Am învățat mult în ultimii 13-14 ani, de când sunt medic specialist „pe cont propriu”. Singurătatea profesională a fost un profesor bun, m-a forțat să mă descurc, ca un copil picat în mare, care n-are încotro, dă din mâini și din picioare și stă la suprafață.
Deși, dacă încerc să spun ce am învățat, constat că știam toate lucrurile alea de dinainte. N-am făcut decât să îmi întăresc, prin experiență, cele câteva idei care se găsesc în toate cărțile bune de specialitate (și nu numai).
Așa că, dacă ar trebui să învăț pe altcineva la rândul meu, n-aș putea. Aș spune aceleași vorbe goale, nu aș putea transmite conținutul lor, rădăcinile pe care vorbele alea le-au căpătat în amintirile mele. Din fericire, nu voi avea ocazia să învăț pe nimeni, nimic.
Nici măcar lecția asta, a neștiinței și a neputinței.
🤣
Vorbesti despre singuratate dar tu ai familie.
Eu nu am, ma simt cu adevarat neputincioasa si singura, mi-e frica si nici nu stiu cum sa calmez anxietatea.
Am traversat ultimii ani de cosmar, m-am imbolnavit de inima.
E groaznic sun atacurile Satanei si nu stiu cum rezist, efectiv mi-e frica de anul asta.
Eu vorbesc de o singurătate profesională, nu personală.
Cât despre dumneavoastră, vă încurajez să cereți ajutor. Majoritatea suferințelor suferă alinare 🙂
Profesoarele mele minunate de flaut (nu vorbesc aici de cele care nu erau minunate) mi-au dat întotdeauna indicații stranii, de cele mai multe ori amuzante, cum ar fi (alaltăieri) să inspir în axile. Bine, hai, să vedem. Mă străduiesc să inspir, cum spunea deci Marion, în axile–și constat cum mi se relaxează și dilată laringele. Dacă mi-ar fi spus direct să fac asta, probabil că nu ar fi ieșit nimic-nimic. Este marea artă a pedagogiei să vorbești despre niște lucruri prin care să înleznești cu totul altele. Acestea fiind spuse, dragă Vlad, și citind blogul tău într-o duminică dimineață cenușie și cam umedă, chiar nu cred că tu nu ai putea să îi înveți pe alții. Nu cred și pace.
Adevărul e, dragă Pinocchio, că mi-ar plăcea mult să îi învăț pe alții, deci cu postarea asta am fost cam ipocrit. Vreo trei ani chiar am predat psihiatrie unor viitor psihoterapeuți, și a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale mele. (Erau încă mulți câini vagabonzi în București și ce mai fugăreau când mă întorceam cu bicicleta de la spitalul Obregia!) Mi-e teamă că nu voi mai avea vreodată ocazia asta, așa că postarea asta se poate citi și în registrul „struguri acri”