The world a better place

Acum niște ani, parcă prin 2018, mă hotărâsem eu să ies din exilul profesional în care intrasem doar pe jumătate conștient de el și să încep să frecventez congrese și alte locuri unde aș fi putut să-mi întâlnesc colegii și să îi ascult. Ba chiar, pentru o foarte scurtă perioadă, mi s-a făcut onoarea să fiu purtător de cuvânt al Asociației Române de Psihiatrie și Psihoterapie. N-am fost bun la job-ul ăsta: în scurt timp, am făcut niște gafe care m-au făcut să mă retrag singur în conul de umbră de unde ieșisem. Singurele mele contribuții au fost niște ferpare de deces pentru vreo doi colegi eminenți, pe care însă nu îi cunoscusem și despre care nu știam, de fapt, nimic. Asta mi s-a spus să fac, asta am făcut. Până și treaba asta am făcut-o prost, au ieșit niște CV-uri sterile, dar mă alin cu ideea că era ceva ce nu voiam să fac, despre oameni care mi-au fost, din păcate, străini.

Mi-am adus aminte de asta deunăzi, când am citit în jurnalul de psihiatrie pe care îl prefer, Psychiatric Times, o rubrică cu necroloage despre psihiatrii care au murit în anul ce se termină (și nu au fost menționați la vremea respectivă).

https://www.psychiatrictimes.com/view/psychiatrist-eulogies-from-around-the-world

Niște texte atât de simple despre colegi care nu mai sunt, pe care autorul, nimeni altul decât marele Steven Moffic (nu a delegat vreun pițigoi, ca mine, să le scrie în locul lui), și-i amintește ca pe niște oameni adevărați, cu care s-a întâlnit ocazional sau i-a cunoscut mai mult sau mai puțin bine, și efectul e cu atât mai dramatic.

Despre unul dintre medici, mort la doar 45 de ani, e citat și un pacient:

“I am a former patient of Dr O’Leary’s and it is obvious to me that he was trying to make the world a better place, and that is what he did for me.”

Cât aș vrea să fiu vrednic să spună cineva așa ceva despre mine, când o fi să fie!

Strada Muzicuței

Sunt locuri ciudate în București, oprite în evoluție, locuri umile dar frumoase ca un haiku. Trecătorul obișnuit nu le vede și nu le bate cu pasul, pentru că nimeni nu are treabă pe acolo, iar trecătorii obișnuiți au mereu o treabă. Să te plimbi aiurea, fără țintă e, pentru mulți, ciudat, poate un semn de boală mintală, poate moft bun de disprețuit cu blândețe.

Eu mă plimb așa cum cândva citeam poezii. Profit de timpul care se eliberează în mod neașteptat, cel mai adesea vreo consultație anulată. Așa a fost azi, când am ieșit din policlinica din Băneasa și m-am plimbat primprejur. Am dat peste o stradă îngustă, Muzicuței, care cobora dealul dintre Dobrogeanu-Gherea și Gârlei. E o stradă involuntar pietonală, pentru că oricum nu e loc de trafic auto pe ea. Nu are nici trotuare. E practic, o uliță. La un colț, e o casă bătrânească, abandonată dar cândva a fost a unui gospodar înstărit, poate dintre cei împroprietăriți de Cuza, a fost cartierul lor de altfel. În jur sunt livezi de legume, chiar și o vie, mică dar bine îngrijită, mi-a adus aminte de cea din Montmartre. De fapt, chiar alături e strada Podgoriei, ceea ce ne face să bănuim că acea vie a fost, demult, mult mai mare. Un smochin a explodat dintr-o curte, e greu de fructe. Orașul tace brusc pe Muzicuței, auzi doar niște găini, greieri și, în depărtare, foșnetul apei lacului Băneasa și sirena unui tren care merge spre mare.

Sunt mai multe străzi precum Muzicuței și toate merită explorate, ceea ce am și făcut. La final, m-am așezat pe o bancă, pe malul lacului, sub un plop imens și bătrân. Chiar pe partea cealaltă a lacului, privindu-mă în ochi, e un măslin sălbatic, un bulgăre argintiu în hățișul verde care crește neîngrijit și neîngrădit în jur. I-am zâmbit și i-am dat un nume, apoi am avut o conversație cu el, nu cu cuvinte, ci cu tăceri, așa cum se vorbește cu arborii.

M-am întors prin bucata de parc dinspre aleea Mateloților. Pielea mi s-a zbârcit când am văzut un mare șobolan alergând pe mal, dar șobolanul, la rândul lui, s-a oprit când un stârc a aterizat chiar lângă el. Și la doi pași de mine. Cu gâtul întins, era înalt cât un stat de om, o hieroglifă a grației. Două animale, unul urât, altul frumos, dar la fel de vii. Și, în fond, ele nici nu știau cât sunt de urâte sau frumoase, astfel încât nu au simțit recunoștință pentru că le-am văzut și le-am ținut minte mesajul secret.

Fotografie

În cele din urmă, omul e propria lui fotografie. Oricât s-ar zbate, rămâne în același loc, în aceeași poziție. Cu aceleași haine. Detaliile încăperii nu se schimbă. Soarele nu urcă, nici nu coboară din ochiul privitorului.

Doar hârtia îmbătrânește, se șifonează, face colțuri, se îngălbenește, se pătează. Dar, cu puțin noroc, hârtia trăiește mult mai mult decât omul.

Așa că degeaba vorbește omul. Degeaba aleargă. Tot ce poate face el e să privească. Să te privească din fotografie. În privirea lui e tot ceea ce e omul și tot ce are el de zis. Mirada fuerte.

Omul e propria lui icoană.

Încotro de acum?

Înțeleg acum vârsta mijlocie. Îmi e tot mai limpede ce nu merge, la mine, la societate, la meseria mea, dar sunt tot mai înțepenit în rutină ca să mai pot face ceva. Nu mai pot nici să schimb ceva, nici să plec. Pot doar să îmi văd de treaba mea zilnică.

Dacă a fost vreo schimbare în bine în ultimii zece ani, în domeniul sănătății mintale, ea nu a venit nici din partea psihiatriei, nici din partea Statului prin instituțiile sale (minister al sănătății, comisii și comitete, legislatori…), Ci de acolo unde ne așteptam, poate, cel mai puțin: de la societate, și de la pacienții noștri.

Pandemia a accelerat deschiderea societății către problemele de sănătate mintală, diminuarea tabu-urilor și stigmatului bolilor psihice, și oamenii cer mai ușor ajutorul decât o făceau în 2010 sau în 2019. Asta pentru că, până la pandemie, orice suferință psihică venea cu iluzia singurătății și rușinii, în timp ce în pandemie și acum, când alături e răzbiu, suferința și îngrijorarea e comună, povestea în care ne aflăm e împărtășită de toți, așa că rușinea nu prea își mai are rostul.

Avem pacienți tot mai educați și mai informați, unii mai informați decât noi, poate nu despre ultimele cercetări privind expresia genetică a receptorilor de serotonină, dar despre cum ar trebui să vorbim despre sănătatea mintală. Și avem pacienți tot mai dispuși să vorbească despre ce li se întâmplă. Ei vorbesc, scriu cărți, devin lideri de opinie.

Ne străduim și noi. Au apărut și la noi cărți de autori cum sunt Cătălina Dumitrescu sau Andrada Ilisan (care sunt psihoterapeuți, nu psihiatri), care sunt priviri lucide și profunde asupra domeniului. Dar sunt doar picături într-un ocean…

Între timp, subsemnatul muncește tot mai mult, mult prea mult, în același timp limitat, și e cu mult dincolo de oboseală, într-un teritoriu ciudat, post-modern, post-apocaliptic, în care se simte ignorant, ignorat și neputincios. Îmi e tot mai greu să vorbesc și să spun ce mă supără și ce nu merge. Când ești om mare, e tot mai greu și mai delicat, ca un rinocer de porțelan. Inclusiv eu însumi. Mă gândesc de zece ori: e adevărat? e necesar? nu rănesc pe cineva când vorbesc? și îmi dau seama că nici eu nu știu răspunsul la întrebările astea. Cât sunt eu de vină? Cât aș fi putut face? Mi-a rămas totuși capacitatea de a vedea, de a fi martor, chiar dacă în rest sunt doar o rotiță dintr-o mașinărie hârbuită și neterminată de atâta timp.

Cotroceni

Am ieșit ieri să-mi dezmorțesc picioarele și am ajuns prin Cotroceni. Am nimerit, din fericire, în fundătura Costache Negri. E o piațetă mică, cu o fântână colorată în mijloc și vile vechi împrejur. Cândva, vilele au fost toate gemene: cele de pe stânga identice cu cele de pe dreapta, dar timpul le-a despărțit. Chiar în fundătură, vila Eugenia e în stare bună și mândră, dar geamăna ei vis-à-vis, via Ecaterina, pare părăsită, fără geamuri și fără tencuială. Sper că tencuiala a fost dată jos pentru că va fi reparată și nu demolată. În fața ei, lângă gunoi, erau un morman de lucruri vechi, probabil aruncate din casă. Nu arătau a gunoi, era o ladă de lemn și tot felul de obiecte interesante. Un cuplu tânăr s-a apropiat de vechituri. Ea părea cam rușinată și se cam uita împrejur, să nu fie văzuți. El însă parcă era un copil în dimineața de Crăciun, atingând cu infinită grijă cărțile vechi.

Am vrut să-i zic domnișoarei să nu-i fie rușine, cel mult poate să fie puțin geloasă. Dar nu sunt chiar atât de ciudat încât să inoportunez oamenii, așa că am plecat mai departe, mulțumindu-mă să vorbesc cu pisicile, care abundă în cartier, nu sunt sălbatice pentru că au zgardă, și sunt foarte sociabile și dispuse la taclale.

Firescul este arma noastră

Dacă România e în vreun război acum, atunci e un război psihologic. Și dacă e vreo armă folosită, atunci e internetul și social media. Și dacă sunt răniți – și sunt deja – atunci rana e deocamdată în mental.

Pandemia nu ne-a făcut mai puternici. Din contră, ne-a frăgezit bine în pregătirea războiului ăstuia. Măcar dacă ne-am aminti cum s-au desfășurat lucrurile, poate am trage niște învățăminte. La început a fost marele val de panică, cu devalizarea rafturilor de hârtie igienică, poliția militară la fiecare colț de stradă, amendarea pacienților mei care veneau, săracii, la doctor, uitând să-și ia adeverința cu ei, pictarea doctorilor cu aripi de înger pe ziduri. Nu a durat însă mult și am început să-i scuipăm pe doctori în față, să le spargem geamurile, să regresăm la gândire magică, să ne temem de conspirații cu cipuri și să huiduim la nimereală ca apoi să ne autoerijăm în eroi neînfricați descinși din legende. Au venit alegerile, în parlament a intrat un partid ciudat, ne-am împărțit în tabere, ne-am luat la harță, fiecare cu coșmarurile lui, ne-am întors spatele prietenilor, iar oamenii de bună credință, în principiu, au amuțit, pentru că nu știau nici ce să creadă, nici cum să vorbească.

La un moment dat nu înțelegeam motivația publicațiilor dubioase care produceau în program non-stop știri false și conspirații. Ce interes putea avea cineva să se îmbolnăvească și să moară cât mai mulți oameni, iar ăia care rămân să se intoxice de suspiciune și frică? Dar de îndată ce gândeam cuvântul „interes” îmi dădeam seama că eu însumi deveneam suspicios, eram forțat să o fac. Ingenioasă și cinică capcană. Și atunci mă retrăgeam în lumea mea mică și mă gândeam la altceva. Și găseam explicații psihosociale: burnout-ul, epuizarea emoțională, care, în loc să evolueze spre depresie, așa cum o face de obicei, virase spre psihoză, spre un clivaj delirant de masă. Și cred și acum că, fără deversarea emoțională de la început, care ne-a mâncat repede resursele, tot restul n-ar fi fost posibil. Dar trebuie să îmi asum suspiciunea că războiul începuse de pe atunci, că pandemia a fost o ocazie de a lovi cu toată energia în mințile și reziliența oamenilor, și au fost părți care au profitat de asta, și le-am tratat cu prea multă ușurință și clemență.

Acum însă istoria se repetă atât de fidel încât, chiar dacă o fi o coincidență, ce fel de capete avem dacă ne purtăm la fel? Suntem ispitiți să intrăm cât mai repede în modul de război și fugă, pare logic, pare prudent, trebuie să supraviețuim! Suntem stârniți de „share”-uri aparent bine-intenționate, protocoale expirate de apărare nucleară, cum să halim iodură de potasiu, ce inginerii financiare să facem ca să nu rămânem săraci lipiți pământului. Doar că nu o vom putea ține așa la nesfârșit. La un moment dat o să apară – apar deja! – mecanismele de apărare, negarea de exemplu, și sunt urmate imediat de scenarii, conspirații, confuzie întreținută voit, agresvitate, dușmănie civilă.

Dacă suntem într-un război, atunci singurul mod de a ne lupta e să nu cedăm ispitei fricii. Nu ca să „murim cu arma în mână”, ci ca să ne păstrăm sănătatea minală. Dacă reușim asta, ar fi deja o victorie premergătoare teribilă. Iar eu nu știu alt fel de a mă lupta decât să îmi duc copiii la școală, să merg la clinică și să îmi văd pacienții, să mânânc un covrig de la colț, să citesc cărțuliile mele și să mă mă minunez de ninsoarea din pădure. Dar nici eu nu sunt imun, cum nu am fost nici în pandemie. Acum doi ani, stăteam cu bagajul făcut să ascult fiecare conferință de presă, făcând obsesiv planuri de cazat copiii pe undeva în caz că am fi trimiși pe frontul Covid. Aseară, încercând să adorm, m-am trezit gândindu-mă ce naiba voi face dacă mă vor mobiliza la armată – cu siguranță frontul nu va avea nevoie de sute de psihiatri, unii dintre noi vor pansa răni și vor amputa membre, alții poate vor fi combatanți, dacă vom prididi de la examinat oameni disperați de teamă. Așa că vă îndemn să nu disperați de teamă. Să nu îmi mai dați de lucru. E bine să ne pregătim, dar în pregătirea asta cel mai important e să ne căutăm, să ne construim liniștea și normalul. Vor veni vremuri mai rele sau mai bune, vom fi mai săraci, mai fricoși, vieții omenești îi va scădea valoarea la bursa valorilor universale, cum se întâmplă de obicei la război. Sau nu. Nu știm ce se va întâmpla, poate ce e mai rău. Și ce e mai rău va veni chiar dacă dormim deja cu el în pat și mergem cu el de mână pe stradă. Ce e mai rău vine entropic, fără efort. Pentru ce e mai bun trebuie să luptăm, fiecare în parte, cu semințele de război care tot dau să încolțească în noi.

Ce mai așteptăm?

Așteptarea e o chestiune omenească și absurdă.

Ne petrecem aproape toată viața așteptând ceva. Credem că știm ce așteptăm: concediul, ocazia potrivită, rezultatul de la analize, să treacă războiul, să vină primăvara, Paștile, Crăciunul. Pensia. Să mai crească copiii. Să creștem noi mari.

„De abia aștept.”

Pisicile așteaptă și ele, dar așteptarea lor e pânda. Dacă așteptarea e prea lungă, pisicile preferă să doarmă.

Răbdarea este o virtute, dar nu și pasivitatea. Cred că putem răbda, dar între timp, trebuie să luăm foc, să ardem puternic în fiecare clipă, să fie cât mai multă lumină în jurul nostru.

