Câteva note despre crimă și boală mintală

  • Când apare o nouă știre precum cea a crimei din Brașov, primul meu reflex este să tac. Nu e un reflex neapărat prost: autoritatea și absurditatea morții, suferința familiilor, răul pe care îl poți face doar vorbind aiurea în asemenea ocazii, faptul că maximul de înțelepciune în asemenea cazuri e să îți recunoști propria ignoranță, iată destul motive pentru care e neapărată nevoie de o doză de tăcere corect administrată.
  • Din păcate, multe lucruri care ar trebui totuși spuse rămân nespuse. Așa că o să îmi iau inima în dinți și o să fac câteva remarci. Le scriu pentru mine însumi, ca note de jurnal de psihiatru, dar le și public, pentru că s-ar putea să nu pot face o versiune mai structurată prea curând.
  • Sunt limite clare în ceea ce pot spune. Ar fi incorect să emit diagnostice prezumtive și chiar și să-mi dau cu părerea dintr-o poziție profesională despre o speță pe care nu am examinat-o. Regula Goldwater etc. Așa că nu o să o fac.
  • De fiecare dată când un eveniment a cărui absurditate atinge asemenea magnitudine, oamenii flămânzesc după explicații, după sens, după o poveste coerentă care să îi ajute să integreze informația și să poată depăși, astfel, trauma. E ca un meteorit care lovește Pământul, unda de șoc se simte peste tot. Chiar dacă nu ai fost strivit de bolovan, chiar dacă locuința ta e încă în picioare și nu cunoșteai victimele, tot ești lovit de revelația faptului că atmosfera nu te protejează atât de bine pe cât credeai, că există probabilitatea ca într-o zi, când te aștepți mai puțin, să ți se întâmple și ție. Și atunci cauți explicații și, dacă nu le găsești, începi să fabrici scenarii, ca să poți să te pregătești cumva pentru o asemenea catastrofă. E una dintre funcțiile de bază ale minții umane. Publicul tolerează mai ușor o crimă, să zicem, de tip mafiot, pentru că acolo există o poveste plauzibilă, inteligibilă, decât o crimă de neînțeles. Chiar și un act terorist e mai tolerabil decât lipsa totală de sens. Empatia e necesară, chiar și faţă de criminali. Nu poți judeca fără ea.
  • Continue reading “Câteva note despre crimă și boală mintală”

Gânduri de trecut la ora de vară

Îi înțeleg pe pustnici, mă gândeam eu azi de dimineață, așteptând la trecerea de pietoni, în timp ce mașină după mașină mă stropea cu noroi înghețat.
Când ești mic de tot, nu e nicio separare între tine și mama ta. Am putea spune că atașamentul originar nici nu se formează, el e acolo „din prima”. Dinainte chiar să fii tu însuți. Până la urmă, cât timp ești corp comun cu alt organism nici nu ești tu însuți, decât într-o măsură abstractă sau etică.
Mai târziu, mergi la grădiniță (unii, mai devreme, la creșă) și acolo te rupi prima dată, spațial, vizual, de părinți. Ei pleacă la treburile lor și nici măcar n-au voie să mai intre în clădire până la ora închiderii. Tu rămâi și trebuie să formezi repede niște noi atașamente, temporare, cu lumea din jur. Și o faci destul de ușor, pentru că ești un animal eminamente social, atașamentul e primul tău instinct de dinainte să ai instincte.

Apoi tot crești și nu îți mai e teamă să te rupi, ba chiar, la adolescență, tânjești după ruptura de matrice. Dar de fiecare dată când te rupi, cauți febril un alt trunchi pe care să te altoiești. Te îndrăgostești, îți faci o gașcă, treci prin stupide și umilitoare rituri ale trecerii, doar ca să nu fi singur. Pentru că singurătatea doare și poate chiar să te omoare.

Dar hai să fim cinstiți măcar o clipă și să admitem că, fără un dram de singurătate, habar nu avem cine suntem, dacă suntem ceva, dacă mai e ceva acolo în afară de un lanț de atribute externe. De altfel, chiar ne administrăm doze homeopatice de singurătate, câte o oră ici-colo, pe fugă. Cât să vedem încă un episod de telenovelă.

Unii oameni, foarte puțini, simt că pot înghiți cantități mult mai mari de singurătate, și pleacă în pustie. Sau cel puțin așa ni se povestește. Nu ni se povestește prea mult despre ce fac ei acolo, zi de zi. Ceva or găsi ei, cei care supraviețuiesc. Unii chiar așa îl definesc pe Dumnezeu: e acel ceva pe care Îl găsești în pustie.

Pustia e mereu la doi pași, de altfel. Foarte aproape, ne tot ademenește cu cântecul ei de sirenă.

Pustia e chiar aici în oraș, mă gândeam eu în dimineața asta în care m-am trezit cu o oră mai devreme, că am trecut la ora de vară, și am simțit cu atât mai dureros ruperea de pat, de matricea viselor în care nu mai trebuie să fii tu însuți, ci doar o parte nedistinctă din inconștientul colectiv, precum omul ăla de zăpadă lacrimogen al lui Matei Vișniec, poate l-ați văzut la Țăndărică, care se duce la regele Soare să îl roage să oprească topirea, că e doar dreptul lui fundamental să existe și el, bine delimitat, trei bulgări unul peste altul, un morcov, o strachină și o mătură. Și ce face regele Soare? Îl transformă în vis, până iarna următoare.
Pustia e chiar aici, la trecerea de pietoni, unde stăm toți, un grup de străini, stropiți ritmic cu noroi înghețat de alți străini. Am putea să începem să ne regăsim, că alt pustiu mai bun nu cred că o să mai primim.

Poza e de aici.

Ora în ochiul pisicii

Întotdeauna au fost pisici în cartierul ăsta. Generații peste generații de feline gingașe și feroce, ele sunt ultimii locuitori adevărați ai zonei, acum că oamenii nu mai ies din cutiuțele lor de oţel. Inamicii lor naturali, copiii și maidanezii, sunt deja de domeniul istoriei, precum maidanul însuși, așa că nimeni nu le trage de coadă, nimeni nu le fugărește, e epoca lor de aur, e sfârșitul istoriei.

În zona noastră, vieţuiesc un motan și trei mâţe. Două dintre ele, Luna și Zurli, sunt ale mele. Încă n-am apucat să le castrez, așa că sunt foarte, mă rog, mă înțelegeți, neacastrate. In alte privinţe, sunt foarte diferite.

Zurli e o vagaboandă cu origini obscure. Nu stă înăuntru decât ca să doarmă, altfel își face mereu rondul, pe la vecini (de unde primește tot felul de gustări de lux), pe afară, prin copaci, explorând tunelele secrete ale vechii clădiri, pe unde numai animalele mici încap și care duc prin zone misterioase, de o auzi că miorlăie fantomatic din pereți.

Ieri am văzut-o plimbându-se pur și simplu la aer, bucurându-se de vremea dulce. S-a apropiat senzual de motanul Ciufi, un imens norvegian de pădure, căruia îii dădea cu coada pe la nas. Ciufi o simpatizează pe Zurli, dar nu are alte reacții mai masculine.

– Tu chiar așa, nimica? îl întrebă Zurli, privindu-l printre mustățile lungi.
– Zurli, ești foarte tânără și frumoasă, și în alte vremuri n-aș fi zis nu, dar sunt de multă vreme eliberat de instinctele astea primare.
– Și nu te deranjează? E primăvară, până și copacii sunt în călduri! Nu ți-e dor de îndrăgosteală?
– Poate, un pic, dar nu foarte mult. Vezi tu, am descoperit plăcerile mai profunde și mai liniștite, intelectuale. Găsesc că pot să devorez un șoarec sau o vrăbiuță metodic și analitic, în loc să îi halesc dintr-o bucată, așa cum îmi dictează foamea, de parcă azi ar fi ultima zi. Totul îmi apare așa cum e în adevăr, nu colorat de propriile mele emoţii. Mă așteaptă o viață lungă și senină, și sunt o pisică mai bună decât motanii de stradă care își riscă viețile și se sfâșie între ei pentru cineva ca dumneata. Eu mă bucur de tine în mod neegoist, în orice anotimp, fără pretenții la exclusivitate, distant și platonic așa cum merită să te bucuri de semenii tăi. Căci de prea aproape nu mai vezi nimic, decât propriul tău bot și propria ta reflexie în fundul ochilor celuilalt. Și de ce ai vrea pe cineva doar pentru tine? Un mare motan a zis: Continue reading “Ora în ochiul pisicii”

Un rêve sans étoiles est un rêve oublié

Una din două, ori am devenit un pierde-vară visător tocmai acum, în floarea vârstei mele, ori sunt un closeted psychoanalist, căci sunt pe cale să vă povestesc încă un vis, de aseară.

Am adormit după o seara petrecută la săniuș, cu copii, și cu speranța cum că, la trezire, va fi primăvară. Am visat că m-am trezit în toiul nopții. Menționez că nu eram deloc conștient că visam, textura visului era foarte reală. M-am uitat pe fereastră și am rămas cu gura căscată: cerul era mai senin și mai înstelat decât am avut vreodată ocazia să îl observ în stare de veghe. Constelațiile erau la locul lor, atât cât mi le amintesc, dar fiecare stea era mult mai strălucitoare, și parcă fiecare constelație conținea mai multe stele, deși n-am stat să le număr. Izvorând din Licorn, urcând până în Cassiopeia și apoi vărsându-și laptele către Scorpion, Calea Lactee era și ea extrem de limpede. Cerul însuși nu era negru, ci roșiatic, așa cum îl poți vedea în iernile înzăpezite sau în fotografiile cu lungă expunere. Am și acum imaginea în minte.  Continue reading “Un rêve sans étoiles est un rêve oublié”

Suntem cine suntem

“Cine sunt eu?”  e o întrebare imposibilă. Conține în sine propriul ei paradox. Căci răspunsul, oricare ar fi el, prin simpla lui enunțare devine un obiect. Iar „cine” e mereu subiect.

Suntem cine suntem, nu ceea ce suntem, spune un vechi adagiu apocrif.  Ar trebui așadar să avem două verbe „a fi” diferite, unul referitor la identitate , altul la atribute tale. Poți să ai diverse meserii, psihiatru, macaragiu, pianist, etc, dar asta nu înseamnă că Ești un psihiatru, macaragiu, pianist. Oricând poți înceta a mai fi pianist, că vrei sau că nu vrei, dar nu poți înceta să fii tu însuți, atâta timp cât trăiești.

Și cu toate astea, absorbim mult din ceea ce suntem în ceea Suntem, ne amprentează puternic identitatea, într-atât încât, atunci când încetăm a mai fi acel lucru, e întotdeuana o traumă, o ruptură dureroasă. Continue reading “Suntem cine suntem”

Orașul ascuns

Dumneata, cititorule, ai vreun vis care se tot întoarce?

Eu am câteva. Mama mea, profesoară de română, îmi povestea că una din propriile ei profesoare din facultatea de Litere, când era supărată pe elevele ei, le spunea că sunt atât de proaste încât își povestesc unele altora ce-au visat azi noapte. E ceva profund în insulta asta: să nu fii în stare să deosebești visul de realitate, nu precum în psihoze, ci omenește, ca valoare, e un defect. Tot argumentul sfântului Anselm se bazează pe faptul că realul este întotdeauna superior imaginarului – dacă aserțiunea asta e adevărată, atunci Dumnezeu există, crede el. Mai târziu însă, Unamuno, un mare „susținător” al realității, a încurcat ițele întrebându-ne în ce fel e oricare dintre noi, ființe în carne și oase, mai „real” decât un personaj imaginar precum Don Quijote.

Așa încât, de regulă, neavând de altfel nicio veleitate psihanalitică în mine, nu dau atenție propriilor vise, le consider artificii ingenioase cu care creierul meu dă cu mătura prin ungherele unde se adună cel mai mult praf, și nimic mai mult. Precum aspiratorul meu: fără el, casa mea ar fi mult mai murdară, dar asta nu înseamnă că merită să pierd timpul cântându-i osanale și examinându-i minuțios măruntaiele de electrocasnic.

Dar un vis care mă tot vizitează, fără să mă anunțe înainte, poate ăsta merită mai multă considerațiune.

Visul de care vă zic, și cu care m-am întâlnit chiar aseară, e de fapt un oraș. Periodic, dar rar (o dată la câțiva ani), mă visez în același oraș. În vis, îi zic Pucioasa, dar nu e deloc Pucioasa reală, orașul bunicilor mei în care am petrecut niște vacanțe când eram mic. Geografic și descriptiv, nu are nicio legătură cu ea. Probabil că i-am dat numele ăsta pentru că rimează cel mai bine cu rezonanța afectivă, nostalgică, a adevăratei Pucioase.  Continue reading “Orașul ascuns”

Luminiţa de Crăciun

A fost odată o fetiță pe care o chema Luminița.

Luminița avea cel mai bun suflet din tot orașul. Ea însă nu știa lucrul ăsta și, dacă ar fi știut, nu ar fi interesat-o prea tare. Nu se gândea niciodată la cât de bun e sufletul ei sau câte fapte bune trebuie să facă. Pur și simplu, îi venea foarte ușor să facă fapte bune, era pentru ea ceva la fel obișnuit ca joaca.

Părinții Luminiței își dăduseră seama foarte devreme ce suflet bun avea fetița. Încă de când era un prunc, obișnuia să ofere din biberonul ei și celor din jur. Când avea doi ani, a fost întrebată pentru prima dată ce-și dorește de Crăciun. Fetițele obișnuite ar fi zis poate „o păpușă” sau „o rochiță” sau chiar „o tabletă”, dar Luminița a zis că vrea un baston pentru bunica, o mașină nouă pentru tati și o vacanță la Soare pentru mami. Vedeți voi, în loc să fie atentă doar la desene animate, Luminița auzea imediat când cineva își dorea ceva, ținea minte, și ar fi făcut orice ca să îndeplinească acea dorință.

Când a mai crescut și a ajuns la școală, Luminița a început să facă tot mai multe daruri. Dăruia prietenilor ei cele mai frumoase jucării pe care le avea. Asta i-a îngrijorat și i-a necăjit pe părinți. Tatăl ei încercă să îi explice că ceilalți copii aveau și ei jucării, cumpărate de părinții lor.

– Dar, tati, Ancuței îi plăcea mult păpușa mea cu păr roz, mai mult decât îi plăceau toate păpușile ei! Așa mi-a zis! A fost foarte bucuroasă că i-am dat-o!
– Copiilor le plac mereu jucăriile când sunt noi, apoi se mai și plictisesc. Și eu nu dau atâția bani pe jucării ca să ajungă la copii pe care nici nu-i cunosc. Să știi că nu-ți mai iau nicio jucărie! răspunse tatăl, de-acum de-a dreptul mânios.

Luminița căzu pe gânduri. Nu doar că îi părea rău că își supărase tatăl, dar își dădu seama că el avea dreptate. Când cineva îți face un dar, îl face doar pentru tine. Cu fiecare dar, vine și o părticică din sufletul celui ce îl dăruiește, iar pe omul acela îl va durea dacă vei da mai departe părticica lui de suflet.  Nu își dăduse seama până acum. Ea însăși nu s-ar fi supărat dacă Ancuța ar fi dăruit la rândul ei altcuiva păpușa cu păr roz. Dar asta pentru că Luminița avea un suflet nemaipomenit de mare, încât putea da din el oricât, fără să o doară câtuși de puțin, și nu se termina niciodată!

Pasămite, era ceva năzdrăvan la fetița asta. Continue reading “Luminiţa de Crăciun”

Manelele și facultatea de medicină

Mica știre a zilei de ieri este că „o manea” a lui Carmen Șerban are un videoclip filmat în biblioteca facultății de medicină din București. Marile știri sunt altele mult mai nasoale, dar cred că merită să ne aplecăm nițeluș și asupra ăsteia. Și nu doar pentru că a explodat cu mare fâs pe facebook, stârnind vechea dezbatere ciudată pro/contra-manele. Am avut flash-backuri de acum douăzeci de ani, când manelele erau main-stream și Marius Tucă făcea talk-show cu invitați Pruteanu și Adrian Copilul-Minune.

Iată-l, în toată splendoarea lui autotunată:

Chestia de mai sus a generat ditamai revolta. Mulți studenți la medicină, mulți medici foarte supărați pe treaba asta. Argumentul principal e că asocierea UMF cu manelele e o josnicie, ceva ce afectează prestigiul înaltei caste a medicilor. Am văzut și eu videoclipul, nu mi s-a părut nimic în mod special josnic la el, un cântecel de dragoste pentru mase, cum ies pe bandă rulantă zi de zi. Se vede la final conturul unor fese, dar, în perspectivă, practic fiecare videoclip pe care îl încasăm de la televizoarele atârnate pe holurile tuturor instituțiilor din toată țara care își permit televizoare (inclusiv unele spitale de stat din Capitală) include o imagerie foarte senzuală, într-atât încât ea a devenit norma și nu mai șochează pe nimeni. De altfel, nu cred că fundul respectiv a revoltat oamenii, ci conceptul în sine de „manea”.   Continue reading “Manelele și facultatea de medicină”

Cum se transformă anxietatea în depresie

Cum se transformă anxietatea în depresie

– poem în proză non-fiction –

Mai întâi e anxietatea.

De multe ori goală de orice gând și orice logică, atacându-te în plină zi senină, când erai în plin avânt, sau când te ridicai de jos, sau când dormeai.

Ca să eviți tigrul care pândește din iarbă, ajungi să nu mai faci multe lucruri.  Nu mai urci pe munte, nu mai mergi cu metroul, cu liftul sau chiar nu mai mergi deloc, nu mai scrii romanul ăla, nu mai ceri promovarea, nu mai vrei promovarea, nu mai dormi, nu mai privești afară pe fereastră, ci doar înăuntru, sub epidermă, unde e întuneric și tigrul s-ar putea ascunde mai bine. Dar tigrul deja te-a prins, te ține de gât. Nu simți nodul ăla acolo?

Mai întâi e doar anxietatea. Apoi vin gândurile. Pentru fiecare lucru pe care ai vrea să-l faci, sunt o mie de gânduri care te împiedică să îl faci. Toate pline de anxietate. Că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Că ești mai în siguranță dacă nu.

Dar nimeni nu poate fi anxios la nesfârșit. La un moment dat, anxietatea seacă, iar pe albia ei uscată se vede doar oboseala.

Dar gândurile rămân. Gândurile sunt foarte puternice, nimeni nu le dărâmă. Omul e o trestie gânditoare, și de aici vine toată puterea și slăbiciunea lui. Rămân gândurile, golite de orice anxietate și pline de o hotărâre care nu e a ta. Și de fiecare dată când ai vrea să faci ceva, ele vor fi acolo, spunându-ți nu.

Și pentru că totul trebuie să aibă o logică, dacă stai de vorbă cu gândurile astea, justificări o să fie, destule: că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Dar fără anxietate. Și toate par adevărate și logice, logica nimicului, logica entropiei și a disperării.

Și pac! ești deprimat(ă).

Adu-ți aminte de unde a pornit totul. De la un tigru invizibil, pe vremea când erai în plin avânt. Adu-ți aminte că, împotriva tuturor dovezilor, afară era soare și s-ar putea să mai fie încă. Ce ai pățit tu nu e Universul Indiferent, ci doar o rană. Iar rănile se vindecă.

Cere ajutor.

Două poeme despre lună

Sunt două scurte poeme despre lună care mă obsedează de ani de zile. Sigur vechii mei cititori (toți cei 1,5) le știu deja. Ambele sunt în spaniolă, iată-le mai jos, dimpreună cu traducerea mea, care are doar rolul inteligibilității și nicio pretenție artistică.

La Luna (J.L.Borges)

Hay tanta soledad en ese oro.
La luna de las noches no es la luna
que vio el primer Adán. Los largos siglos
de la vigilia humana la han colmado
de antiguo llanto. Mírala. Es tu espejo.

Luna

E atât de multă singurătate în aurul acesta.
Luna nopților nu e aceeași
Cu cea văzută de Adam cel dintâi. Lungile veacuri
De priveghi al oamenilor au umplut-o
cu cânt străvechi. Privește-o. Îți e oglindă.

Colmena (F.G.Lorca)

¡Vivimos en celdas
de cristal,
en colmena de aire!
Nos besamos a través
de cristal.
¡Maravillosa cárcel,
cuya puerta
es la Luna!

Fagure

Locuim în chilii
de sticlă,
într-un fagure de văzduh!
Ne sărutăm
prin sticlă.
Minunată închisoare,
a cărei ușă
e Luna!

 

Le-am pus în ordinea în care m-am întâlnit eu cu ele, deși poemul lui Lorca, apărut în volumul Romancero Gitan, în 1928, e primul, cronologic. Lorca avea pe atunci 30 de ani, vârsta la care poate începi să intuiești adevăratele dimensiuni ale singurătății oamenilor.

Cea a lui Borges e probabil din volumul “La moneda de hierro” (Moneda de fier) din 1976, când scriitorul avea deja 77 de ani. Spun „probabil” pentru că am găsit poemul în vreo colecție, ci într-o carte de interviuri pe care, între timp, am pierdut-o, iar internetul nu prea mă ajută.

Sunt două poeme foarte asemănătoare și foarte diferite în același timp, doi poli ai aceleiași idei. Și nu e doar idee abstractă, ci o idee platonică, pe care niciunul dintre ei nu a gândit-o, ci s-a născut din măruntaiele arhetipale ale sufletului omenesc.

Două poeme benigne în aparență, înfricoșătoare în esență. Pentru Lorca, toți oamenii, deși se văd, sunt îndemnițați în singurătatea lor și singurul lor punct de întâlnire e îndepărtat și inaccesibil. Nu noi ne întâlnim, ci tânjirile noastre. Pentru Borges, realitatea însăși e de neatins, pentru că, de-a lungul erelor, am pictat-o cu toate angoasele și fanteziile noastre, am transformat-o într-un cântec. Nu doar că suntem singuri, dar trăim în propriul nostru vis.

Semnele de exclamare ale tinereții lui Lorca, punctele academice ale bătrâneții lui Borges. Undeva în mine e un fel de clopot, a cărui limbă, lovindu-se de punctele diametral opuse ale cicumferinței sale, produce poemele astea.