Fiica mea cea mare a terminat grădiniţa. Ieri a fost serbarea. Apoi, învălmăşeală cu poze, buchete de flori, diplome, albume, părinţi şi bunici înlăcrimaţi.
La un moment dat, crezând că, în haosul ăla vesel, n-o vede nimeni, s-a apropiat singură de nisiparul din curtea grădiniţei. Nisiparul în care s-a jucat, timp de trei ani, în zeci de după-amieze de început de vară şi de toamnă. Mă rog, în ultimul an mai puţin, fiindcă a crescut şi lopăţelele, găletuşele şi formele deja au căzut în desuetudine, faţă de alte lucruri mult mai mişto. Dar aseară părea să fie iar interesată de jucăriile vechi. S-a aplecat cu grijă, a luat o formă de pe jos şi a apăsat-o în nisipul ud de la ploaia torenţială. Totul cu gesturi foarte delicate, de parcă ar fi riscat să spargă un obiect foarte fragil. A privit rezultatul o clipă, apoi a pus forma la loc, s-a ridicat şi a plecat de lângă nisipar. Ea nu se va mai juca acolo, dar minuscul castel de nisip va mai rămâne poate până la prima ploaie.

Fetiţa mea a fost mereu precoce, uneori ceva de speriat. Fetiţa mea, cu tot cu chiotele şi hachiţele şi drăgăleşeniile ei ei de copilaş, are clipe în care e infinit mai înţeleaptă decât mine, tatăl ei, care o privea pe şest cum profita de o clipă de intimitate ca să îşi ia rămas bun de la ea însăşi, copilul preşcolar care se tăvălea până deunăzi prin nisip, aducând o cantitate apreciabilă şi acasă, în adidaşi.  Cu naturaleţe, fără să fi fost instruită, fără lacrimi, regrete sau frici exprimate. Spre deosebire de tatăl ei, care, cu trei ani în urmă, avea impresia terifiantă de sfârşit de lume când o ducea pentru prima dată la grădiniţă, şi încerca să fredoneze mintal genericul de la Spongebob Pantaloni Pătraţi doar ca să nu plângă. Tatăl ei care credea că, de data asta, la final, s-a descurcat mai bine cu controlul emoţional, până când a asistat la scena de mai sus. Tatăl ei, care niciodată n-a ştiut cum să îşi ia rămas bun de la nimeni şi de la nimic, şi care se agaţă şi azi cu dinţii de copiii din el, inclusiv de preşcolarul din vremurile tulburi de când mergea el la grădiniţă. Tatăl ei, care respiră o dată şi trec trei ani.

Fetele mele sunt mult mai bune decât mine.

Imagine: Copii jucându-se pe plajă, de Mary Cassat, 1884

Când ești mic, ai un maximum de drept de proprietate. Unele lucruri sunt ale tale, inclusiv părinții și bunicii, altele nu. Dar alea care sunt ale tale, cât de puține sunt, sunt ale tale cu totul, aproape inalienabile. Chiar și copiii săraci sunt mai bogați decât oamenii mari.

Pentru că pe măsură ce înaintezi în vârstă, descoperi că tot mai puține lucruri îți aparțin cu adevărat. De asta nici nu-ți mai dorești mare lucru. Pentru că nimic din ce ai obține nu ar fi al  tău, de fapt.

Nici măcar lucrurile cele mai intime, cum ar fi gândurile. De vise nu mai zic nimic, cine poate revendica proprietatea viselor? Dar gândurile vin cu iluzia că noi le gândim. Ori, nici vorbă de așa ceva.

Toate gândurile banale, de zi cu zi, au mai fost gândite de nenumărate ori înainte. Ideile obișnuite pe care le adopți. În cine crezi, ce partid votezi, dacă există extratereștri și dacă dovleceii modificați genetici te vor ucide. Astea sunt idei care plutesc libere ca poluarea. Nimeni nu le-a gândit, dar cu toții contribuim la ceața grea de eșapament pe care apoi o respirăm.

Uneori ai idei bune, aparent originale. Cândva scriai poeme, o făceai temeinic, studiaseși metrica și prozodia și poeții Pleiadei și pe Petrarca și citiseși Beowulf în ediția bilingvă a lui Seamus Heaney și erai fan al lui Guillaume Apollinaire. Aveai un caiet cu coperți albastre în care, după cum se cuvine, erau mai mult ștersături decât versuri duse la capăt. Îți lua trei luni să scrii un sonet și rezultatul te surprindea mereu. Ca și cum nu tu l-aș fi scris, ci doar l-ai fi născut. Astăzi ești un om serios, nu un adolescent karagöz, și nu mai scrii poezii, dar încă îți vin idei. Uneori ești vizitat de câte un poem, și chiar îți zici că o să-l scrii, dar, până să apuci să îți faci timp, îl pierzi. Ții minte despre ce era vorba, dar pe hârtie iese doar doar o repovestire a unei idei care între timp a fugit. Chiar și iluzia de a avea ceva e tot mai volatilă.

Nici copiii tăi nu îți aparțin, deși îți poartă genele. Nici genele nu sunt ale tale, normal, cutare trăsături de temperament sunt moștenite de la cine știe ce străunchi care s-a luptat în război și căruia îi plăceau lăutarii și acum nu mai e nimeni în viață să-l țină minte, dar genele au rămas și ești și tu, viu cum a fost și el. Mijești ochii și te strâmbi când ești atent la cineva care vorbește precum s-au strâmbat generații fără număr înaintea ta. Strâmbătura aia va  fi pe Pământ și peste o mie de ani, dacă vor mai fi oameni pe atunci, că unii zic că n-o să mai fie. O amintire fără conștiință, un vis nevisat de nimeni.

Dar acum că trăiești, îți contruiești, încet-încet, regatul. Construiești o casă, o familie, o meserie prin care să dai și altora ceva înapoi. Ce mod mai bun de a arăta că ai totuși ceva, decât să dăruiești?

Toate astea însă îți pot fi luate înapoi într-o clipită. Precum pictorul acela, despre care povestea O.Sacks, care și-a pierdut brusc capacitatea de a mai vedea culorile. Știți ce a făcut acel pictor, pentru care culoarea era tot ce era și tot ce făcea? S-a reapucat de pictat. Din absență, din lipsă, a făcut altceva, ceva nou și extraordinar. Asta fac oamenii, din nimicul pe care îl au, din gaura care se cască uneori în ființa lor, ei plămădesc altă dihanie, alt obiect. Oamenii abhoră vidul. Urăsc tăcerea. Chiar și când nu mai e absolut niciun cuvânt de zis, oamenii cântă.

Pisicile au teritoriul lor de vânătoare. Albinele au stupii. Melcii au cochiliile. Vulturii au văzduhul. Copiii au părinți și jucării. Doar omul mare nu are nimic. Și atunci umple totul cu cântecul lui.

 

Imaginea e de Augustus Edwin Mulready, pentru că nu știu de ce. 

 

Vreau să scriu o carte. Nici nu mai știu de câtă vreme vreau să scriu o carte. De decenii, oricum. Și totuși nu o scriu. O visez, o tot încep, dar mai mult de o pagină-două nu am înaintat. Și probabil nu o să o scriu niciodată. Azi m-am gândit să scriu motivele pentru care cartea asta nu se va naște.

1. Nu am timp. Cândva, aveam timp și nu știam. Dar în ultimii cinci-șase ani am tot mai puțin. Nu pot scrie decât în pauzele, tot mai scurte, dintre pacienți.
2. Mi-e frică. Ca foarte mulți oameni cărora le e frică în zilele noastre, nu știu de ce e îmi e frică. Poate de faptul că am așteptat atât de mult cartea asta încât mi-e groază de potențialul ei de dezamăgire. Sau poate invers, mi-e teamă de cotitura pe care o asemenea carte ar produce-o în viața mea.
3. Nu sunt în stare. Bine, asta poate intra la punctul 2. Nu știu, de fapt, dacă sunt în stare. Dar munca unei cărți mi se pare à priori titanică. E ca și cum m-ai pune să alerg la maraton.
4. Nu am nimic de spus. Ce poate fi de spus care să conteze, în afară de faptul că îi iubești pe cei pe care îi iubești? Sper că le spun. Nu e nevoie de o carte pentru asta.
5. Totul s-a spus deja. Și toate călătoriile au fost făcute. Cândva, existau oameni care se pierdeau în junglă și trăiau în triburi amazoniene cărora nimeni nu le bănuise vreodată existența. Acum, tot turistul care își permite să ajungă într-un oraș din Laos scrie o carte despre asta, de parcă ar fi primul.
6. E o vanitate să îți dorești să scrii o carte, așa, generic. Una e să ai ceva de spus, și alta e să îți dorești slava și nemurirea pe care permanența hârtiei și o fișă în bibliotecă le aduc. Sunt secole (și nu puține!) de când dorința de nemurire a încetat a mai fi legitimă. Azi ea e suficient de rușinoasă încât să o reneg cu strășnicie.
7. Sunt lucruri mai bune de scris decât o carte. Nu, nu blogul, nici statusuri pe facebook sau tweeturi. Nici măcar articolele din Viața Medicală. Mă gândesc la scrisori. Din cele adevărate, care trebuie să facă ele însele o călătorie în timp și spațiu ca să ajungă la destinatar. Sau un jurnal. Nu scriu nici scrisori, nici nu am rigoarea celor care țin jurnale. Așa că motivul ăsta nu e chiar întemeiat.
8. Pentru că pot să nu o scriu. Pentru că am opțiunea asta, și e cea mai ușoară. Și de ce să nu trăiesc mai ușor? Nimeni și nimic nu mă obligă să scriu cartea aia. E ceva care mă îndeamnă, dar nu mă forțează.
9. Sunt prea puțini cititori. Scriitori avem destui, dar cititorii sunt pe cale de dispariție. Iar cei rămași au destulă treabă. De ce să îi mai încarc și eu? Cine sunt eu să fac asta?
10. Cine sunt eu să fac asta? Nu sunt un nimeni, dar nici nu sunt cineva. Am viața mea care doar pe mine și pe cei dragi o interesează. Am propria mea poveste și nu vreau să o dau nimănui altcuiva. Mă simt bine în ea și îmi place tăcerea tulburată doar de chiote de copii și miorlăieli de pisică. Mi-aduc aminte, când eram mic și îmi auzeam părinții conversând la bucătărie. Nu înțelegeam ce anume spuneau, înțelegeam doar contrapunctul familiar al vocilor lor împletite. Proprii mei copii nu au nevoie de altă poveste de la mine.

Și totuși, bănuiesc că moștenesc o genă a povestitorului, din vremurile străvechi în care aceștia aveau funcții importante în coeziunea dintre comunitățile de oameni. Asta nu înseamnă că aș avea vreun talent, nici vreun meșteșug, ci doar că simt nevoia să povestesc. Povestesc aproape tot timpul, cei care mă cunosc știu cât de plicticos pot fi când turui întruna vrute și nevrute, iar când nu povestesc mă îmbib de poveștile altora. Dar materia poveștilor în care mă scald e mult prea fluidă și trecătoare. Încă am speranța disperată că într-o zi o să pot apuca apa asta de râu cu mâinile ca să o solidific într-o construcție cristalină, gata să acumuleze praful posterității.

Și poate că există un altfel de cărți, cele care nu trebuie neapărat scrise.

Imaginea e de Jessie Wilcox Smith, faimoasă ilustratoare americană.

Îi înțeleg pe pustnici, mă gândeam eu azi de dimineață, așteptând la trecerea de pietoni, în timp ce mașină după mașină mă stropea cu noroi înghețat.
Când ești mic de tot, nu e nicio separare între tine și mama ta. Am putea spune că atașamentul originar nici nu se formează, el e acolo „din prima”. Dinainte chiar să fii tu însuți. Până la urmă, cât timp ești corp comun cu alt organism nici nu ești tu însuți, decât într-o măsură abstractă sau etică.
Mai târziu, mergi la grădiniță (unii, mai devreme, la creșă) și acolo te rupi prima dată, spațial, vizual, de părinți. Ei pleacă la treburile lor și nici măcar n-au voie să mai intre în clădire până la ora închiderii. Tu rămâi și trebuie să formezi repede niște noi atașamente, temporare, cu lumea din jur. Și o faci destul de ușor, pentru că ești un animal eminamente social, atașamentul e primul tău instinct de dinainte să ai instincte.

Apoi tot crești și nu îți mai e teamă să te rupi, ba chiar, la adolescență, tânjești după ruptura de matrice. Dar de fiecare dată când te rupi, cauți febril un alt trunchi pe care să te altoiești. Te îndrăgostești, îți faci o gașcă, treci prin stupide și umilitoare rituri ale trecerii, doar ca să nu fi singur. Pentru că singurătatea doare și poate chiar să te omoare.

Dar hai să fim cinstiți măcar o clipă și să admitem că, fără un dram de singurătate, habar nu avem cine suntem, dacă suntem ceva, dacă mai e ceva acolo în afară de un lanț de atribute externe. De altfel, chiar ne administrăm doze homeopatice de singurătate, câte o oră ici-colo, pe fugă. Cât să vedem încă un episod de telenovelă.

Unii oameni, foarte puțini, simt că pot înghiți cantități mult mai mari de singurătate, și pleacă în pustie. Sau cel puțin așa ni se povestește. Nu ni se povestește prea mult despre ce fac ei acolo, zi de zi. Ceva or găsi ei, cei care supraviețuiesc. Unii chiar așa îl definesc pe Dumnezeu: e acel ceva pe care Îl găsești în pustie.

Pustia e mereu la doi pași, de altfel. Foarte aproape, ne tot ademenește cu cântecul ei de sirenă.

Pustia e chiar aici în oraș, mă gândeam eu în dimineața asta în care m-am trezit cu o oră mai devreme, că am trecut la ora de vară, și am simțit cu atât mai dureros ruperea de pat, de matricea viselor în care nu mai trebuie să fii tu însuți, ci doar o parte nedistinctă din inconștientul colectiv, precum omul ăla de zăpadă lacrimogen al lui Matei Vișniec, poate l-ați văzut la Țăndărică, care se duce la regele Soare să îl roage să oprească topirea, că e doar dreptul lui fundamental să existe și el, bine delimitat, trei bulgări unul peste altul, un morcov, o strachină și o mătură. Și ce face regele Soare? Îl transformă în vis, până iarna următoare.
Pustia e chiar aici, la trecerea de pietoni, unde stăm toți, un grup de străini, stropiți ritmic cu noroi înghețat de alți străini. Am putea să începem să ne regăsim, că alt pustiu mai bun nu cred că o să mai primim.

Poza e de aici.

Întotdeauna au fost pisici în cartierul ăsta. Generații peste generații de feline gingașe și feroce, ele sunt ultimii locuitori adevărați ai zonei, acum că oamenii nu mai ies din cutiuțele lor de oţel. Inamicii lor naturali, copiii și maidanezii, sunt deja de domeniul istoriei, precum maidanul însuși, așa că nimeni nu le trage de coadă, nimeni nu le fugărește, e epoca lor de aur, e sfârșitul istoriei.

În zona noastră, vieţuiesc un motan și trei mâţe. Două dintre ele, Luna și Zurli, sunt ale mele. Încă n-am apucat să le castrez, așa că sunt foarte, mă rog, mă înțelegeți, neacastrate. In alte privinţe, sunt foarte diferite.

Zurli e o vagaboandă cu origini obscure. Nu stă înăuntru decât ca să doarmă, altfel își face mereu rondul, pe la vecini (de unde primește tot felul de gustări de lux), pe afară, prin copaci, explorând tunelele secrete ale vechii clădiri, pe unde numai animalele mici încap și care duc prin zone misterioase, de o auzi că miorlăie fantomatic din pereți.

Ieri am văzut-o plimbându-se pur și simplu la aer, bucurându-se de vremea dulce. S-a apropiat senzual de motanul Ciufi, un imens norvegian de pădure, căruia îii dădea cu coada pe la nas. Ciufi o simpatizează pe Zurli, dar nu are alte reacții mai masculine.

– Tu chiar așa, nimica? îl întrebă Zurli, privindu-l printre mustățile lungi.
– Zurli, ești foarte tânără și frumoasă, și în alte vremuri n-aș fi zis nu, dar sunt de multă vreme eliberat de instinctele astea primare.
– Și nu te deranjează? E primăvară, până și copacii sunt în călduri! Nu ți-e dor de îndrăgosteală?
– Poate, un pic, dar nu foarte mult. Vezi tu, am descoperit plăcerile mai profunde și mai liniștite, intelectuale. Găsesc că pot să devorez un șoarec sau o vrăbiuță metodic și analitic, în loc să îi halesc dintr-o bucată, așa cum îmi dictează foamea, de parcă azi ar fi ultima zi. Totul îmi apare așa cum e în adevăr, nu colorat de propriile mele emoţii. Mă așteaptă o viață lungă și senină, și sunt o pisică mai bună decât motanii de stradă care își riscă viețile și se sfâșie între ei pentru cineva ca dumneata. Eu mă bucur de tine în mod neegoist, în orice anotimp, fără pretenții la exclusivitate, distant și platonic așa cum merită să te bucuri de semenii tăi. Căci de prea aproape nu mai vezi nimic, decât propriul tău bot și propria ta reflexie în fundul ochilor celuilalt. Și de ce ai vrea pe cineva doar pentru tine? Un mare motan a zis: Continue reading “Ora în ochiul pisicii” →

Una din două, ori am devenit un pierde-vară visător tocmai acum, în floarea vârstei mele, ori sunt un closeted psychoanalist, căci sunt pe cale să vă povestesc încă un vis, de aseară.

Am adormit după o seara petrecută la săniuș, cu copii, și cu speranța cum că, la trezire, va fi primăvară. Am visat că m-am trezit în toiul nopții. Menționez că nu eram deloc conștient că visam, textura visului era foarte reală. M-am uitat pe fereastră și am rămas cu gura căscată: cerul era mai senin și mai înstelat decât am avut vreodată ocazia să îl observ în stare de veghe. Constelațiile erau la locul lor, atât cât mi le amintesc, dar fiecare stea era mult mai strălucitoare, și parcă fiecare constelație conținea mai multe stele, deși n-am stat să le număr. Izvorând din Licorn, urcând până în Cassiopeia și apoi vărsându-și laptele către Scorpion, Calea Lactee era și ea extrem de limpede. Cerul însuși nu era negru, ci roșiatic, așa cum îl poți vedea în iernile înzăpezite sau în fotografiile cu lungă expunere. Am și acum imaginea în minte.  Continue reading “Un rêve sans étoiles est un rêve oublié” →

Dumneata, cititorule, ai vreun vis care se tot întoarce?

Eu am câteva. Mama mea, profesoară de română, îmi povestea că una din propriile ei profesoare din facultatea de Litere, când era supărată pe elevele ei, le spunea că sunt atât de proaste încât își povestesc unele altora ce-au visat azi noapte. E ceva profund în insulta asta: să nu fii în stare să deosebești visul de realitate, nu precum în psihoze, ci omenește, ca valoare, e un defect. Tot argumentul sfântului Anselm se bazează pe faptul că realul este întotdeauna superior imaginarului – dacă aserțiunea asta e adevărată, atunci Dumnezeu există, crede el. Mai târziu însă, Unamuno, un mare „susținător” al realității, a încurcat ițele întrebându-ne în ce fel e oricare dintre noi, ființe în carne și oase, mai „real” decât un personaj imaginar precum Don Quijote.

Așa încât, de regulă, neavând de altfel nicio veleitate psihanalitică în mine, nu dau atenție propriilor vise, le consider artificii ingenioase cu care creierul meu dă cu mătura prin ungherele unde se adună cel mai mult praf, și nimic mai mult. Precum aspiratorul meu: fără el, casa mea ar fi mult mai murdară, dar asta nu înseamnă că merită să pierd timpul cântându-i osanale și examinându-i minuțios măruntaiele de electrocasnic.

Dar un vis care mă tot vizitează, fără să mă anunțe înainte, poate ăsta merită mai multă considerațiune.

Visul de care vă zic, și cu care m-am întâlnit chiar aseară, e de fapt un oraș. Periodic, dar rar (o dată la câțiva ani), mă visez în același oraș. În vis, îi zic Pucioasa, dar nu e deloc Pucioasa reală, orașul bunicilor mei în care am petrecut niște vacanțe când eram mic. Geografic și descriptiv, nu are nicio legătură cu ea. Probabil că i-am dat numele ăsta pentru că rimează cel mai bine cu rezonanța afectivă, nostalgică, a adevăratei Pucioase.  Continue reading “Orașul ascuns” →

Sunt două scurte poeme despre lună care mă obsedează de ani de zile. Sigur vechii mei cititori (toți cei 1,5) le știu deja. Ambele sunt în spaniolă, iată-le mai jos, dimpreună cu traducerea mea, care are doar rolul inteligibilității și nicio pretenție artistică.

La Luna (J.L.Borges)

Hay tanta soledad en ese oro.
La luna de las noches no es la luna
que vio el primer Adán. Los largos siglos
de la vigilia humana la han colmado
de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo.

Luna

E atât de multă singurătate în aurul acesta.
Luna nopților nu e aceeași
Cu cea văzută de Adam cel dintâi. Lungile veacuri
De priveghi al oamenilor au umplut-o
cu cânt străvechi. Privește-o. Îți e oglindă.

Colmena (F.G.Lorca)

¡Vivimos en celdas
de cristal,
en colmena de aire!
Nos besamos a través
de cristal.
¡Maravillosa cárcel,
cuya puerta
es la Luna!

Fagure

Locuim în chilii
de sticlă,
într-un fagure de văzduh!
Ne sărutăm
prin sticlă.
Minunată închisoare,
a cărei ușă
e Luna!

 

Le-am pus în ordinea în care m-am întâlnit eu cu ele, deși poemul lui Lorca, apărut în volumul Romancero Gitan, în 1928, e primul, cronologic. Lorca avea pe atunci 30 de ani, vârsta la care poate începi să intuiești adevăratele dimensiuni ale singurătății oamenilor.

Cea a lui Borges e probabil din volumul “La moneda de hierro” (Moneda de fier) din 1976, când scriitorul avea deja 77 de ani. Spun „probabil” pentru că am găsit poemul în vreo colecție, ci într-o carte de interviuri pe care, între timp, am pierdut-o, iar internetul nu prea mă ajută.

Sunt două poeme foarte asemănătoare și foarte diferite în același timp, doi poli ai aceleiași idei. Și nu e doar idee abstractă, ci o idee platonică, pe care niciunul dintre ei nu a gândit-o, ci s-a născut din măruntaiele arhetipale ale sufletului omenesc.

Două poeme benigne în aparență, înfricoșătoare în esență. Pentru Lorca, toți oamenii, deși se văd, sunt îndemnițați în singurătatea lor și singurul lor punct de întâlnire e îndepărtat și inaccesibil. Nu noi ne întâlnim, ci tânjirile noastre. Pentru Borges, realitatea însăși e de neatins, pentru că, de-a lungul erelor, am pictat-o cu toate angoasele și fanteziile noastre, am transformat-o într-un cântec. Nu doar că suntem singuri, dar trăim în propriul nostru vis.

Semnele de exclamare ale tinereții lui Lorca, punctele academice ale bătrâneții lui Borges. Undeva în mine e un fel de clopot, a cărui limbă, lovindu-se de punctele diametral opuse ale cicumferinței sale, produce poemele astea.

 

Citesc “Comoara celor umili”, de Maurice (sau Mooris) Maeterlinck („Măsurătorul”), scriitor belgian față de care de mult simt o anume afinitate, sau chiar asemănare. Secolul care ne desparte ne și apropie: dacă am fi fost contemporani, atunci sau acum, am fi făcut parte din clase sociale nemiscibile. În plus, pe atunci, Maeterlinck era o vedetă adulată și înnobelizată și eu aș fi fost încă un simplu admirator printre atâția, pe când astăzi, când el e anacronic și aproape uitat, faptul că paginile lui rezonează mai curând cu propriul meu temperament decât cu conștiința, rațiunea sau apartenența mea ideo-culturală, mă face și mai apropiat de el. Din păcate, întrucât nu prea îl găsești prin librăriile fizice sau virtuale, mă întâlnesc cu el întâmplător, de când l-am descoperit prima dată acum mulți ani, pe când eram abonat al Institutului Francez. Dar când îmi pică în mână câte o carte de el, parcă petrec timp cu un prieten atât de vechi și bun încât nu trebuie să conversăm sau să povestim mizilicuri, putem tăcea liniștiți împreună.

De altfel, eseul care deschide cărțulia asta și e, un elogiu adus tăcerii și o aspră critică adusă vorbei. Și despre asta am tot discutat pe blogul ăsta sau prin alte părți pe unde am scris, de multe ori, dacă nu cumva numai despre asta am scris până acum, în diverse feluri.

Dar al doilea eseu e altceva. În el e vorba despre o „revenire a sufletului”. Și ne zice acolo că sufletul e „astăzi” (adică în anii 1890) mult mai aproape de suprafață, mult mai prezent în viețile tuturor oamenilor, de la cei mai umili la artiști sau filosofi. Ar exista, după Maeterlinck, ere întregi în care sufletul pare să fie absent din existența vizibilă a omenirii, și ne dă exemplu „antichitatea greacă și romană” și secolele 17 și 18 din istoria Europei. La polul opus, în Egiptul antic sau Indiile clasice sunt exemple de perioade spirituale.

Nici Maeterlinck nu știe prea bine ce înseamnă asta. Nu știe dacă sufletele oamenilor se pregătesc de un lucru bun sau de o catastrofă, dacă pun la cale o acțiune sau se zbat ca niște naufragiați disperați să trăiască. Nu știm exact nici ce înseamnă „suflet”, dar ni se spune că e vorba de identitate foarte inerțială, care trebuie să depună eforturi uriașe doar ca să deschidă o pleoapă sau să miște o mână, ceea ce face ca această revoluție din adâncuri să fie cu atât mai remarcabilă.

Privesc în viitorul lui Maeterlinck ca o mafaldă blazată de prea marea ei presciență, și nu știu ce să cred.  Secolul XIX era pe ducă, a urmat un alt secol plin de cele mai sângeroase masacre (și pe timp de pace, și pe timp de război), cele mai perverse ideologii, cele mai spectaculoase progrese tehnologice, un secol post-modern, post-inocent, post-decadent. Și deja a trecut aproape o șesime din următorul secol, despre care nimeni nu știe ce să creadă decât că e post-adevăr. Ce s-o fi întâmplat cu populația aia de suflete de fin-de-siècle? Aș fi zis că, până la urmă, ceea ce Maeterlinck resimțea era doar îndrăgostirea (erau primii ani alături de muza lui, actrița Georgette Leblanc). Doar că el ne zice că intuiția lui era o evidență pentru toată lumea, că și țăranul analfabet își dădea seama că ceva se întâmpla. Ce ne scapă din acel Zeitgeist? Ce ocazii au fost ratate, ce evenimente secrete s-au petrecut în inconștientul colectiv? Poate că sufletele au fugit pur și simplu, pe o insulă plină de lux, calm și volptate, sau oriunde în afara lumii ăsteia.

Poate mă lămuresc citind mai departe. Vă țin la curent.

 

(În poză e Georgette Leblanc în rolul Monna Vanna, operă cu libret de Maeterlinck)

Cândva, colecționam rețete de nemurire. Asta se petrecea tare demult, înainte chiar și de epoca blogurilor, într-un forum mic și intim pentru prieteni, care se chema „Mansarda”. Adunasem acolo o listă frumușică de metode de a nu muri niciodată de tot (de ex. să faci doar fapte bune, să scrii o operă nemuritoare gen Divina Comedie, să faci mulți copii, să fie adevărată ipoteza lui Everett, a lumilor multiple, astfel încât să existe mereu o lume în care pisica lui Schrödinger nu moare etcaetera).

Din când în când, cam o dată la câțiva ani, mai dau peste încă una. Azi de dimineață mi-am dat seama că o altă rețetă de nemurire este…sunteți gata? Să îți placă iarna. 

Mie cândva îmi plăcea foarte mult iarna, precum, presupun, și domniilor voastre. Voiam să nu se oprească niciodată ninsoarea, iar când se oprea, voiam să nu se topească niciodată nămeții. Eram pe atunci copil și relativ nemuritor.

Acum însă, nu îmi mai place iarna deloc. Nu îmi plac: întunericul, frigul, noroaiele, copacii golași, faptul că trebuie să îmi încui bicicleta în pod și să schimb 3 autobuze până la serviciu, faptul că toți copiii de la grădi sunt plini de muci și fac mereu febră. Atât de mult îmi displace iarna încât, iată, deși e încă august, o presimt deja în oase. Și pentru că nu îmi place, mă opintesc și o împing ca să treacă mai repede. Ceea ce e foarte greu, pentru că e un anotimp și deci, când îi vine rândul, trăim chiar în mijlocul dânsei. Tot ce pot face este să bag capul la cutie, să mă prefac că nu sunt în noroi până la genunchi și să îmi distrag cu orice preț atenția, în același timp dorindu-mi din tot sufletul să vină primăvara. Merge, dar există un revers al medaliei. Astfel împinsă de la spate și disprețuită, iarna trece, de bine, de rău. Dar apoi, primăvara trece așa de repede că, de exemplu, nici nu știu când a fost aia de anul ăsta. Nu-mi dau seama, din neatenție am ratat-o cu totul. Cât despre vară: în absența unei vacanțe mari ca să o eternizeze, vara se prăbușește la vale ca un meteor, arzând cu flacără mare și rămânând din ea, la sfârșit, doar un sfârâiac. Iar oamenii care au trăit în vară parcă n-am fost noi, ci alții, unii bronzați și ciufuliți și în pantaloni scurți: deja nu mai pot crede că ăla eram eu. Iar toamna nu faci altceva decât să te îmbărbătezi pentru iarnă. Și uite așa, anii trec iute și suntem muritori.

Dacă aș găsi o metodă să-mi placă din nou iarna… Poate că anul n-ar mai trece, sau măcar s-ar opri nițel, cât să ne tragem răsuflarea.