Un islaz

Bucşenești e un sat nu foarte izolat, dar nici foarte cunoscut, din judeţul Argeş. Constă în câteva uliţe care urcă o coastă şi se termină într-un islaz. E cu case bătrâneşti de chirpici şi unele mai vaşnice, de cărămidă. Pe o râpă e un cimitir mic şi sunt troiţe la fiecare răscruce. Satul ăsta e foarte mic, dar în acelaşi timp e foarte abrupt şi foarte adânc. Cu fiecare metru cu care te depărtezi de şoseaua naţională, te întorci în timp şi se face mai linişte. Islazul din capăt e atât de mare, că devii instantaneu o furnică fericită, greutatea propriei vieţi devine nesemnificativă. Îmi place atât de mult locul încât m-aş muta acolo, în speranţa că mă voi uita definitiv, dar deocamdată vin din când în când, din an în Paşti. Mă urc pe o bicicletă din alea rustice, fără vârstă, şi alerg pe coclauri ca şi când mâine nu ar exista.

Reversul medaliei e că, de fiecare dată când mă întorc, din uşor mă fac la loc atât de greu încât se lasă asfaltul sub mine. Şi iată-mă înapoi, în trafic şi zgomot, în oraşul în care nimănui nu-i pasă de nimeni altcineva, şi ştiu că aici îmi e locul, de fapt. Sunt parte din indiferenţa generală. Nu mi-am câştigat dreptul de a locui în satul ăla, dacă ereditar oricum nu îl aveam.

În oraş însă am atâtea de făcut, atâtea cărţi de citit, atâtea vieţi de intersectat. Până mâine, Bucşeneștii îşi vot închide vadurile şi în mintea mea, vor rămâne un loc secret până la următoarea vizită, dacă va mai exista următoarea vizită. În seara asta însă sunt într-o stare intermediară, de nicăieri, de nimeni. Vă las aşadar doar cu poza de mai sus, neprelucrată, şi sper că şi dumneavoastră aveţi un sat plutitor pe undeva, chiar dacă sunteţi la a cinsprezecea generaţie de orăşeni.

One thought on “Un islaz

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *