Limbajul ne amăgește și ne dezamăgește.
Când cunosc un om, la cabinet, și încerc să aflu ce se întâmplă cu el, mă împiedic de cuvinte. Mult mai mult decât pacienții unei generații mai vechi, cei de azi îmi spun cuvinte din care nu înțeleg mai nimic: „am o depresie/ADHD/borderline/cPTSD”. Adică, da, cuvintele alea au sens, dacă le cauți pe Google, dar nu spun nimic despre viața ta, despre povestea ta. Sunt ele însele niște povești sintetice. E treaba mea să le folosesc, după ce stăm de vorbă, ele sunt ca niște sertare în care îmi pun ideile și informațiile, ce e important nu e setrarul, ci ce se află în el.
Dar dacă folosim astfel de cuvinte, e tocmai pentru că cele mai simple nu mai sunt în stare să transmită ce simțim, și uneori chiar mint. Un om cu depresie încearcă să spună ce simte și iese ceva de genul „nu am chef”, „sunt plictisit”. Da, chiar asta mi-a spus o pacientă cu o depresie extrem de gravă, când am întrebat-o, acum mulți ani, într-o secție de terapie intensivă, de ce încercase să se spânzure. Că se plictisea. Dar plictisul ei nu era plictisul obișnuit, al omului care n-are ce face și mai bagă o serie pe Netflix, era poate mai aproape de Ennui-ul poeților de sfârșit de secol XIX, vedeți, de asta e bine să citești cât mai mult, cuvintele capătă ceva mai multă greutate și te ajută ceva mai mult. Însă în viața domestică, de zi cu zi, te mai ajută doar cuvinte precum „frigider”, „termopan” și „factură”; cele cu care cândva ne-am botezat durerile și bucuriile nu mai spun nimic.
În plus cuvintele se degradează, se strică. Mai ales cele „mintale”, psihologice. Cândva, paranoia era o boală rară și gravă, azi îi spui amicului care crede că cineva i-a furat pixul că e paranoic. Nici măcar „paranoiac”, direct paranoic. Acum un secol, „cretin” era cineva care suferea de o insuficiență tiroidiană congenitală, acum e ceva ce răcnești din mașină către alt șofer, către oameni fără față, care poate au acasă copii, o mamă, o pisică bolnavă, dar dacă le zici cretini nu mai ești dator să te gândești la asta. Ce drum lung al urii și indiferenței, de la tiroidă la șoseaua Ștefan cel Mare la oră de vârf!
Din fericire, eu-psihiatrul sunt mai atent la greșelile cuvintelor, la minciuna involuntară și inerentă din ele, decât la conținutul lor. Sunt mai atent la distanța dintre banalitatea „plictisului” și autoritatea strivitoare a ștreangului de spânzurătoare. Când un pacient cu schizofrenie dezorganizată îmi livrează o salată de cuvinte, nu încerc să înțeleg ce spune, ci remarc tocmai ruperea legăturilor dintre cuvinte. Când un om, amuțit de disperare, tace dincolo de limitele acceptabile ale tăcerii, tăcerea aia îmi spune lucruri mult mai adânci decât ar putea să-mi spună cuvintele. Dar astea sunt cazuri extreme. În cazurile mai domestice, caut cuvintele cât mai simple, cât mai esențiale. De asta „depresie” nu îmi spune mare lucru, dincolo de faptul că omul suferă, dar nimeni nu vine la doctor care să nu sufere, chiar dacă uneori vin oameni care nu știu că suferă, pentru că nimic nu e cu adevărat al nostru și putem pierde totul, chiar și dreptul de proprietate asupra suferinței. Dar astea sunt, cum spuneam, cazuri extreme.
Cuvinte tot mai simple, dacă se poate, vă rog, chiar dacă e vorba de un geamăt.
În vremuri imemoriale, cam așa, prin 2011, pe când lupul și mielul dansau împreună pe blues, iar apoi hotărau de comun acord ce va mânca lupul seara la cină, am găsit la Kathryn Stockett, în “Culoarea sentimentelor”, urmatorul fragment pe care mi l-a readus în minte scrierea dumitale de mai sus: “De-aia îmi place de tine, că tu iei lucrurile mari şi complicate ale vieţii și le înghesui într-un pacheţel pe care apoi îl bagi în buzunar şi uiţi de el”.
Sau mai degrabă necuvinte, parca ai cauta… Parca ai cauta să asculți mai degrabă melodia pe care sunt puse versurile, decât versurile în sine…
Mă duce cu gândul la un exercițiu dintr-o formare in psihoterapie, in care “clientul” povestește ceva, iar patru colegi, “psihoterapeuții”, trebuie să îl asculte la patru niveluri diferite:
– vizual: imi astup urechile și doar îl urmăresc cu privirea, cum se vede ce spune?
– paraverbal: ii urmăresc rimtul și tonul vorbirii, pauzele, intonația și schimbările ei… Ca și când ar vorbi într-o limbă străină, și asta e tot ce am că sa intuiesc mesajul.
– kinestezic și interoceptiv: urmăresc atent ce se petrece în corpul meu, pe măsură ce îl ascult pe om – ce-mi spune corpul meu despre ce spune omul?
– la nivel de discurs: ascult cuvintele în sine și greutatea / simplitatea / repetitia / nuanțarea lor, felul în care sunt folosite… Mă uit la copaci, că sa înțeleg ceva despre pădure.
Cândva, e mult de atunci, m-am emancipat și am început să dau cu nasul prin societatea germană. „Și de ce te-ai despărțit de prietenul tău?” „Ah păi fincă nu mai aveam chef de el” sau „Vai dragă, s-au dus demult timpurile când era o fericire să trăiești cu el împreună”. (Replicile de față sunt, evident, traduceri libere din germană – „Ich hatte keine Lust mehr“ și respectiv „Es machte keinen Spaß mehr“.) La început m-am indignat destul de grațios că ce motive sunt astea, „pe vremea mea” (când, copil fiind, trăgeam cu urechea la confesiunile asistentelor medicale din România comunistă) nici vorbă de așa ceva, altele erau problemele de atunci; „în ziua de azi” lumea n-are habar. La un moment dar, mi-am dat seama că ceea ce interpretam drept mofturi vestice era de fapt un spleen pur lingvistic, adică pur și simplu așa se spune în germană ceva gen „Conviețuirea a devenit imposibilă” sau „…insuportabilă”. Și totuși mă gândesc că bunăstarea are și ea spleenul ei, uneori mai rău decât statul la coadă și obsesia că cineva îți ascultă conversațiile intime. Și da, am o bănuială că bunăstarea asta a ajuns și în România—nesperat.
Poate o fi ajuns, nițeluș. Dar mai avem foarte mult de mers și cred că doar schimbarea generațiilor ne va ajuta, de fapt. Suntem încă foarte bolnavi de frică, pe aici, singurul lucru diferit e că nu ne mai dăm seama de asta, și nu știu dacă e de bine.
Mi-e așa de dor sa aud oamenii grăind in limba romana, fara englezisme.
Sunt atât de multe cuvinte frumoase pe care noi, in goana asta cea de toate zilele, le-am uitat. Și ce rău îmi pare! Consider că avem datoria să dăm mai departe tezaurul de cuvinte.
Fără cuvinte devenim mai săraci.