decenii. Decenii, nu milenii, nu milioane, nu miliarde de ani. Nu avem timp să obosim, să îmbătrânim, să înțepenim. Și noi suntem conștiințele noastre și nimic altceva. Tot restul e repetabil, fiecare caracteristică, fiecare nuanță de culoare de ochi, fiecare capriciu al temperamentului, fiecare gest, fiecare vorbă, toate astea se regăsesc în mulți oameni. Dar conștiința e de fiecare dată unică. Foarte singuratică, din păcate. Noroc că avem empatie, ca să bănuim că există și alte conștiințe, și noroc că rămânem tineri.

Bănuiesc că floricica aia a lui Jünger n-are conștiință. Altfel nu văd cum suportă nemărginirea din rădăcinile ei.

Urși

Acum mai mulți ani, când aveam mai puțini pacienți și uneori timp să răsuflu, obișnuiam să ies de câteva ori pe zi din minusculul cabinet și chiar din policlinică, și să dau o raită pe străzile singuratice din spate, ca să îmi mai limpezesc mintea și să mișc sângele din picioare.

Într-o astfel de zi, cam pe vremea asta, m-am întâlnit cu niște urși. Atunci am făcut poza asta. Băteau din tobe și chiuiau de se zguduia cartierul, dar nu era nimeni în afară de noi afară, și nicio fereastră a blocurilor scunde din jur nu s-a deschis. La un moment dat, unul din urși și-a dat gluga fioroasă pe spate, și am putut să-i văd fața, transpirată de efort dar și nedumerită, parcă se întreba cum de a ajuns acolo și încotro să o ia. Apoi s-a ascuns din nou în blană și tobele au reînceput să bată, dar singurii care auzeam sau simțeam ceva eram eu și cei din cimitirul Băneasa, atât viii (cele două bătrâne care își petrec tot timpul printre morminte) cât și morții, despre care mintea mea magic-realistă bănuia că se mișcă imperceptibil sub impactul vibrațiilor, în solul înghețat. Dar n-a ieșit nimeni la suprafață, încă nu venise timpul, era o alarmă falsă.

Apoi urșii au plecat, și-au continuat expediția. Undeva e ditamai codrul plin de fiare, care dansează și trăiesc sălbatic împreună. Sper că l-au găsit. Noi suntem tot aici, în civilizație și smerenie. Eu nu prea apuc să mai ies din cabinet dar ridic privirea din ceaslov atunci când mi se pare mie că aud un zvon de tobe.

Vara sfântului Martin

Citesc pe undeva că sintagma „vară indiană” nu e potrivită pentru Europa, întrucât originea termenului ar fi pur americană și ar avea de-a face cu vechea confuzie dintre indieni și populații originare de pe continentul nord-american. Și că termenul mai potrivit pentru Europa ar fi „vară de sfântul Martin”. Adică acea pseudo-primăvară de început de noiembrie (Sf Martin e pe 11), când păsările ciripesc, răsar margarete și păpădii peste tot, e răcoare dimineața, dar la amiază e cald de mânecă scurtă, copacii explodează de culori și e enorm de multă lumină, mai multă și mai aurie decât vara, căci soarele e mai jos și ne privește în față. Deși sfântul Martin din Tours a trăit înainte de schismă și e și prin calendarul ortodox pe undeva, nu prea e băgat în seamă la Răsărit. Deși, din nou, s-a născut pe aproape, prin Panonia. În schimb, în Vest, mai ales în Franța și Germania, e sărbătorit cu bucurie, prăjituri specifice și cadouri. A făcut multe în viața lui, dar fapta cea mai cunoscută e una simplă și umilă: și-a împărțit haina de legionar roman cu un amărât înfrigurat, pe când avea optsprezece ani. Pasămite era tare frig, dar vara sfântului Martin e, din contră, o toamnă călduroasă, de parcă episcopul de Tours însuși ne dăruiește, de unde o fi dumnealui, un colț din manta.

Și merg dimineața pe bicicletă la serviciu și mă minunez cel mai tare că reușesc să nu mă gândesc cu groază la iarnă. Frunzele cad mereu dar tot mai sunt prin pomi. E cald și uscat, și mă simt de parcă aș fi primit, neașteptat, niște zile în plus de vacanță mare.

Și mi-am mai adus aminte de un cântec de-ale lui Brassens, „Saturne”, despre cum vara asta surprinzătoare de noiembrie e mult mai bună decât vara „adevărată”; cum aceasta din urmă n-are decât să se îmbrace la loc, că nu ne pasă de farmecele ei:

Viens encor’, viens ma favorite
Descendons ensemble au jardin
Viens effeuiller la marguerite
De l’été de la Saint Martin

Je sais par coeur toutes tes grâces
Et pour me les faire oublier
Il faudra que Saturne en fasse
Des tours d’horloge, de sablier
Et la petite pisseuse d’en face
Peut bien aller se rhabiller

Imaginea e încă o poză din satul de care vorbeam acum câteva zile.

Un islaz

Bucşenești e un sat nu foarte izolat, dar nici foarte cunoscut, din judeţul Argeş. Constă în câteva uliţe care urcă o coastă şi se termină într-un islaz. E cu case bătrâneşti de chirpici şi unele mai vaşnice, de cărămidă. Pe o râpă e un cimitir mic şi sunt troiţe la fiecare răscruce. Satul ăsta e foarte mic, dar în acelaşi timp e foarte abrupt şi foarte adânc. Cu fiecare metru cu care te depărtezi de şoseaua naţională, te întorci în timp şi se face mai linişte. Islazul din capăt e atât de mare, că devii instantaneu o furnică fericită, greutatea propriei vieţi devine nesemnificativă. Îmi place atât de mult locul încât m-aş muta acolo, în speranţa că mă voi uita definitiv, dar deocamdată vin din când în când, din an în Paşti. Mă urc pe o bicicletă din alea rustice, fără vârstă, şi alerg pe coclauri ca şi când mâine nu ar exista. Continue reading “Un islaz”

Un peșrev, două interpretări

Pentru că toamna e în exact acel moment auriu și infinit de languros, dar atât de scurt încât poate să treacă neobservat pe lângă noi, scurt ca viețile noastre en somme, vă invit azi să vă așezați la umbra parfumată a unuia dintre smochinii din grădina moscheei prințesei Esmahan, din Mangalia, și să ascultați două interpretări ale unei melodii exact ca vremea de afară, de Dimitrie Cantermir. Se cheamă Muhhayer Peșrev.

Mai întâi prima pe care am ascultat-o, acum mulți ani, cea a formației turce Bezmârâ. E din 2000, de pe un album cu titlu proustian, Yitik Sesin Peșinde, sau „În căutarea sunetului pierdut”.

Apoi intepretarea foarte recentă a singurei formații românești care îndrăznește să îl cânte pe Cantemir, Formația Anton Pann (albumul Cantemir Melo, 2018)

Versiunea Bezmara e făcută foarte academic, cu mare respect pentru autenticitate, instrumente reconsituite de epocă, și e probabil cea mai apropiată de cum suna muzica la curtea lui Suleiman al 2-lea. Versiunea românească e mai romantică, și poate intuiește ceva din nostalgia moldovenească pe care și mie mi se pare că o simt în muzica lui Cantemir.
Dar și dacă nu știi nimic despre Cantemir sau muzică în general, e suficient să închizi ochii și vei auzi o chemare veche și dulce, de undeva de dincolo de Marea Neagră, din stepele Asiei Centrale pe care, altfel decât de mână cu un defunct prinț moldovean cu o picătură de sânge nobil tătar în el, nici n-am avea cum să le vizităm.

Fără domiciliu fix

„La început, mi s-a părut foarte ciudat că nimeni nu îmi zâmbea.”
E ceva ce aud frecvent de la occidentalii care au trecut prin București. Eu trecusem prin șocul invers, pe când lucram în Franța și toată lumea zâmbea și dădea binețe, peste tot. Străinii nu se supără prea tare pe noi, bucureștenii, văd asta ca pe o particularitate etnologică, o chestie de suprafață, nu expresia unei ostilități mai adânci. Românii non-bucureșteni, dacă vin din zone unde se zâmbește mai des, o iau însă personal și urăsc orașul ăsta ca un mozaic, de parcă Bucureștii ar mai exista cu adevărat, de parcă nu ar fi un conglomerat de oameni înstrăinați, din care fac și ei parte. Pentru că teoria mea e că în București nu se zâmbește pentru că locuitorii lui nici măcar nu se consideră bucureșteni, nu se simt acasă decât cel mult între pereții subțirei ai blocului. De îndată ce ies pe stradă, sunt imediat niște străini, și asta e trăsătura definitorie a bucureșteanului: străin în propriul lui oraș.

Sunt însă și unii oameni care zâmbesc și sunt politicoși. De exemplu, parcagii cu care mă întâlnesc dimineața. Unul, mai în vârstă, care e și paznic, își ridică nițel șăpcălia, să trăiți, sănătate, Doamne-ajută, să aveți o zi bună. Al doilea, un șmecheraș ceva mai tânăr (dar tot o avea vreo 45 de ani), face o glumă cu fetele mele, le întreabă ce mai fac, cum e la școală. Dacă e binedispus îmi mai spune și câte ceva din actualitățile din cartier. Acest al doilea parcagiu stă într-o cotineață fără apă și electricitate, chiar lângă parcela administrată de el. Dar se descurcă. Niciodată nu i-a plăcut să muncească ca angajat, îmi mărturisește, deși a fost în tinerețe muncitor pe la mai multe mari întreprinderi, astăzi defuncte. Are și mai mulți copii, nu îi mai vede dar e mândru de ei. Schimbăm zilnic amabilități, în timp ce ne strecurăm prin mașinile parcate pe trotuar chiar de el. Din mașini se dau jos bucureșteni curați și frumoși, cu priviri vacante, care încearcă să se prefacă că nu existăm, rugându-se probabil în gând să nu cumva să îi înterpelez de ce nu ne lasă și nouă, pietonilor, măcar dooj de centimetri, acolo, mai ales pentru copiii care merg la școală. Dacă cumva ni se intersectează privirile, vom adopta, și eu, și ei, măști de sfincși fioroși. Zâmbetul e un tabu de neîncălcat. Doar parcagiul zâmbește, școlile sunt mană cerească pentru el, și nici măcar nu are vreun interes să fie amabil cu mine, eu nici măcar n-am mașină. Continue reading “Fără domiciliu fix”

Fără stăpân

Am trecut prin tot spectrul afectiv în weekendul ăsta, deşi a fost un weekend cât se poate de normal.
Am început cu anxietate, ca să nu zic groază, de sâmbătă, când trebuia să le vorbesc studenţilor de la ASE despre stres şi rezilienţă, la o conferinţă unde am fost invitat fără să am vreun merit. Apropiaţii mei ştiu că mă simt bătrân, mai bătrân poate decât arată buletinul, şi în acelaşi timp foarte tânăr, parcă ieri eram student, şi totuşi un hău enorm mă desparte de studenţii de azi, născuţi la mult timp după Revoluţie, pe vremea când eu însumi eram deja student şi piguleam cu pensa cadavrul din sala de anatomie. Aveam teama iraţională cum că n-o să am nimic de zis, nimic inteligibil, că va fi ca şi cum vom vorbi limbi fundamental străine, precum turca şi ciripitul vrăbiilor, şi la final voi primi întrebări al căror sens îmi va scăpa, despre probleme care mă depăşesc cu totul. Evident, n-a fost aşa, am întâlnit oameni sensibili, normali şi curioşi ca şi mine, şi am vorbit despre depresia lui Heraclit şi euthymia lui Democrit şi a ieşit chiar foarte bine.
Aşa că sâmbătă după amiază, sorbind un pahar de sirop în grădina din Ferentariul inimii mele, am fost şi eu euthymic, ca să nu zic de-a dreptul euforic.
Dar duminicile sunt mereu mai proaste, pentru că sunt preludiul zilei de luni, şi pentru că a plouat şi n-am mai putut să mă plimb cu bicicleta în pădure, şi pentru că a murit Ilie Balaci, ciudat ce a putut să mă întristeze moartea unui om la care nu mă mai gândisem de un car de ani, dar simplul său nume m-a transportat înapoi în copilărie, când mă uitam la meciuri cu tata la televizorul alb-negru şi nimic nu părea mai important pe lume. Continue reading “Fără stăpân”

Din raftul din spate

Jumătatea mea stângă
E jumătatea mea slabă
De sus până jos
Mâna stângă e mai firavă
Piciorul stâng e mai scurt
Ochiul stâng vede ca prin ceață
(Sunt ambliop
Ciclop umil al erei fără titani)
Chiar și pe dinăuntru
Ficatul a fost mereu mai puternic
Decât inima
Și totuși trăiesc în deplină armonie
Jumătatea mea stângă
Cu jumătatea mea dreaptă
Ziua mea de ieri
Cu ziua mea de mâine

Un gest de rămas bun

Fiica mea cea mare a terminat grădiniţa. Ieri a fost serbarea. Apoi, învălmăşeală cu poze, buchete de flori, diplome, albume, părinţi şi bunici înlăcrimaţi.
La un moment dat, crezând că, în haosul ăla vesel, n-o vede nimeni, s-a apropiat singură de nisiparul din curtea grădiniţei. Nisiparul în care s-a jucat, timp de trei ani, în zeci de după-amieze de început de vară şi de toamnă. Mă rog, în ultimul an mai puţin, fiindcă a crescut şi lopăţelele, găletuşele şi formele deja au căzut în desuetudine, faţă de alte lucruri mult mai mişto. Dar aseară părea să fie iar interesată de jucăriile vechi. S-a aplecat cu grijă, a luat o formă de pe jos şi a apăsat-o în nisipul ud de la ploaia torenţială. Totul cu gesturi foarte delicate, de parcă ar fi riscat să spargă un obiect foarte fragil. A privit rezultatul o clipă, apoi a pus forma la loc, s-a ridicat şi a plecat de lângă nisipar. Ea nu se va mai juca acolo, dar minuscul castel de nisip va mai rămâne poate până la prima ploaie.

Fetiţa mea a fost mereu precoce, uneori ceva de speriat. Fetiţa mea, cu tot cu chiotele şi hachiţele şi drăgăleşeniile ei ei de copilaş, are clipe în care e infinit mai înţeleaptă decât mine, tatăl ei, care o privea pe şest cum profita de o clipă de intimitate ca să îşi ia rămas bun de la ea însăşi, copilul preşcolar care se tăvălea până deunăzi prin nisip, aducând o cantitate apreciabilă şi acasă, în adidaşi.  Cu naturaleţe, fără să fi fost instruită, fără lacrimi, regrete sau frici exprimate. Spre deosebire de tatăl ei, care, cu trei ani în urmă, avea impresia terifiantă de sfârşit de lume când o ducea pentru prima dată la grădiniţă, şi încerca să fredoneze mintal genericul de la Spongebob Pantaloni Pătraţi doar ca să nu plângă. Tatăl ei care credea că, de data asta, la final, s-a descurcat mai bine cu controlul emoţional, până când a asistat la scena de mai sus. Tatăl ei, care niciodată n-a ştiut cum să îşi ia rămas bun de la nimeni şi de la nimic, şi care se agaţă şi azi cu dinţii de copiii din el, inclusiv de preşcolarul din vremurile tulburi de când mergea el la grădiniţă. Tatăl ei, care respiră o dată şi trec trei ani.

Fetele mele sunt mult mai bune decât mine.

Imagine: Copii jucându-se pe plajă, de Mary Cassat, 1884

Când ești mare n-ai nimic

Când ești mic, ai un maximum de drept de proprietate. Unele lucruri sunt ale tale, inclusiv părinții și bunicii, altele nu. Dar alea care sunt ale tale, cât de puține sunt, sunt ale tale cu totul, aproape inalienabile. Chiar și copiii săraci sunt mai bogați decât oamenii mari.

Pentru că pe măsură ce înaintezi în vârstă, descoperi că tot mai puține lucruri îți aparțin cu adevărat. De asta nici nu-ți mai dorești mare lucru. Pentru că nimic din ce ai obține nu ar fi al  tău, de fapt.

Nici măcar lucrurile cele mai intime, cum ar fi gândurile. De vise nu mai zic nimic, cine poate revendica proprietatea viselor? Dar gândurile vin cu iluzia că noi le gândim. Ori, nici vorbă de așa ceva.

Toate gândurile banale, de zi cu zi, au mai fost gândite de nenumărate ori înainte. Ideile obișnuite pe care le adopți. În cine crezi, ce partid votezi, dacă există extratereștri și dacă dovleceii modificați genetici te vor ucide. Astea sunt idei care plutesc libere ca poluarea. Nimeni nu le-a gândit, dar cu toții contribuim la ceața grea de eșapament pe care apoi o respirăm.

Uneori ai idei bune, aparent originale. Cândva scriai poeme, o făceai temeinic, studiaseși metrica și prozodia și poeții Pleiadei și pe Petrarca și citiseși Beowulf în ediția bilingvă a lui Seamus Heaney și erai fan al lui Guillaume Apollinaire. Aveai un caiet cu coperți albastre în care, după cum se cuvine, erau mai mult ștersături decât versuri duse la capăt. Îți lua trei luni să scrii un sonet și rezultatul te surprindea mereu. Ca și cum nu tu l-aș fi scris, ci doar l-ai fi născut. Astăzi ești un om serios, nu un adolescent karagöz, și nu mai scrii poezii, dar încă îți vin idei. Uneori ești vizitat de câte un poem, și chiar îți zici că o să-l scrii, dar, până să apuci să îți faci timp, îl pierzi. Ții minte despre ce era vorba, dar pe hârtie iese doar doar o repovestire a unei idei care între timp a fugit. Chiar și iluzia de a avea ceva e tot mai volatilă.

Nici copiii tăi nu îți aparțin, deși îți poartă genele. Nici genele nu sunt ale tale, normal, cutare trăsături de temperament sunt moștenite de la cine știe ce străunchi care s-a luptat în război și căruia îi plăceau lăutarii și acum nu mai e nimeni în viață să-l țină minte, dar genele au rămas și ești și tu, viu cum a fost și el. Mijești ochii și te strâmbi când ești atent la cineva care vorbește precum s-au strâmbat generații fără număr înaintea ta. Strâmbătura aia va  fi pe Pământ și peste o mie de ani, dacă vor mai fi oameni pe atunci, că unii zic că n-o să mai fie. O amintire fără conștiință, un vis nevisat de nimeni.

Dar acum că trăiești, îți contruiești, încet-încet, regatul. Construiești o casă, o familie, o meserie prin care să dai și altora ceva înapoi. Ce mod mai bun de a arăta că ai totuși ceva, decât să dăruiești?

Toate astea însă îți pot fi luate înapoi într-o clipită. Precum pictorul acela, despre care povestea O.Sacks, care și-a pierdut brusc capacitatea de a mai vedea culorile. Știți ce a făcut acel pictor, pentru care culoarea era tot ce era și tot ce făcea? S-a reapucat de pictat. Din absență, din lipsă, a făcut altceva, ceva nou și extraordinar. Asta fac oamenii, din nimicul pe care îl au, din gaura care se cască uneori în ființa lor, ei plămădesc altă dihanie, alt obiect. Oamenii abhoră vidul. Urăsc tăcerea. Chiar și când nu mai e absolut niciun cuvânt de zis, oamenii cântă.

Pisicile au teritoriul lor de vânătoare. Albinele au stupii. Melcii au cochiliile. Vulturii au văzduhul. Copiii au părinți și jucării. Doar omul mare nu are nimic. Și atunci umple totul cu cântecul lui.

 

Imaginea e de Augustus Edwin Mulready, pentru că nu știu de ce.