Două poeme despre lună

Sunt două scurte poeme despre lună care mă obsedează de ani de zile. Sigur vechii mei cititori (toți cei 1,5) le știu deja. Ambele sunt în spaniolă, iată-le mai jos, dimpreună cu traducerea mea, care are doar rolul inteligibilității și nicio pretenție artistică.

La Luna (J.L.Borges)

Hay tanta soledad en ese oro.
La luna de las noches no es la luna
que vio el primer Adán. Los largos siglos
de la vigilia humana la han colmado
de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo.

Luna

E atât de multă singurătate în aurul acesta.
Luna nopților nu e aceeași
Cu cea văzută de Adam cel dintâi. Lungile veacuri
De priveghi al oamenilor au umplut-o
cu cânt străvechi. Privește-o. Îți e oglindă.

Colmena (F.G.Lorca)

¡Vivimos en celdas
de cristal,
en colmena de aire!
Nos besamos a través
de cristal.
¡Maravillosa cárcel,
cuya puerta
es la Luna!

Fagure

Locuim în chilii
de sticlă,
într-un fagure de văzduh!
Ne sărutăm
prin sticlă.
Minunată închisoare,
a cărei ușă
e Luna!

 

Le-am pus în ordinea în care m-am întâlnit eu cu ele, deși poemul lui Lorca, apărut în volumul Romancero Gitan, în 1928, e primul, cronologic. Lorca avea pe atunci 30 de ani, vârsta la care poate începi să intuiești adevăratele dimensiuni ale singurătății oamenilor.

Cea a lui Borges e probabil din volumul “La moneda de hierro” (Moneda de fier) din 1976, când scriitorul avea deja 77 de ani. Spun „probabil” pentru că am găsit poemul în vreo colecție, ci într-o carte de interviuri pe care, între timp, am pierdut-o, iar internetul nu prea mă ajută.

Sunt două poeme foarte asemănătoare și foarte diferite în același timp, doi poli ai aceleiași idei. Și nu e doar idee abstractă, ci o idee platonică, pe care niciunul dintre ei nu a gândit-o, ci s-a născut din măruntaiele arhetipale ale sufletului omenesc.

Două poeme benigne în aparență, înfricoșătoare în esență. Pentru Lorca, toți oamenii, deși se văd, sunt îndemnițați în singurătatea lor și singurul lor punct de întâlnire e îndepărtat și inaccesibil. Nu noi ne întâlnim, ci tânjirile noastre. Pentru Borges, realitatea însăși e de neatins, pentru că, de-a lungul erelor, am pictat-o cu toate angoasele și fanteziile noastre, am transformat-o într-un cântec. Nu doar că suntem singuri, dar trăim în propriul nostru vis.

Semnele de exclamare ale tinereții lui Lorca, punctele academice ale bătrâneții lui Borges. Undeva în mine e un fel de clopot, a cărui limbă, lovindu-se de punctele diametral opuse ale cicumferinței sale, produce poemele astea.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *