Firescul este arma noastră

Dacă România e în vreun război acum, atunci e un război psihologic. Și dacă e vreo armă folosită, atunci e internetul și social media. Și dacă sunt răniți – și sunt deja – atunci rana e deocamdată în mental.

Pandemia nu ne-a făcut mai puternici. Din contră, ne-a frăgezit bine în pregătirea războiului ăstuia. Măcar dacă ne-am aminti cum s-au desfășurat lucrurile, poate am trage niște învățăminte. La început a fost marele val de panică, cu devalizarea rafturilor de hârtie igienică, poliția militară la fiecare colț de stradă, amendarea pacienților mei care veneau, săracii, la doctor, uitând să-și ia adeverința cu ei, pictarea doctorilor cu aripi de înger pe ziduri. Nu a durat însă mult și am început să-i scuipăm pe doctori în față, să le spargem geamurile, să regresăm la gândire magică, să ne temem de conspirații cu cipuri și să huiduim la nimereală ca apoi să ne autoerijăm în eroi neînfricați descinși din legende. Au venit alegerile, în parlament a intrat un partid ciudat, ne-am împărțit în tabere, ne-am luat la harță, fiecare cu coșmarurile lui, ne-am întors spatele prietenilor, iar oamenii de bună credință, în principiu, au amuțit, pentru că nu știau nici ce să creadă, nici cum să vorbească.

La un moment dat nu înțelegeam motivația publicațiilor dubioase care produceau în program non-stop știri false și conspirații. Ce interes putea avea cineva să se îmbolnăvească și să moară cât mai mulți oameni, iar ăia care rămân să se intoxice de suspiciune și frică? Dar de îndată ce gândeam cuvântul „interes” îmi dădeam seama că eu însumi deveneam suspicios, eram forțat să o fac. Ingenioasă și cinică capcană. Și atunci mă retrăgeam în lumea mea mică și mă gândeam la altceva. Și găseam explicații psihosociale: burnout-ul, epuizarea emoțională, care, în loc să evolueze spre depresie, așa cum o face de obicei, virase spre psihoză, spre un clivaj delirant de masă. Și cred și acum că, fără deversarea emoțională de la început, care ne-a mâncat repede resursele, tot restul n-ar fi fost posibil. Dar trebuie să îmi asum suspiciunea că războiul începuse de pe atunci, că pandemia a fost o ocazie de a lovi cu toată energia în mințile și reziliența oamenilor, și au fost părți care au profitat de asta, și le-am tratat cu prea multă ușurință și clemență.

Acum însă istoria se repetă atât de fidel încât, chiar dacă o fi o coincidență, ce fel de capete avem dacă ne purtăm la fel? Suntem ispitiți să intrăm cât mai repede în modul de război și fugă, pare logic, pare prudent, trebuie să supraviețuim! Suntem stârniți de „share”-uri aparent bine-intenționate, protocoale expirate de apărare nucleară, cum să halim iodură de potasiu, ce inginerii financiare să facem ca să nu rămânem săraci lipiți pământului. Doar că nu o vom putea ține așa la nesfârșit. La un moment dat o să apară – apar deja! – mecanismele de apărare, negarea de exemplu, și sunt urmate imediat de scenarii, conspirații, confuzie întreținută voit, agresvitate, dușmănie civilă.

Dacă suntem într-un război, atunci singurul mod de a ne lupta e să nu cedăm ispitei fricii. Nu ca să „murim cu arma în mână”, ci ca să ne păstrăm sănătatea minală. Dacă reușim asta, ar fi deja o victorie premergătoare teribilă. Iar eu nu știu alt fel de a mă lupta decât să îmi duc copiii la școală, să merg la clinică și să îmi văd pacienții, să mânânc un covrig de la colț, să citesc cărțuliile mele și să mă mă minunez de ninsoarea din pădure. Dar nici eu nu sunt imun, cum nu am fost nici în pandemie. Acum doi ani, stăteam cu bagajul făcut să ascult fiecare conferință de presă, făcând obsesiv planuri de cazat copiii pe undeva în caz că am fi trimiși pe frontul Covid. Aseară, încercând să adorm, m-am trezit gândindu-mă ce naiba voi face dacă mă vor mobiliza la armată – cu siguranță frontul nu va avea nevoie de sute de psihiatri, unii dintre noi vor pansa răni și vor amputa membre, alții poate vor fi combatanți, dacă vom prididi de la examinat oameni disperați de teamă. Așa că vă îndemn să nu disperați de teamă. Să nu îmi mai dați de lucru. E bine să ne pregătim, dar în pregătirea asta cel mai important e să ne căutăm, să ne construim liniștea și normalul. Vor veni vremuri mai rele sau mai bune, vom fi mai săraci, mai fricoși, vieții omenești îi va scădea valoarea la bursa valorilor universale, cum se întâmplă de obicei la război. Sau nu. Nu știm ce se va întâmpla, poate ce e mai rău. Și ce e mai rău va veni chiar dacă dormim deja cu el în pat și mergem cu el de mână pe stradă. Ce e mai rău vine entropic, fără efort. Pentru ce e mai bun trebuie să luptăm, fiecare în parte, cu semințele de război care tot dau să încolțească în noi.

3 thoughts on “Firescul este arma noastră

  1. Hai sa-ti spun un secret: lumea nu crede chestiile alea, doar o parte a presei a incercat sa induca panica.
    Lumea a rezistat foarte bine, surpinzator de bine dat fiind ca erau antrenati de o viata intreaga.
    Alt secret: lupta cu viata a fost dura si inainte de pandemie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *