Acum mai mulți ani, când aveam mai puțini pacienți și uneori timp să răsuflu, obișnuiam să ies de câteva ori pe zi din minusculul cabinet și chiar din policlinică, și să dau o raită pe străzile singuratice din spate, ca să îmi mai limpezesc mintea și să mișc sângele din picioare.

Într-o astfel de zi, cam pe vremea asta, m-am întâlnit cu niște urși. Atunci am făcut poza asta. Băteau din tobe și chiuiau de se zguduia cartierul, dar nu era nimeni în afară de noi afară, și nicio fereastră a blocurilor scunde din jur nu s-a deschis. La un moment dat, unul din urși și-a dat gluga fioroasă pe spate, și am putut să-i văd fața, transpirată de efort dar și nedumerită, parcă se întreba cum de a ajuns acolo și încotro să o ia. Apoi s-a ascuns din nou în blană și tobele au reînceput să bată, dar singurii care auzeam sau simțeam ceva eram eu și cei din cimitirul Băneasa, atât viii (cele două bătrâne care își petrec tot timpul printre morminte) cât și morții, despre care mintea mea magic-realistă bănuia că se mișcă imperceptibil sub impactul vibrațiilor, în solul înghețat. Dar n-a ieșit nimeni la suprafață, încă nu venise timpul, era o alarmă falsă.

Apoi urșii au plecat, și-au continuat expediția. Undeva e ditamai codrul plin de fiare, care dansează și trăiesc sălbatic împreună. Sper că l-au găsit. Noi suntem tot aici, în civilizație și smerenie. Eu nu prea apuc să mai ies din cabinet dar ridic privirea din ceaslov atunci când mi se pare mie că aud un zvon de tobe.