Fără domiciliu fix

„La început, mi s-a părut foarte ciudat că nimeni nu îmi zâmbea.”
E ceva ce aud frecvent de la occidentalii care au trecut prin București. Eu trecusem prin șocul invers, pe când lucram în Franța și toată lumea zâmbea și dădea binețe, peste tot. Străinii nu se supără prea tare pe noi, bucureștenii, văd asta ca pe o particularitate etnologică, o chestie de suprafață, nu expresia unei ostilități mai adânci. Românii non-bucureșteni, dacă vin din zone unde se zâmbește mai des, o iau însă personal și urăsc orașul ăsta ca un mozaic, de parcă Bucureștii ar mai exista cu adevărat, de parcă nu ar fi un conglomerat de oameni înstrăinați, din care fac și ei parte. Pentru că teoria mea e că în București nu se zâmbește pentru că locuitorii lui nici măcar nu se consideră bucureșteni, nu se simt acasă decât cel mult între pereții subțirei ai blocului. De îndată ce ies pe stradă, sunt imediat niște străini, și asta e trăsătura definitorie a bucureșteanului: străin în propriul lui oraș.

Sunt însă și unii oameni care zâmbesc și sunt politicoși. De exemplu, parcagii cu care mă întâlnesc dimineața. Unul, mai în vârstă, care e și paznic, își ridică nițel șăpcălia, să trăiți, sănătate, Doamne-ajută, să aveți o zi bună. Al doilea, un șmecheraș ceva mai tânăr (dar tot o avea vreo 45 de ani), face o glumă cu fetele mele, le întreabă ce mai fac, cum e la școală. Dacă e binedispus îmi mai spune și câte ceva din actualitățile din cartier. Acest al doilea parcagiu stă într-o cotineață fără apă și electricitate, chiar lângă parcela administrată de el. Dar se descurcă. Niciodată nu i-a plăcut să muncească ca angajat, îmi mărturisește, deși a fost în tinerețe muncitor pe la mai multe mari întreprinderi, astăzi defuncte. Are și mai mulți copii, nu îi mai vede dar e mândru de ei. Schimbăm zilnic amabilități, în timp ce ne strecurăm prin mașinile parcate pe trotuar chiar de el. Din mașini se dau jos bucureșteni curați și frumoși, cu priviri vacante, care încearcă să se prefacă că nu existăm, rugându-se probabil în gând să nu cumva să îi înterpelez de ce nu ne lasă și nouă, pietonilor, măcar dooj de centimetri, acolo, mai ales pentru copiii care merg la școală. Dacă cumva ni se intersectează privirile, vom adopta, și eu, și ei, măști de sfincși fioroși. Zâmbetul e un tabu de neîncălcat. Doar parcagiul zâmbește, școlile sunt mană cerească pentru el, și nici măcar nu are vreun interes să fie amabil cu mine, eu nici măcar n-am mașină.

Dar parcagii ăștia doi se simt acasă în orașul lor. Sunt oameni amărâți și de abia supraviețuiesc. Din când în când, unii din colegii lor cad sub limită și praful se alege de ei. (Mai e un parcagiu pe acolo, suferă de epilepsie și alcoolism și nici dacă îl duci de mânuță la doctor și îi cumperi medicamentele tot nu vrea să și le ia.) Dar Bucureștii sunt ai lor, nu ai noștri. Ai lor și ai barosanilor, desigur, dar barosanii nu au altceva de făcut cu Bucureștii decât să ni-i vândă tot nouă, la preț de aur, știind că oricum nu îi vom lua cu adevărat în stăpânire, pentru barosani Bucureștii nu sunt o casă, ci un depozit de marfă și o vacă de muls, din aia de combinat, care nu vede lumina zilei.

Și nu e vina lor, nici a parcagiilor, că nu vrem să ne recunoaștem casa. Că ne disprețuim unii pe alții și pe noi înșine, că ne organizăm în bule și ne vedem semenii ca pe niște fantome, că alegem să fim exilați în propriile vieți.

În drum spre școală, cei câțiva metri pătrați de trotuar fără mașini parcate sunt ocupați de ciucuri de adolescenți, fumează și ascultă muzică și fac gălăgie. Și ei par să simtă acasă. Sper să nu le treacă prea repede.

2 thoughts on “Fără domiciliu fix

    1. Visând, întrezărim prin doruri-
      vacante-n pulberi aurii-
      priviri ce ar putea să fie,
      şi niciodată nu vor fi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *