Arborescent

Într-o dimineață devreme de vineri, m-am trezit cu o porție de disperare existențială. Se întâmplă oricui, uneori, așa cum nimeni nu e imun la gripă. Mi-aduc aminte că eram deja în cabinetul de consultații luptându-mă cu gânduri cum ar fi: dacă totul e de fapt nimic, o iluzie a unor iluzii, dacă moartea șterge totul, dacă nimic nu are absolut niciun sens, dacă mă zbat degeaba, dacă sunt deja pierdut, dacă totul e o minciună de genul celor pe care părinții o spun copiiilor ca să adoarmă mai ușor, dacă eu însumi sunt doar un mincinos.

Știți și dumneavoastră despre gândurile astea.

Mi-aduc aminte că mi-am întors fața îngrijorată spre geam. Geamul dă spre strada Elena Văcărescu și, dincolo de ea, spre zona interzisă din parcul Herăstrău, bucata de lac unde oamenii obișnuiți nu au voie, și unde se află și o insulă pustie. Mi-am oprit privirea asupra unuia dintre copacii înalți de pe insulă. Era iarnă – deunăzi, de fapt, și copacul era desfrunzit. Ei bine, aici vine partea ciudată. În ramificarea lui complicată și grațioasă, în felul în care își îndrepta ramurile tot mai subțiri, tot mai numeroase, către cer, am găsit liniștea.

Acolo am găsit că: nimic nu e nimic, nimic nu e iluzie, moartea nu șterge nimic, totul are sens, toate zbaterile poartă fruct, știu exact unde sunt, totul e o poveste extraordinară și ea ne ține treji, și eu spun partea mea de poveste.

Sau poate a fost doar o zvâcnire involuntară de neuromediatori.

3 thoughts on “Arborescent

  1. Hai ca ai activat opțiunea de “leave a comment”. Este nevoie sa o activezi la toate postarile, probabil ca știi, sau nu știi?, căci altfel ea nu apare la finalul articolului, asa ca ne înghițim comentariile, nu le mai postam, ca nu mai avem cum.

    Voiam sa îți zic aici asa: “nimic nu e nimic, nimic nu e iluzie, nimic nu se pierde, moartea nu șterge nimic, de fapt; totul are sens (ca un ghem cald); toate zbaterile poarta fruct, toate…; știi exact unde ești, in povestea asta; știi exact unde ești, ai un sens…; totul e o poveste extraordinara și ea ne tine treji, și tu spui partea ta de poveste.

    Si tu spui partea ta, cu sens.”

    (Chiar și zvâcnirea involuntara de neuromediatori are un sens, și partea ei în povestea extraordinara…)

  2. Și îți las un feedback aici și la articolul cu Tratatul, daca acolo nu se poate inca: în primul rand, îmi imaginez ca ți-a bubuit inima sa îndrăznești sa postezi rândurile astea cu miza de “carte” – sau poate atâta te ai enervat pe ele ca le-ai trosnit aici ca să scapi de miza, și nu ti-a mai bubuit nimic? În al doilea rand, pentru ca pe mine ma obosește filozofarea, pe mine m-a prins de la penultimul paragraf, deci de unde începe cu “Nu știu”, acolo am înviat (dar te am urmărit și la început, asa cum am putut, ca știam ca merita efortul pana la urma). Și în al treilea rand, îmi vine sa plâng ca articolul asta se termina cu speranța – la propriu și la figurat. Fragila, clar, ca un pui de căprioară pe picioare tare nesigure – dar e. Uneori o caut cu lumânarea printre rândurile tale și ma îngrijorează și ma întristează adânc cand nu o găsesc. Nu se poate psihiatru fără speranța – ai fi sortit pieirii… Asa ca, da, mi a venit sa plâng la sfarsit. În al patrulea rand: pfuaaai, ai scris… Ai început sa îți scrii cartea, ba chiar sa o și publici… Efectiv, ai început.

    1. Dragă Eva,
      Speranță am destulă. Probabil că atunci când îmi scade nivelul de speranță, când e in reflux, scriu aici. Și tare bine îmi prinde că mi-ai răspuns, deși mă și intimidează cumva. Pentru că, deși scriu și asta mă ajută, n-aș putea să o fac dacă m-aș gândi prea mult că sunt citit. E un vechi (ca un reumatism) paradox.
      Mulțumesc mult!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *