…e cea mai valoroasă frază.
Realitatea se recunoaște prin aceea că e incertă. Putem să facem sofisme la nesfârșit, discutând ce e real și ce nu, dacă Don Quijote e mai puțin real decât un anonim în carne și oase de pe stradă, dar, pentru mine, o percepție adecvată a realității are în ea însăși o autocritică, o frână de urgență: conștiința faptului că e supusă erorii și limitelor.
Din contră, percepțiile, amintirile, trăirile false, halucinatorii, au incluse în ele certitudinea validității lor. Oamenii, atunci când cad, sunt capabili de gradul maxim de eroare, în care eroarea e invulnerabilă, pentru că exclude din ea propria ei critică.
Așadar e bine, normal și sănătos să ne îndoim de ceea ce vedem, să simțim că bâjbâim prin ceață, să știm că nu știm ce va fi mâine, să știm că toate previziunile noastre sunt doar aproximări. Când nu recunoaștem haosul, devenim haos.
Aș merge mai departe: nesiguranța e însăși bogăția vieților noastre. Nesiguranța, cuplată cu speranța. Construim lucruri despre care știm că se vor dărâma, dar putem spera că vor dăinui cumva.
În ultima vreme sunt fascinat (atât de târziu) de Atena lui Pericle. La scală istorică, democrația Ateniană, în mijlocul tiraniilor și imperiilor, a durat foarte puțin, și cât a durat a fost mereu vulnerabilă, mereu tentată să cadă ea însăși în tiranie și intrigă. Dar partea importantă din ea, sistemul de idei pe care Pericle le-a declamat la Kerameikos, printre morți și vii, s-ar putea să dureze cât omenirea.
Ignoranța socratică, acel „știu că nu știu nimic” nu e doar baza și ingredientul oricărei înțelepciuni posibile, e baza sănătății mintale. În absența ei, nu doar că rămânem ignoranți, ci ne sărăcim până la dezintegrare. Și nu vorbesc aici de boala psihică francă, cea pe care o tratăm cu medicamente, ci de oglinda ei socială, boala virtuală din noi toți.
Priviți-i pe cei care cred că știu. Spun aceleași lucruri mereu, până la a-și pierde identitatea, până la a deveni caricaturi stereotipe. Au fost striviți și posedați de povestea de care s-au agățat cu disperare, pentru că părea mai ușor de acceptat decât incertitudinea. Toate ideologiile maligne îi despoaie pe oameni de ceea ce sunt, îi transformă în mase adormite, care „știu” cine e bun și cine e rău, cine trebuie ucis, cine trebuie să trăiască.
Robert Burton spunea, după lunga sa prefață la Anatomia Melancoliei, că în era noastră e atât de multă durere și nebunie încât e nevoie de o mie de Heracliți să o plângă și de o mie de Democriți să râdă de ea. Asta era acum patru sute de ani. Nevoile au crescut de atunci.
Mulțumesc!
As mai spune atât de multe, și totusi nu pot, și nici nu are sens, deja ai spus tu.
Dar eu as spune-o din nou, as repeta, ca un ecou…
Voi îndrăzni sa povestesc ceva, totusi – și cu asta voi spune tot ce simt sa spun. Cu puțin timp înainte sa moara, vlăguit de boala și întins pe canapeaua care i-a cuibărit trupul tot mai firav, tata ma privea în ochi. Eu stăteam pe podea și îl țineam de mana. El era tata: ferm, intransigent, chiar rigid, desi poet; știa sa dea cu pumnul în masa la nevoie și sa tune amenințări, chiar dacă nu îl mai ajuta sănătatea; ținea cu prețul vieții la valorile sale; putea sa îmi arunce o singura privire de dezaprobare și sa îngheț de rușine, fără sa am nevoie de nimic altceva. Imi impunea respect și era de altfel singurul meu reper din familie.
Eu eram studenta, cu o viata dezordonata și dezorganizata, cu emoții distructive și puneri în act…
Îmi era rușine cu mine în fata lui, și teama sa nu îl necăjesc, asa ca multe – cam tot ce puteam – ii ascundeam.
Dar acum urma sa se stingă. Nu știam câte ocazii mai am sa ne privim în ochi și sa las vulnerabilitatea și iubirea sa circule între noi.
Eu descoperisem psihologia și credința în Dumnezeu, o credință diferita de a lui, pe care îl auzisem dezaproband-o toata copilăria mea: cu vehementa, cu argumente, chiar cu dispreț, la nevoie… Nu percepusem loc pentru deschidere, nici cât o stinghie.
Si acum veneam sa ii spun ca: “eu cred în ce spune Ortodoxia, tata, și am și duhovnic, pentru mine are sens…”
Nu știu cum de s-a deschis gura mea. Nu știu cum de am putut sa fac asa ceva, sa-i rostesc lui tata asa ceva, și nu știu de ce…
Dar știu ca el m-a privit în continuare în ochi, cu aceeași privire, neschimbata. Ma reflectam în privirea lui și ma “primeam” înapoi întreaga, ne-franta, ne-evaluata, ne-spintecata, ne-clasata, ne-anihilata… Ma primeam înapoi continua, curgătoare, coerenta.
Și după câteva astfel de clipe, am simțit cum îmi strânge mana (deși ii era tare greu sa facă un astfel de gest, abia mai avea putere).
Susținând-mi în continuare privirea, cu ochii aia mari și clari care doar ei mai rămăseseră din chipul lui, și facand un efort vizibil de a vorbi, mi-a răspuns, clar și serios: “Asa o fi, tata… Asa o fi.”
M-a strâns de mana și m-a privit în ochi o veșnicie după ce a spus asta. Asa mi se pare.
Nu știu cum sa descriu mai clar de atat: tata parca a fost un alt om, când a spus asta, și în felul în care a spus-o.
Mi-a dat voie sa descopăr ce nu a descoperit el, pentru ca nu a crezut. Mi a dat voie sa am eu dreptate (sau nu), mi-a dat mie voie ca el sa greșească.
Mi a dat un dar extraordinar: a crezut toată viata în ceva, și înainte de moarte mi-a dat ștafeta sa… cred în altceva decât el. El cu gura – și cu mana – lui.
Acest “s-ar putea sa greșesc”…
Ma rog sa îl asimilez și eu, acest “s-ar putea sa greșesc”, acest “asa o fi… ca tine, nu ca mine”.
Ca pe o punte spre veșnicie…
La mine a fost cam invers. Tata, om cu frica lui Dumnezeu, nu suporta sa râdem de fariseismul preoților. In mintea lui, biserica si Dumnezeu erau acelasi lucru. Am inceput sa caut prin religiile altor popoare si chiar sa sap pe toate blogurile si blogusoarele românești unde ni se vând la taraba potiuni magice de iluminat. Am studiat si blogurile de ortodoxie si m-a frapat siguranta ortodocsilor ca ar fi singurii deținători ai Adevarului. Sa crezi asta inseamna sa te crezi ajuns la capat de drum si sa nu mai cauți, rămânând inchis intr-un sistem ce va degenera din cauza taierii legaturilor cu ceea ce este in afara insulei tale. Pana la Dumnezeu sunt barierele puse de oameni ce s-au crezut ajunsi la apogeu si au incetat sa mai caute.
Nu ca nu ar fi si ortodoxia o cale…Este, dar cu conditia sa intelegi ca ,fără fapte, dogma involueaza, credinciosii degenereaza sub nivelul pe care ar putea fi daca ar fi mai activi. Fara fapte si iubire.
Traim in Romania, tara in care toti se bat cu pumnul in piept ca vor binele copiilor, dar de fapt sunt doar batalii ale Ego-ului ce adeseori se sparge chiar in capul copiilor.
N-am cuvinte, Eva, pentru cât îți mulțumesc că ne-ai povestit cele de mai sus.