Fără stăpân

Am trecut prin tot spectrul afectiv în weekendul ăsta, deşi a fost un weekend cât se poate de normal.
Am început cu anxietate, ca să nu zic groază, de sâmbătă, când trebuia să le vorbesc studenţilor de la ASE despre stres şi rezilienţă, la o conferinţă unde am fost invitat fără să am vreun merit. Apropiaţii mei ştiu că mă simt bătrân, mai bătrân poate decât arată buletinul, şi în acelaşi timp foarte tânăr, parcă ieri eram student, şi totuşi un hău enorm mă desparte de studenţii de azi, născuţi la mult timp după Revoluţie, pe vremea când eu însumi eram deja student şi piguleam cu pensa cadavrul din sala de anatomie. Aveam teama iraţională cum că n-o să am nimic de zis, nimic inteligibil, că va fi ca şi cum vom vorbi limbi fundamental străine, precum turca şi ciripitul vrăbiilor, şi la final voi primi întrebări al căror sens îmi va scăpa, despre probleme care mă depăşesc cu totul. Evident, n-a fost aşa, am întâlnit oameni sensibili, normali şi curioşi ca şi mine, şi am vorbit despre depresia lui Heraclit şi euthymia lui Democrit şi a ieşit chiar foarte bine.
Aşa că sâmbătă după amiază, sorbind un pahar de sirop în grădina din Ferentariul inimii mele, am fost şi eu euthymic, ca să nu zic de-a dreptul euforic.
Dar duminicile sunt mereu mai proaste, pentru că sunt preludiul zilei de luni, şi pentru că a plouat şi n-am mai putut să mă plimb cu bicicleta în pădure, şi pentru că a murit Ilie Balaci, ciudat ce a putut să mă întristeze moartea unui om la care nu mă mai gândisem de un car de ani, dar simplul său nume m-a transportat înapoi în copilărie, când mă uitam la meciuri cu tata la televizorul alb-negru şi nimic nu părea mai important pe lume.

De dimineaţă am băut o cafea extrem de tare cu colegul Aurel Marin, şi concluzia a fost că trebuie să scriu mai mult, deşi nu mai am timp deloc-deloc, să fii tată şi medic sunt două meserii expandabile, ca două arcuri care se apasă unul pe altul, tensionându-se reciproc, nimic nu încape între ele. Apoi prânz târziu oriental cu prieteni. Apoi moarea melancolică de duminică seara, şi m-am hotărât să o risipesc ieşind niţel pe afară, doar că mi-a crăpat cauciucul de la bicicletă şi am mers pe jos, de unul singur, mult mai mult decât timpul alocat iniţial, de m-a prins şi noaptea.

Pe drum m-am întâlnit cu o haită de câini. Mi-am dat seama că de multă vreme nu am mai văzut câini fără stăpân. Nu mai departe de studenţia mea, strada pe care locuiam, în plin centru al oraşului, era plină de maidanezi feroce, dacă mă întorceam noaptea de la o petrecere, să zicem, riscam mereu să fiu sfâşiat în bucăţi. Eram obişnuit, când mergeam la şcoala primară învăţasem să mă caţăr pe acoperişul vreunei maşini ca să scap nemuşcat. Nu trebuie să uităm cât de greu ne-am câştigat libertatea asta fantastică, pe care occidentalii o iau drept garantată, de a te plimba prin oraş fără să fi hăituit de câini sălbatici. Câte suflete animale au murit pentru asta. Câţi oameni au rămas fără case, câtă istorie a fost secerată ca să poată apărea câinii ăştia fantomatici ai mizeriei, ca noi să putem să-i căsăpim şi apoi să putem în sfârşit respira un aer european. N-aş mai putea să mă întorc la vremea haitelor. Oraşul ăsta e şi aşa tare deprimant, deprimant şi ostil, nimeni nu zâmbeşte şi nimeni nu merge pe jos, dacă are de-ales.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *