Zece motive de a nu scrie o carte

Vreau să scriu o carte. Nici nu mai știu de câtă vreme vreau să scriu o carte. De decenii, oricum. Și totuși nu o scriu. O visez, o tot încep, dar mai mult de o pagină-două nu am înaintat. Și probabil nu o să o scriu niciodată. Azi m-am gândit să scriu motivele pentru care cartea asta nu se va naște.

1. Nu am timp. Cândva, aveam timp și nu știam. Dar în ultimii cinci-șase ani am tot mai puțin. Nu pot scrie decât în pauzele, tot mai scurte, dintre pacienți.
2. Mi-e frică. Ca foarte mulți oameni cărora le e frică în zilele noastre, nu știu de ce e îmi e frică. Poate de faptul că am așteptat atât de mult cartea asta încât mi-e groază de potențialul ei de dezamăgire. Sau poate invers, mi-e teamă de cotitura pe care o asemenea carte ar produce-o în viața mea.
3. Nu sunt în stare. Bine, asta poate intra la punctul 2. Nu știu, de fapt, dacă sunt în stare. Dar munca unei cărți mi se pare à priori titanică. E ca și cum m-ai pune să alerg la maraton.
4. Nu am nimic de spus. Ce poate fi de spus care să conteze, în afară de faptul că îi iubești pe cei pe care îi iubești? Sper că le spun. Nu e nevoie de o carte pentru asta.
5. Totul s-a spus deja. Și toate călătoriile au fost făcute. Cândva, existau oameni care se pierdeau în junglă și trăiau în triburi amazoniene cărora nimeni nu le bănuise vreodată existența. Acum, tot turistul care își permite să ajungă într-un oraș din Laos scrie o carte despre asta, de parcă ar fi primul.
6. E o vanitate să îți dorești să scrii o carte, așa, generic. Una e să ai ceva de spus, și alta e să îți dorești slava și nemurirea pe care permanența hârtiei și o fișă în bibliotecă le aduc. Sunt secole (și nu puține!) de când dorința de nemurire a încetat a mai fi legitimă. Azi ea e suficient de rușinoasă încât să o reneg cu strășnicie.
7. Sunt lucruri mai bune de scris decât o carte. Nu, nu blogul, nici statusuri pe facebook sau tweeturi. Nici măcar articolele din Viața Medicală. Mă gândesc la scrisori. Din cele adevărate, care trebuie să facă ele însele o călătorie în timp și spațiu ca să ajungă la destinatar. Sau un jurnal. Nu scriu nici scrisori, nici nu am rigoarea celor care țin jurnale. Așa că motivul ăsta nu e chiar întemeiat.
8. Pentru că pot să nu o scriu. Pentru că am opțiunea asta, și e cea mai ușoară. Și de ce să nu trăiesc mai ușor? Nimeni și nimic nu mă obligă să scriu cartea aia. E ceva care mă îndeamnă, dar nu mă forțează.
9. Sunt prea puțini cititori. Scriitori avem destui, dar cititorii sunt pe cale de dispariție. Iar cei rămași au destulă treabă. De ce să îi mai încarc și eu? Cine sunt eu să fac asta?
10. Cine sunt eu să fac asta? Nu sunt un nimeni, dar nici nu sunt cineva. Am viața mea care doar pe mine și pe cei dragi o interesează. Am propria mea poveste și nu vreau să o dau nimănui altcuiva. Mă simt bine în ea și îmi place tăcerea tulburată doar de chiote de copii și miorlăieli de pisică. Mi-aduc aminte, când eram mic și îmi auzeam părinții conversând la bucătărie. Nu înțelegeam ce anume spuneau, înțelegeam doar contrapunctul familiar al vocilor lor împletite. Proprii mei copii nu au nevoie de altă poveste de la mine.

Și totuși, bănuiesc că moștenesc o genă a povestitorului, din vremurile străvechi în care aceștia aveau funcții importante în coeziunea dintre comunitățile de oameni. Asta nu înseamnă că aș avea vreun talent, nici vreun meșteșug, ci doar că simt nevoia să povestesc. Povestesc aproape tot timpul, cei care mă cunosc știu cât de plicticos pot fi când turui întruna vrute și nevrute, iar când nu povestesc mă îmbib de poveștile altora. Dar materia poveștilor în care mă scald e mult prea fluidă și trecătoare. Încă am speranța disperată că într-o zi o să pot apuca apa asta de râu cu mâinile ca să o solidific într-o construcție cristalină, gata să acumuleze praful posterității.

Și poate că există un altfel de cărți, cele care nu trebuie neapărat scrise.

Imaginea e de Jessie Wilcox Smith, faimoasă ilustratoare americană.

9 thoughts on “Zece motive de a nu scrie o carte

  1. Nu îmi place deloc acest articol! ☺ Îmi aduce aminte de opera lui Moliere , Mizantropul. Acolo , criticând o poezie, aduce cam aceleași argumente impotriva scriiturii. Spune că poți fi om întreg și fără să scrii. ☺ Eu așa declar: Molière m-a vindecat de slavă deșartă. Dar eu sunt un cititor profesionist! Și ar trebui să scrieți! Lăsați scuzele, temerile! 😴 până la urmă trebuie să facem niște alegeri în viață și nu e rău dacă alegem să fim deștepți ☺Sau să vă iau cu dorința dvs de a scrieși e un talant dăruit? 😴 Ce articol urât 😴 Înțeleg partea cu timpul dar în rest….

    1. Hehe, păi dacă și articolele astea îmi ies urâte, cum ar fi 2-3 sute de pagini pline de urâțenie din asta?

  2. Toate calatorìile au fost facute, dar experienta fiecarei calatorii e diferita. Iar copiii nostri trebuie sa cunoasca experienta parintilor lor. Mai ales a celor care au darul povestirii. Eu astept cartea dvs.

  3. 11. Nu m-a bătut nimeni.
    12. Românul s-a născut poet, munca l-a făcut prozator! – Divertis

  4. Și unul (dar suficient) pentru a o scrie: “Cuvântul scris spală tristețe, retrăiește bucurie, cerne amărăciune și amplifică dragoste”.

  5. 13. Nu ştiu ce vreau să spun.

    Că dacă autorii ar şti ce vor să spună mii şi mii de copii n-ar mai fi terorizaţi cu şi de minunata întrebare “Ce a vrut să spună autorul?”.

  6. Uneori, toate astea care mi s-au întâmplat și mi se întâmplă ar merita spuse, ca să adauge ceva, nu neapărat justificare sau îndreptățire la deciziile luate, căile bătute și timpul trecut, ci o nouă dimensiune a lor, ca diferența dintre teatru și literatură. Mama, doamna profesoară, dacă am înțeles bine, a scris vreo carte?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *