Un criteriu de urâțenie

Pedalez ușor printre blocuri. Unele au fost „reabilitate termic” și arată ipocrit de noi; majoritatea sunt cinstit de cenușii. Sunt în fiecare oraș din țară și în multe comune. Oriunde te-ai duce, te reîntâlnești cu ele, de ai impresia că nu ajungi niciodată nicăieri, decât, dacă, evident, fugi din țară. Toate sunt foarte urâte. Mă întreb de ce, de unde urâțenia asta frapantă, pură, care nici măcar nu se poate transfigura în kitsch. Nu e de la lipsa de decorațiuni arhitecturale, există frumusețe în simplu și auster. Poate de la masivitate, poate de la repetiție: am impresia că nu avansez, că ceva mă trage în jos, că sunt ziduri peste tot. De fapt, îmi dau seama pocnind din degete, asta e. De aici e urâțenia: de la cantitatea uriașă de ziduri și pereți. Nu doar cei de-afară, iluzia de metereze apocaliptice, ci nenumăratele ziduri interioare, pe care nu le vezi de-afară dar despre care știi sigur că sunt acolo, împărțind marea masă de oameni, septând-o în celule minuscule de singurătate. Vivimos en celdas de cristal

Nu e doar beton, cărămidă și rigips în pereții ăștia. Mai e o subtanță, imaterială dar mai adevărată decât betonul. Doamna bătrână de la cinci nu suportă tropăielile copiilor de la șase. Tinerii de la scara E dau muzica prea tare (manele, sau rock, sau ce ascultă azi tineretul). Bărbatul de la 152 vine mereu beat acasă și o poți auzi pe nevastă-sa cum îl ceartă, apoi pe el, apoi iar țipetele ei, de data asta de durere. Probabil o bate. Ai vrea să o bată în tăcere, dar, dacă nu se poate, te concentrezi și infuzezi pereții ăia cu tăcere prin propria ta voință. Prin propria ta ființă te înconjori de un film impermeabil, la zgomot, muzică, miros de mâncare și tutun, de sudoare, de câine, ciorbă, ciorbă de câine și a ce-o mai mirosi blocul, urină și Petrosin. E impermeabil chiar și la tăcerea altora. La tăcerea doamnei bătrâne de la cinci care nu mai iese niciodată din apartament.

Pedalez mai departe, satisfăcut că am găsit un criteriu obiectiv de urâțenie, pentru tratatul meu fictiv de estetică. Zidurile. Întrezăresc cu coada ochiului un moș îngenuncheat lângă un bloc. Plivește buruienile din fâșia de grădină de sub ferestrele de la parter.

Imaginea e o veche poză de-ale mele.

3 thoughts on “Un criteriu de urâțenie

  1. Dară cine suntem noi să ne împotrivim trendului general al vremurilor? Urâte pentru o minoritate, dar pentru majoritate frumusețea lor e dată de prețurile de pe piața imobiliară. Căci vorba tovarășului Marx, cel mult blamat: prețul anihilează în ochii opiniei publice efectul urâțeniei, puterea ei respingătoare. În opinia majorității, blocurile comuniste din Copitală nu sunt, deci, urâte, întrucât efectul descurajant al urâțeniei este anulat de prezența banilor.
    Și ca să închei într-o notă la fel de optimistă, umilul sfat al bunului/ răului Abate este ca de câte ori priviți la aceste edificii, să vă aduceți aminte de spusele Sfântului Bonaventura: „chiar și înfățișarea diavolului este frumoasă, dacă urâțenia-i e reprezentată cum se cuvine”. Mda, lucrul bine prefăcut, cum ar zice unii prin aste vremuri de restriște în care „vai mie, vai ție, păianjeni mulți au umplut apa vie”, să-și țeasă-n ea măruntele lor lumi. Iar carii de beton eu n-am văzut, să macine tăcerea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *