După atâția ani, trebuie să te schimbi.

Deja te cunoști prea bine, fiecare cută, fiecare capriciu, fiecare tabiet și obicei prost. Aceleași străduțe omenești bătute zilnic, și pe din afară, și pe dinăuntru (precum șosetele). Trezirea, înaintea tuturor, cafeaua neagră în timp ce doomscrollezi, drumul până la serviciu, drumul pe care teama îl parcurge din vizuina ei fierbinte până la bulevardele circulate ale gândurilor. Cu regularitatea tramvaielor, aceleași reproșuri, aceleași dureri, aceeași speranță sfâșietoare, vecină cu disperarea, dar și ea prea veche, adusă de spate, slăbită.

Aceeași masă nesănătoasă și gurmandă în fiecare seară, la televizor, scormonind cu linguroiul în borcanul cu marmeladă.

Viața ta e o rugăciune ciudat formulată, pe un rozariu de pietre.

Trebuie să te schimbi. Schimbarea vine încetul cu încetul, încă un fir alb de păr, încă un rid, iarna deplasându-se imperceptibil, an de an, cu încă un pas, către primăvară. Dar nu asta e schimbarea ta. Ce cauți tu e o lepădare de piele, precum șarpele despre care unele basme spun că nu moare niciodată, la sfârșitul unei vieți capătă alta.

Dar tu nu ești șarpe, și în spatele pielii nu e altcineva. Poți doar să mai adaugi o piele, peste cea veche, sperând – din nou, sperând – că forma nu e doar o mască, să fii actor e mare meserie, devii tu însuți duhul care te posedă.