Război și nebunie morală

Celor care se gândesc că unul sau altul din cei care fac astăzi război sunt nebuni, pentru că nu găsesc altă explicație pentru moartea provocată decât lipsa rațiunii, aș vrea să zic următoarele:Ceea ce vom auzi în războaie vor fi povești dure ca fierul, pentru că trebuie să fie astfel ca să justifice de ce ucidem. Agresorul își construiește fortărețe narative impenetrabile, în care personajele au propriile lor motivații malevolente bine știute de agresor. Asta în sine e un fel de nebunie, pentru că realitatea e pervertită pentru a justifica injustificabilul. Dar nu e o nebunie medicală, ci una morală.

Conceptul de „nebunie morală” a fost gândit chiar de primul psihiatru, Philippe Pinel, însă pe atunci lucrurile erau mult mai tulburi și cuvântul ”moral” era foarte ambiguu, amestecând emoțiile cu etica. A durat mult până să fie acceptat faptul că „nebunia morală” nu e o boală ca toate celelalte și nu poate fi invocată pentru a absolvi pe cineva de responsabilitatea propriilor crime. Și e foarte diferită de bolile „adevărate”, depresia, psihozele, etc. Din conceptul de nebunie morală s-a dezvoltat cel de sociopatie, dar nici el nu explică mare lucru, dacă nu e pur și simplu recunoașterea faptului că oamenii sunt pur și simpu capabili de a-și bloca empatia pentru a putea face rău altor oameni.
Instinctul nostru de a explica injustificabilul printr-o boală mintală ține de o confuzie. Boala mintală poate explica absurdul (psihoza e prototipul neinteligibilului), dar nu injustificabilul. Absurdul unui delir, pentru care omul bolnav nu are absolut nicio vină, este cu totul diferit de injustificabilul agresiunii, crimei și al morții. Nu trebuie să ne grăbim să aruncăm tot ceea ce ni se pare de nesjustificat în ograda psihiatrului: precum poveștile de fier ale războiului, e doar o altă scurtătură narativă care face rău altor persoane, acelora care chiar suferă de tulburări psihice medicale, crește stimatul legat de sănătatea mintală, ne împiedică să gândim și ne scuză de la a judeca ce e de judecat și de la a înțelege restul.


Acestea fiind zise, războiul e o nebunie, o boală cronică și recurentă a minții colective a omenirii, și e de înțeles dacă credem că istoria e proastă și rea, o molimă care ne intră în case și în inimi și face prăpăd în destinele oamenilor care nu voiau deloc să facă parte din istorie. E normal să nu vrei să fii sau să faci istorie. Ce om bun și sănătos la suflet ar vrea asta?

*

Bine că m-am făcut psihiatru în secolul în care omenirea s-a hotărât să înnebunească din nou.

Pitiți prin spitalele și cabinetele noastre, noi, psihiatrii, am ratat ocazia de a vedea că psihozele sunt contagioase și difuzează printre oameni. Și încă ne e teamă să recunoaștem asta, pentru că suntem prea înțepeniți în pardigma noastră bio-medicală, care ne slujește cu credință, dar care își vede azi iar depășite limitele. Ce-o să facem, o să dăm cu antipsihotice în populații întregi de oameni, doar pentru că cred că vaccinurile sunt otrăvuri? Eu cred de exemplu că armatele sunt o aberație: ce fel de om să fii să te duci, la ordinele unor psihopați la spectrul extrem al psihopatiilor, să împănezi corpurile altori oameni cu moarte? Și totuși, soldatul în sine nu e nici psihotic, nici psihopat, chiar dacă face parte dintr-un grup al cărui numitor comun e psihoza și psihopatia. Cum explicăm treaba asta doar cu receptori de dopamină, gene defecte, atrofie de hipocamp? Oare neuronii-oglindă din capetele noastre pur și simplu mimează comportamentul neuronilor defecți din capetele celor pe care azi îi vedem pe toate canalele de știri?

The lunatics are in my hall
The paper holds their folded faces to the floor
And every day the paper boy brings more