Anxietatea te înşeală

…dacă nu ştii să o asculţi.

Aş fi putut intitula altfel această însemnare, cu niţel click-bait, de exemplu, “Anxietatea te minte”, doar că ea săraca nu te minte, minciuna presupune intenţie, iar anxietatea noastră are mereu cele mai bune şi mai adevărate intenţii. Sau puteam să îi zic: “Frica de moarte e supraestimată”, dar sună cam războinic, şi nu vreau…

Un domn de aproape 90 de ani mi-a povestit odată că, în tinereţe, se temea foarte mult de moarte. Orice referire la obştescul sfârşit îi producea o anxietate teribilă, nu suporta înmormântările, romanele cu final tragic, ideea că părinţii sau oamenii în general ar putea muri, cât despre el însuşi, perspectiva propriei sale morți îl ţinea treaz nopţile, ani de-a rândul. “Ciudat, a conchis el, acum că sfârşitul e aproape, că fiecare nouă dimineaţă în care mă trezesc e un dar, nu mă mai tem de loc. Nici măcar nu pricep de ce naiba mi-era atât de frică. O prostie. Atâta timp pierdut, şi de ce?”

Mai general, şi eu, în practica mea, am observat că obiectul anxietăţii excesive a oamenilor este adesea cel mai puţin relevant lucru. Sau e relevant, dar nu în modul în care anxietatea ne obligă să îl examinăm. Uneori ne dăm şi noi seama de asta: omul afectat de groaza de microbi, de pildă, care petrece multe ore din zi spălându-şi obsesiv mâinile sau dezinfectând universul din jurul său, realizează de multe ori că temerile sale sunt absurde, că niciodată nu poţi omorî toate bacteriile, că majoritatea lor sunt inofensive iar unele sunt chiar benefice, că nu ai cum să te aperi cu totul şi nici nu e de folos să încerci. Obiectul temerii, microbii, e unul aproape complet lipsit de sens. Alteori, însă, nu ne dăm seama, şi căutăm orbeşte boli misterioase, cancere perfide, bombe cu ceas plasate strategic în inimă de vreo zeitate malefică a haosului şi statisticii. Am cunoscut oameni extrem de blânzi şi generoşi care se temeau că ar putea face rău, într-un mod crud şi atroce, celor dragi, deşi era evident pentru toată lumea că aşa ceva ar fi imposibil. Şi eu, ca psihiatru, când cineva îmi spune: “doctore, nu scap de gândul îngrozitor că aş putea să-mi arunc propriul copil pe geam”, nu mă tem nicio clipă pentru soarta copilului respectiv. Problema nu e acolo, ci în excesul fenomenal de zel al anxietăţii. Similar, nu cred că oamenii cucernici care sunt bântuiţi de gânduri sacrilege exact când merg la biserică sunt păcătoşi sau perverşi. Dar se tem că ar putea fi. Teama e problema, nu obiectul ei.

La fel şi cu moartea. E uşor să iei moartea în serios, dar cred că, dacă ne axăm prea tare pe teama de moarte, pierdem din vedere ceea ce e cu adevărat important. Freud spunea (dacă am înţeles eu bine) că nu avem cum să ne temem de moarte în sine, pentru că n-am trăit-o şi nu ştim ce e. Nu sunt întru totul de acord: lucrurile fără nume şi fără faţă sunt cele mai înspăimântătoare. Dar cred că prea adesea ne referim la cel mai la îndemână lucru fără nume şi faţă – moartea; e facil.

Chestia cu anxietatea e că ea nu e o entitate foarte conştientă. Şi nici foarte ancorată în timpul nostru convenţional. E o entitate instinctivă şi reflexivă. Ea simte când ceva rău s-ar putea petrece în jur, se trezeşte din somnolenţa ei niciodată prea adâncă, şi, frenetic, începe să caute sursa răului. Şi examinează mai întâi sursele  cele mai evidente: dacă acum cinci sute de ani era codrul plin de lupi şi strigoi, azi e întunericul de sub piele. Moartea, da, dar e un sofism asemănător cu acela de la ştirile de la ora cinci: “victima a murit prin stop cardiac”. Păi, da, tuturor oamenilor li se opreşte inima când mor, nu am aflat de fapt nimic. Scopul ultim al anxietăţii e supravieţuirea, avem permanent o teamă sănătoasă de moarte. De fapt, moartea devine o îngrijorare psihiatrică în absenţa temerii, când ideea de moarte devine o alinare, o ieşire din tunel. De abia atunci mă sperii eu, psihiatrul. Dar să îmi spui că anxietatea vine din teama de moarte nu e o informaţie valoroasă. Da, soarele va apune diseară, mersi de newsflash, ştiam şi eu.

Aşa că, omule care suferi de anxietate, nu te lăsa păcălit de nesfârşitele ei scenarii. Priveşte dincolo de ele. Gândeşte-te la anxietatea ta ca la un copil speriat de babau, întreabă-te care e adevăratul nume al monstrului din dulap. Poate că e o amintire de demult, de care credeai că ai scăpat, o rană incomplet vindecată, poate e şeful tembel, poate e trauma vreunui strămoş. Cu siguranţă, e ceva ce trebuie adresat, mângâiat, descoperit. Dar monştri în dulap nu există. Decât sub forma semnului întrebării. Aşa că ieşi, te rog frumos, de sub plapumă, de sub pat, sau pe unde ai dispărut, de nu te mai găsesc ai tăi.



Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor

Am două unelte foarte importante fără de care aş fi un psihiatru foarte slab. Timpul şi disponibilitatea. În ce priveşte timpul, am luxul unei ore întregi atunci când mă întâlnesc pentru prima dată cu un pacient. Din păcate, doar atunci. Cât despre disponibilitate, nici aici nu am vreun merit. De când am început să fiu psihiatru, am dat numărul meu de telefon, personal, tuturor pacienţilor mei. Am făcut-o pentru că eram anxios, deci dintr-un soi de egoism. Pe atunci, nu ştiam ce avea să se întâmple cu omul dinaintea mea, odată ieşit din cabinet. Şi găseam ideea asta pur şi simplu insuportabilă. În Franţa, aveam la dispoziţie o întreagă reţea psiho-socială, şi ce m-am mai minunat când am început să primesc corespondenţă de la spitalul psihiatric sau de la diversele structuri unde trimiteam pacientul, informându-mă despre sănătatea şi soarta lui! Nimic de genul ăsta în România, nici atunci, nici acum. Cel mai tare mă speriau cei care se gândeau să se sinucidă. Am aflat repede că nu pot conta pe autorităţile publice ca să pot ajuta aceşti oameni. Nu e legislaţie, nu e psihiatrie de urgenţă, nu e nimic. Sunt doar eu, şi colegii mei izolaţi ici şi colo. Maximumul la care puteam spera era forţarea unei internări împotriva voinţei pacientului, procedură penibilă şi traumatică pentru toată lumea, în urma căreia pacienţii nu mă mai căutau, chiar dacă le era salvată viaţa. Nu că internarea fără consimţământ ar trebui să dispară, dar câte ar fi putut fi evitate dacă ar fi existat altceva în loc… Şi câte nu s-au făcut atunci când era neapărată nevoie… Continue reading “Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor”

De ce era Heraclit trist?

Heraclit cel Obscur, filozoful care îl obseda pe Borges, și un pic și mine. A trăit acum 2500 de ani, în era aia ciudată și binecuvântată în care înțelepciunea înflorea pe tot globul: la alt capăt al lumii trăiau, contemporani cu el, sau despărțiți doar de câteva decenii, Buddha, Deng Xi, Confucius, iar în tot Orientul Apropiat și pe malul Mediteranei se coceau înțelepții precum merele anul ăsta, mulți reali și câțiva imaginari, cum e Ostaspe.

Cică i s-ar fi spus cel Obscur pentru că lucrările lui erau foarte greu de citit, marcând începutul unei lungi tradiție de ermetism și scrântirea minții amatorilor care îndrăznesc să citească filosofie adevărată. Mai are o poreclă: „filosoful plângăreț”. Așa e și reprezentat în picturi, ca un bărbos nu foarte îngrijit, plângând sau încruntându-se deasupra unui glob pământesc, adesea împreună, dar în antiteză, cu colegul său, Democrit, „filosoful zâmbăreț”.

De ce plângea Heraclit? Nu vom ști niciodată cu adevărat, mai ales că Heraclit cel de azi e mai mult o figură simbolică, legendară, un construct abstract, și chiar și opera lui o știm doar la mâna a doua, din povestirile altor înțelepți. Dar ne putem imagina omul în carne și oase, mai întâi copilul precoce, mult prea deștept pentru anii lui, ieșit dintr-o familie mult prea veche, de regi decăzuți. Mai apoi omul care disprețuia mulțimile (sau se temea de ele), care prefera poate un cotlon liniștit pe malul râului Caistros. Adultul care suferea de depresie. Nici asta nu știm sigur, dar așa spune Diogene Laerțiu: crizele sale de melancolie îl împiedicau să-și termine scrierile. Heraclit Depresivul.

Poate acolo, pe malul meandrelor înguste ale Caistrosului, înainte să se verse în marea Egee, a avut revelația că totul curge, nimic nu stă locului, și că niciun om nu se poate scălda în același râu de două ori. Chiar dacă noi ne vom strădui să rămânem la fel, cu totul alte ape vor fi în acel loc. Potamoisi toisin autoisin embainousin, hetera kai hetera hudata epirrei  e citatul pe care Platon i-l atribuie lui Heraclit, și trebuie să observăm câtă muzică curgătoare e chiar în versul ăsta, el însuși ca un râu obsedant.

Poate că nouă ni se pare evident că totul se mișcă neîncetat, dar în acea vreme părerile erau împărțite. Unii, cum ar fi filosofii școlii din Elea, ziceau că, de fapt, nu ne mișcăm absolut deloc. Că orice mișcare e doar o iluzie. Că Ahile nu va ajunge niciodată din urmă broasca țestoasă. Că, de fapt, nu vom ajunge niciunul dintre noi, nicăieri. Asta e o idee foarte depresivă. O recunosc, de altfel, i-a bântuit pe mulți din pacienții cu care m-am întâlnit, și poate și pe dumneata, cititorule, din când în când. Așa sunt ideile, rareori le gândim, și mai des se nasc singure de undeva din groapa Marianelor, iar noi doar le înfiem în funcție de cum ne e dispoziția.
Dar nici ideea lui Heraclit nu e una prea veselă. Heraclit nu vede decât un singur tip de mișcare: curgerea. Mișcarea entropică, râul care se prăbușește spre mare și care nu mai poate fi întors spre munte. Omul care îmbătrânește și moare. Munții care se tocesc. Dacă stai să contempli prea mult ideea asta, vezi că e și ea una profund pesimistă. Dar și falsă: schimbarea nu e mereu curgere. Castele de nisip sunt construibile și, deși se prăbușesc de fiecare dată, se nasc dintr-o amintire, și din amintirea aia se va naște cândva alt castel de nisip, poate și mai frumos. Înainte să murim, putem construi, putem schimba lume într-un mod anti-curgător. Și chiar asta facem, în mod natural, fără să ne sfătuiască sau să ne îndemne nimeni. Cum spune psihologul Carl Rogers, la 2500 de ani distanță de Heraclit, organismul uman nu doar că are tendința la homeostazie, ceea ce e în sine un lucru măreț. (Moleculele care ne alcătuiesc corpul se schimbă neîncetat, și totuși eu sunt tot eu.) Dar are și tendința spre mai bine. Dacă râul curge, dacă lumea se schimbă și ne obligă și pe noi să ne schimbăm, putem face mai mult decât să ne adaptăm, să îi emulăm curgerea, putem să ne împotrivim, să luptăm cu absurdul, cu entropia, cu lucrurile fără nume, cu depresia.

Doar că depresia adesea te împiedică să vezi reversul medaliei, să îți aduci aminte de propria ta putere, naturală, de a întoarce râul din drum.

Noroc cu Democrit, zâmbărețul. Dar despre el, data viitoare.

Imagine: Democrit și Heraclit, de Hendrick Terbrugghen.

Conversație la farmacie

Azi, la coadă la farmacie, am tras cu urechea (urât din partea mea) la un schimb de replici. Clientul, un domn de vârstă mijlocie, îmbrăcat business, după un schimb de amabilități cu farmacista-șefă, îi spune acesteia, cu autoritate:
– Vreau să-mi dați antibioticul Cutăromicină, de un gram.
– Cum adică vreți? Poate mă rugați! Dacă știți că vreți să vă fac un favor, cereți-mi-l frumos!
– Păi mi-a cerut soția.
– Poate să vă ceara oricine, eu tot nu v-aș da, în principiu. Vă dau așa, că e vorba de dumneavoastră.
– Am înțeles, așa e, atunci vă rog să-mi dați cutăromicina aia, și mă scuzați!
– Ei, așa da! Poftim. Și să știți că în mod normal trebuie să luați neapărat și probiotic! Așa se face.
– Probiotic nu mi-a zis să iau.
– Nu contează, eu vă spun cum ar fi fost dacă aveați rețetă. Nu vă dau neapărat, că e vorba de dumneavoastră, dar în mod normal, așa trebuia făcut!

Toată conversația avea tonul semi-glumeț, folosit de obicei când vrei să reproșezi cuiva, ceva, fără să fii prea agresiv. Zâmbete largi pe ambele fețe. Dar în cele din urmă, era tot un dans al puterii. Bărbatul a inițiat discuția lipsit de smerenia cuvenită solicitării sale. S-a gândit că, dacă e suficient de intimidant, va primi antibioticul și fără rețetă. Și a funcționat, dar bătrâna farmacistă a ținut să fie clară stipulată balanța puterii. Primești antibiotic, dar pentru că eu pot și vreau să îți fac acest favor. Nu pentru că îmi ceri. Aș fi putut să te refuz și n-aveai ce să-mi faci. Vezi, sunt mai puternică și decât regulile.

Nimic în toată discuția despre cum faci mai mult rău dacă îi dai omului antibiotic și n-are nevoie de el. Îi faci lui rău și, la distanță, și altora. Despre asta ar trebui să fie orice conversație la farmacie, despre ce face bine și ce nu. Și la doctor, bineînțeles, unde e aceeași poveste. Și, după părerea mea, chiar și la ANAF, Poliție, Sanepid și peste tot. Doar la Ateneu nu. Acolo e despre ce e frumos și ce nu.

În schimb, suntem toți spadasini, mai mult sau mai puțin buni. Recunosc, mi-ar fi frică să-mi încrucișez sabia cu bătrâna farmacistă. N-aș avea nicio șansă

Transcendență și alienare

Eram medici-boboci, proaspeți rezidenți în spitalul de boli mintale.

– Măi, dar de unde știm noi că pacienta Cutărescu, care e convinsă că vorbește cu sfinții, nu vorbește de-adevăratelea cu sfinții? Cel puțin ea nu are niciun dubiu că are o relație directă cu Cerurile și că, după capriciul Acestora, face naveta între lumea noastră și lumea cealaltă.  Iar noi îi zicem că știm noi de fapt cum stau lucrurile, că singura realitate e o bubă în cap. Dar nu avem nicio dovadă palpabilă în acest sens, să îi furnizăm.

Așa zicea colegul Mardarache, mereu predispus speculațiilor extrem de serioase spuse pe un ton glumeț. Îmi aduc aminte cu drag de el, așa cum îmi aduc aminte și de pacienta Cutărescu și fantastica ei istorisire care începea așa: “Într-o zi, mă plimbam prin Ferentari și pac! m-am trezit brusc într-un alt Ferentari, Ferentariul ceresc, care seamănă cu ăsta pămâtesc dar nu e același!” Pe primii pacienți ți-i amintești cel mai bine.

– Chiar așa, cum ar fi ca povestea ei să fie adevărat, și Ferentariul ceresc să existe? îi ținu isonul un alt coleg, doctorul Bizdidel.

Păi poate chiar există, m-am băgat și eu. Dar n-are a face. Madam Cutărescu tot are o boală, tot trebuie să o tratăm.

– Pe bune, Stroescule, „poate că există”? mă maimuțări Mardarache. Ia zi, care e cana ta de cafea, poate trebuie să punem niște picături speciale în ea, ca să-ți treacă credințele stranii, se amuză el.

– În treacăt fie spus, eu nu pot fi considerat un credincios, ci un nădăjduitor. Sper într-o lume ideală, mi-e lesne să mi-o imaginez, dar mi-e greu să cred în ea. Voi nu credeți deloc în ea, dar vă place să speculați. Chiar necredința voastră face speculația voastră foarte ușoară. Suntem cam la fel, așadar. Dar nici asta nu are nicio legătură cu boala doamnei Cutărescu.

– Dar nici noi nu avem vreo dovadă palpabilă pentru „buba” dumneaei din cap, mă atacă Bizdidel. Că nu se vede la tomografie. Singura noastră unealtă diagnostică e bunul simț. Psihiatrul nu are altceva la dispoziție în afară de ce deduce din discuția cu pacientul. De îndată ce o boală capătă analize care să o facă palpabilă, ea iese din câmpul psihiatriei și ajunge la alt specialist.

– Mersi pentru mini-conferință, că noi nu știam asta, replică Mardarache. Normal că n-am nicio îndoială că doamna C e bolnavă, dar oare or fi existat oameni care chiar vorbeau cu niște ipotetice ceruri? Sau or fi fost toți profeții suferinzi de schizofrenie și parafrenie, asta dacă nu erau simpli mincinoși?

– Dacă Cerurile or exista, accesul la ele e foarte îngust. E ușor să ieși din lumea noastră. Nu trebuie să faci schizofrenie pentru asta, sunt și droguri care ajută. Dar majoritatea dintre „ieșiți”, se alienează. Cad undeva în spațiul negru de lângă realitatea bunului nostru simț, unde nu e nimic în afară de ei rămășițele eului lor.  E drept că îi „ajută” și realitatea convențională să se alieneze, îi respinge, le dă eject.  Cu totul altceva e transcendența. Nu orice alienare e transcendență. Și îmi place să cred că oamenii transcendenți, dacă or exista, sunt mai puțin alienați. Că, de fapt, noi, restul lumii, suntem cei înstrăinați de ei, nu viceversa.
Mi-a părut rău că nu aveam o pipă din care să pufăi meditativ după aceste vorbe.

Ce sofiști eram pe vremea aia. Și ce pasionați. Petreceam ore cartografind delirurile pacienților din spital. Eu unul nu mai fac demult asta. Nu mai sunt un explorator, sunt garda de coastă, sunt salvamarul în barca lui. Conștient că nici salvamarul nu e imun la înec. Dar de nădăjduit, încă nădăjduiesc.

Câteva note despre crimă și boală mintală

  • Când apare o nouă știre precum cea a crimei din Brașov, primul meu reflex este să tac. Nu e un reflex neapărat prost: autoritatea și absurditatea morții, suferința familiilor, răul pe care îl poți face doar vorbind aiurea în asemenea ocazii, faptul că maximul de înțelepciune în asemenea cazuri e să îți recunoști propria ignoranță, iată destul motive pentru care e neapărată nevoie de o doză de tăcere corect administrată.
  • Din păcate, multe lucruri care ar trebui totuși spuse rămân nespuse. Așa că o să îmi iau inima în dinți și o să fac câteva remarci. Le scriu pentru mine însumi, ca note de jurnal de psihiatru, dar le și public, pentru că s-ar putea să nu pot face o versiune mai structurată prea curând.
  • Sunt limite clare în ceea ce pot spune. Ar fi incorect să emit diagnostice prezumtive și chiar și să-mi dau cu părerea dintr-o poziție profesională despre o speță pe care nu am examinat-o. Regula Goldwater etc. Așa că nu o să o fac.
  • De fiecare dată când un eveniment a cărui absurditate atinge asemenea magnitudine, oamenii flămânzesc după explicații, după sens, după o poveste coerentă care să îi ajute să integreze informația și să poată depăși, astfel, trauma. E ca un meteorit care lovește Pământul, unda de șoc se simte peste tot. Chiar dacă nu ai fost strivit de bolovan, chiar dacă locuința ta e încă în picioare și nu cunoșteai victimele, tot ești lovit de revelația faptului că atmosfera nu te protejează atât de bine pe cât credeai, că există probabilitatea ca într-o zi, când te aștepți mai puțin, să ți se întâmple și ție. Și atunci cauți explicații și, dacă nu le găsești, începi să fabrici scenarii, ca să poți să te pregătești cumva pentru o asemenea catastrofă. E una dintre funcțiile de bază ale minții umane. Publicul tolerează mai ușor o crimă, să zicem, de tip mafiot, pentru că acolo există o poveste plauzibilă, inteligibilă, decât o crimă de neînțeles. Chiar și un act terorist e mai tolerabil decât lipsa totală de sens. Empatia e necesară, chiar și faţă de criminali. Nu poți judeca fără ea.
  • Continue reading “Câteva note despre crimă și boală mintală”

Suntem cine suntem

“Cine sunt eu?”  e o întrebare imposibilă. Conține în sine propriul ei paradox. Căci răspunsul, oricare ar fi el, prin simpla lui enunțare devine un obiect. Iar „cine” e mereu subiect.

Suntem cine suntem, nu ceea ce suntem, spune un vechi adagiu apocrif.  Ar trebui așadar să avem două verbe „a fi” diferite, unul referitor la identitate , altul la atribute tale. Poți să ai diverse meserii, psihiatru, macaragiu, pianist, etc, dar asta nu înseamnă că Ești un psihiatru, macaragiu, pianist. Oricând poți înceta a mai fi pianist, că vrei sau că nu vrei, dar nu poți înceta să fii tu însuți, atâta timp cât trăiești.

Și cu toate astea, absorbim mult din ceea ce suntem în ceea Suntem, ne amprentează puternic identitatea, într-atât încât, atunci când încetăm a mai fi acel lucru, e întotdeuana o traumă, o ruptură dureroasă. Continue reading “Suntem cine suntem”

Manelele și facultatea de medicină

Mica știre a zilei de ieri este că „o manea” a lui Carmen Șerban are un videoclip filmat în biblioteca facultății de medicină din București. Marile știri sunt altele mult mai nasoale, dar cred că merită să ne aplecăm nițeluș și asupra ăsteia. Și nu doar pentru că a explodat cu mare fâs pe facebook, stârnind vechea dezbatere ciudată pro/contra-manele. Am avut flash-backuri de acum douăzeci de ani, când manelele erau main-stream și Marius Tucă făcea talk-show cu invitați Pruteanu și Adrian Copilul-Minune.

Iată-l, în toată splendoarea lui autotunată:

Chestia de mai sus a generat ditamai revolta. Mulți studenți la medicină, mulți medici foarte supărați pe treaba asta. Argumentul principal e că asocierea UMF cu manelele e o josnicie, ceva ce afectează prestigiul înaltei caste a medicilor. Am văzut și eu videoclipul, nu mi s-a părut nimic în mod special josnic la el, un cântecel de dragoste pentru mase, cum ies pe bandă rulantă zi de zi. Se vede la final conturul unor fese, dar, în perspectivă, practic fiecare videoclip pe care îl încasăm de la televizoarele atârnate pe holurile tuturor instituțiilor din toată țara care își permit televizoare (inclusiv unele spitale de stat din Capitală) include o imagerie foarte senzuală, într-atât încât ea a devenit norma și nu mai șochează pe nimeni. De altfel, nu cred că fundul respectiv a revoltat oamenii, ci conceptul în sine de „manea”.   Continue reading “Manelele și facultatea de medicină”

Cum se transformă anxietatea în depresie

Cum se transformă anxietatea în depresie

– poem în proză non-fiction –

Mai întâi e anxietatea.

De multe ori goală de orice gând și orice logică, atacându-te în plină zi senină, când erai în plin avânt, sau când te ridicai de jos, sau când dormeai.

Ca să eviți tigrul care pândește din iarbă, ajungi să nu mai faci multe lucruri.  Nu mai urci pe munte, nu mai mergi cu metroul, cu liftul sau chiar nu mai mergi deloc, nu mai scrii romanul ăla, nu mai ceri promovarea, nu mai vrei promovarea, nu mai dormi, nu mai privești afară pe fereastră, ci doar înăuntru, sub epidermă, unde e întuneric și tigrul s-ar putea ascunde mai bine. Dar tigrul deja te-a prins, te ține de gât. Nu simți nodul ăla acolo?

Mai întâi e doar anxietatea. Apoi vin gândurile. Pentru fiecare lucru pe care ai vrea să-l faci, sunt o mie de gânduri care te împiedică să îl faci. Toate pline de anxietate. Că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Că ești mai în siguranță dacă nu.

Dar nimeni nu poate fi anxios la nesfârșit. La un moment dat, anxietatea seacă, iar pe albia ei uscată se vede doar oboseala.

Dar gândurile rămân. Gândurile sunt foarte puternice, nimeni nu le dărâmă. Omul e o trestie gânditoare, și de aici vine toată puterea și slăbiciunea lui. Rămân gândurile, golite de orice anxietate și pline de o hotărâre care nu e a ta. Și de fiecare dată când ai vrea să faci ceva, ele vor fi acolo, spunându-ți nu.

Și pentru că totul trebuie să aibă o logică, dacă stai de vorbă cu gândurile astea, justificări o să fie, destule: că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Dar fără anxietate. Și toate par adevărate și logice, logica nimicului, logica entropiei și a disperării.

Și pac! ești deprimat(ă).

Adu-ți aminte de unde a pornit totul. De la un tigru invizibil, pe vremea când erai în plin avânt. Adu-ți aminte că, împotriva tuturor dovezilor, afară era soare și s-ar putea să mai fie încă. Ce ai pățit tu nu e Universul Indiferent, ci doar o rană. Iar rănile se vindecă.

Cere ajutor.

Depresia e a noastră

Acum câteva luni, un reporter de la o televiziune cunoscută m-a sunat să mă întrebe ce părere am despre ultimele rapoarte ale OMS, conform cărora rata depresiei a crescut alarmant de mult în ultimii 10 ani, inclusiv la adolescenți și copii.

Luat puțin pe nepregătite (oricum nu sunt în elementul meu în comunicările telefonice), am răspuns că o parte din această creștere ar putea fi explicată de faptul că știm mult mai bine să recunoaștem și să tratăm depresia, și asta nu doar noi, specialiștii, ci societatea în general. Am mai zis că, deși suntem încă departe de lumea ideală, stigmatul și rușinea au mai dat înapoi, se vorbește mai mult despre depresie și oamenii îndrăznesc mai ușor să ceară ajutor, și că toate astea sunt lucruri bune.

Cum era de așteptat, reporterului nu i-a plăcut răspunsul meu. „Dați-mi ceva cu care să lucrez!” m-a rugat el. „Nu e depresia o boală groaznică?” Ba da, sigur că e. Dar asta o știați deja. Sau mă rog, poate nu o știați, și de abia acum înțelegeți. Ce să fac, să emit niște profeții zguduitoare despre cum depresia va veni din cosmos și ne va mânca pe toți? Că e consecința viciilor vieții moderne? „Bine, vă mulțumesc, la revedere”. Schimbul nostru de replici nu a ajuns în reportajul final.

Scrie în comunicatul oficial OMS că noile cifre trebuie să fie un „wake-up call” către cei responsabili, cum că sănătatea psihică are nevoie de mai multe resurse, de mai multă finanțare, și că stigmatizarea trebuie să înceteze. Din punctul acesta de vedere, reporterul avea dreptate: noi, profesioniștii, nu trebuie să încetăm a atrage atenția asupra gravității problemei. Deși nu cred că reporterul s-a gândit la asta, ci doar la coloratura cât mai anxiogenă care face ca un reportaj să se vândă bine audienței.

Nu trebuie să comitem păcatul numit wishful thinking, dar nici nu trebuie să credem clișeul obosit cum că „depresia e boala secolului”. Depresia a fost împreună cu omenirea încă de la începuturile ei. Sigur, există factori care ar putea să o facă mai prevalentă, și primul care îmi vine în minte e urbanizarea. Dar e la fel de adevărat că, timp de secole, societatea occidentală a ales să ignore cât a putut de mult problema depresiei, cu excepția ocazionalului tratat excentric de genul Anatomiei Melancoliei și relegând cazurile grave, de neignorat, superstiției, demonologiei, păcatelor și patimilor. Datele actuale spun că în jur de o cincime din toți oamenii de pământ au sau vor face o tulburare depresivă, dar suspectez că semințele depresiei există în fiecare dintre noi. „Sigur, ești psihiatru, vezi numai depresii peste tot”, veți zice, și vă voi răspunde că nu pretind că suntem cu toții deprimați, dar cred că nimeni nu este cu adevărat imun la depresie.

Cu alte cuvinte, depresia nu este o chestiune extraterestră. Nu este invazia morților-vii, nu este apocalipsa, nici o molimă adusă de șobolani din continente exotice. Este alienantă, dar nu este Alien Resurection. Aici e paradoxul ei: deși distrugătoare de omenie, e în același timp profund umană. N-am fost feriți până acum de ea, ca dintr-o dată să o descoperim ca pe un cal troian. Existăm alături de ea de atâta vreme, încât o regăsim în istoria și cultura fiecărui neam, în mitologie, în filosofie, în artă, în toate întrebările grave. Depresia e entropia în creștere, e lipsa de sens, e ubicuitară precum absența vieții alături de ființele vii, și doar felul în care luptăm cu ea diferă: singuri sau împreună, în tăcere supusă sau cu furie zgomotoasă, ajutați sau oprimați.

Dar sigur că e mult mai ușor să ne gândim la depresie – și deci la depresivi – cum ne gândim la imigranții de la Răsărit, sau la alte fantome paranoide de care ne putem dezice, pe care putem refuza să ni le asumăm, de care noi, cei „sănătoși”, trebuie neapărat să ne speriem, ca de o știre la ora 5.