Un gest de rămas bun

Fiica mea cea mare a terminat grădiniţa. Ieri a fost serbarea. Apoi, învălmăşeală cu poze, buchete de flori, diplome, albume, părinţi şi bunici înlăcrimaţi.
La un moment dat, crezând că, în haosul ăla vesel, n-o vede nimeni, s-a apropiat singură de nisiparul din curtea grădiniţei. Nisiparul în care s-a jucat, timp de trei ani, în zeci de după-amieze de început de vară şi de toamnă. Mă rog, în ultimul an mai puţin, fiindcă a crescut şi lopăţelele, găletuşele şi formele deja au căzut în desuetudine, faţă de alte lucruri mult mai mişto. Dar aseară părea să fie iar interesată de jucăriile vechi. S-a aplecat cu grijă, a luat o formă de pe jos şi a apăsat-o în nisipul ud de la ploaia torenţială. Totul cu gesturi foarte delicate, de parcă ar fi riscat să spargă un obiect foarte fragil. A privit rezultatul o clipă, apoi a pus forma la loc, s-a ridicat şi a plecat de lângă nisipar. Ea nu se va mai juca acolo, dar minuscul castel de nisip va mai rămâne poate până la prima ploaie.

Fetiţa mea a fost mereu precoce, uneori ceva de speriat. Fetiţa mea, cu tot cu chiotele şi hachiţele şi drăgăleşeniile ei ei de copilaş, are clipe în care e infinit mai înţeleaptă decât mine, tatăl ei, care o privea pe şest cum profita de o clipă de intimitate ca să îşi ia rămas bun de la ea însăşi, copilul preşcolar care se tăvălea până deunăzi prin nisip, aducând o cantitate apreciabilă şi acasă, în adidaşi.  Cu naturaleţe, fără să fi fost instruită, fără lacrimi, regrete sau frici exprimate. Spre deosebire de tatăl ei, care, cu trei ani în urmă, avea impresia terifiantă de sfârşit de lume când o ducea pentru prima dată la grădiniţă, şi încerca să fredoneze mintal genericul de la Spongebob Pantaloni Pătraţi doar ca să nu plângă. Tatăl ei care credea că, de data asta, la final, s-a descurcat mai bine cu controlul emoţional, până când a asistat la scena de mai sus. Tatăl ei, care niciodată n-a ştiut cum să îşi ia rămas bun de la nimeni şi de la nimic, şi care se agaţă şi azi cu dinţii de copiii din el, inclusiv de preşcolarul din vremurile tulburi de când mergea el la grădiniţă. Tatăl ei, care respiră o dată şi trec trei ani.

Fetele mele sunt mult mai bune decât mine.

Imagine: Copii jucându-se pe plajă, de Mary Cassat, 1884

6 thoughts on “Un gest de rămas bun

  1. Frumoasă scriere! Mi l-a readus în memorie pe Julio Cortazar, cu al său „sentiment de a nu fi pe de-a-ntregul din „Ocolul zilei în 80 de lumi”:
    „În fața multor lucruri voi fi mereu ca un copil, dar unul dintre acei copii care îl poartă cu sine pe adult, astfel încât, atunci când monstrulețul devine cu adevărat adult, acesta, la rândul lui, îl poartă în el pe copil și, nel mezzo del camin are loc o conviețuire, arareori liniștită, a cel puțin două forme de deschidere către lume.
    Toate astea pot fi înțelese metaforic, dar arată totuși un temperament care nu a renunțat la viziunea infantilă în schimbul viziunii de adult, iar această juxtapunere se manifestă prin sentimentul de a nu fi pe de-a-ntregul în niciuna dintre structuri, dintre pânzele croite de viață, în care suntem concomitent păianjen și muscă”.

  2. Bravo, domnule doctor! „Maestrul Peniță”, așa o să vă zic de-acum încolo în comentarii! Textul a emoționat 1 soacră, 1 cumnată, 1 nevastă și 1 soră, c-așa femeile, sensibilicoase când e vorba de copilași. Pe mine, mai puțin, dar eu sunt și cam nesimțit – însă mi-a plăcut partea aia cu tati care fredona ca să nu-l bușească plânsul. Așa da!

    1. Acum, că m-ai citit dumneata, maestre, mă consider trecut clasa! Sunt onorat de vizită! Sărut mâinile doamnelor din jurul dumitale!

  3. Da, ce să spun, românca s-a născut poetă (din tată prozator, pe bicicletă)…
    La muncă*, nu la mâzgâlit prostii în nisip!!!
    Copilul trebuie bătut de mic iar fierul şi peticul cât îs calde (dar nu aceleaşi instrumente)! [Cf. Cornel Udrea]
    De aia-s inglejii unde sînt!
    🙂

    * – BBC: Meet the kids learning to fix punctures
    Meet the toddlers who are being taught how to sew, mend, bake and fix punctures at Liverpool’s first intergenerational and sustainable cafe.
    Founded by Liverpool John Moore’s University lecturer, Diane Boyd the cafe offers older people the chance to pass on traditional skills such as mending punctures, knitting and darning.
    https://www.bbc.com/news/av/education-44490618/meet-the-kids-learning-to-fix-punctures

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *