Aseară, fetița mea mai mică, de 10 ani, a început să plângă. Din cauză că bunicii vor muri într-o zi. Mi-a zis, printre hohote, că știe că toți vom muri, dar bunicii probabil vor fi primii.
Știam că mulți copii au tristețea asta uneori. Am încercat să o liniștesc, i-am zis că avem noroc, că bunicii sunt puternici și sănătoși și vor mai fi cu noi multă vreme. I-am zis ce îmi zic și mie când sunt zguduit de aceeași tristețe-spaimă viitoare, doar că oamenii mari se străduiesc să nu plângă, tocmai, pentru că au copii.
Apoi i-am povestit despre Julian din Norwich, maica iubitoare de pisici, care era convinsă, acum șase sute de ani, că totul va fi bine până la urmă. I-am zis că asta e și credința mea, că, indiferent cât de sumbre par lucrurile dintr-un anumit unghi, ele se vor termina cu bine, dincolo de moarte.
Apoi i-am spus o poveste – zilele astea deja nu mai contează povestea, oricum sunt prea obosit să mai inventez ceva, contează doar glasul de povestitor, și adormim în două minute. Și am adormit.
E greu uneori, că speranța trebuie să ne fie pe măsura tristeții.
Cand aveam 5 ani a murit un strabunic de 105 ani Si eu am intrebat ce e moartea si parintii mi-au zis ca e ca atunci cand un televizor nu mai are curent. Si ca mortii nu simt nimic si nu e nimic rau dincolo de moarte, pur si simplu nu e nimic.
Si gata, nu era nicio drama mai ales ca nimeni nu parea indurerat de moartea bunicului.
Si apoi in urm unor abuzuri am trecut printr-o tentativa de suicid. Si cumva exista si un efect pozitiv: acela de a te obisnui cu ideea de moarte.
Când aveam cinci ani am vrut sa mor. Lumea aici, jos, mi se părea cumplit de rece. Am reușit să fac hipotermie stând în frig, am mers acasă și am adormit cu picioarele ude, în camera fără foc. Mă duceam lin si plăcut in altă dimensiune, când m-au adus înapoi lacrimile mamei veniră acasa de la muncă. Nu avea cu cine sa ne lase si se descurca cu noi asa cum putea. Nu am mai incercat sa plec, deși la vârsta aia inca iti amintești ca există si alte lumi, cu mult mai bune. Nu aveam cu cine sa-mi las părinții prin lumea asta rece. Cine i-ar mai fi iubit?
Ne descurcăm cum putem intr-o lume rece, în care părinții sunt adeseori copii necrescuti si ei din cauza unor traume ce se tot repetă de la o generație la alta.
N-am nicio îndoială, “dincolo” e bine. Din pacate, uitam asta si rămânem captivi in Matrixul țesut de mințile atâtor gânditori, teologi, cărturari, filozofi.
Da, moartea este doar o trecere. Daca nu te ratacesti prin astralul contaminat de mintea omenească deprinsa a complica totul, descoperi ca trăim într-o dimensiune minusculă unde istoria se repeta mereu, zei nebuni fiind hrăniți cu sperantele noastre. Nu sunt o mare cititoare de Scripturi, poate pentru ca simt ca stiu deja ce scrie in ele( avem in ADN-ul nostru informatie despre tot), dar as indrazni sa spun că Fiara de care se tem religiosii este chiar sistrmul in care ne naștem. Suntem in Fiară si o alimentam din…necredinta ca universul nu se termina in țuguiul vreunui mare gânditor al istoriei care a falsificat Adevarul.
Cand a murit socrul meu, Gogoscharski avea vreo 3-4 ani. L-am luat de la gradinita si pe drum m-a privit cu gravitate si m-a intrebat: Tata, si cata vreme ramane bunicul mort?
Of… <3