Acesta e un text adresat și colegilor mei, nu doar publicului larg.

Există încă oameni care nu cred în ADHD. Inclusiv profesioniști ai sănătății mintale. Într-un fel, înțeleg: printr-un ciudat viciu epistemic, deficitul de atenție era recunoscut și tratat de psihiatrii de copii, însă în cărțile și formările psihiatrilor de adulți era absent. În generația mea (nu sunt chiar un dinozaur), pur și simplu nu apărea în nicio carte de psihiatrie românească, și în foarte puține străine. Nu era singurul caz: psihiatria copilului se ocupa cu ADHD și autism, dar când te făceai mare aceste diagnostice se evaporau, și, pentru că ceva trebuia să pui în loc, primeai un diagnostic de adult. În funcție de cât de grav era autismul tău, ca adult puteai avea întârziere mintală, schizofrenie sau o psihopatie (schizoid, de regulă). Nu-mi dau seama cu ce era asimiliat ADHD-ului, probabil cu depresie, având în vedere că oamenii erau, de regulă, foarte deprimați de faptul că nimeni nu știa ce e cu ei.

Și, bineînțeles, era considerat imposibil să afli, ca adult, că ai ADHD sau un autism înalt funcțional (Asperger, cum se numea pe atunci). Dacă nimeni nu s-a prins că e o problemă când erai mic, exclus să se fi gândit cineva la asta când erai mare.

O parte din această „grea moștenire” e foarte actuală, inclusiv în politicile de sănătate publică. Spre exemplu, nu poți primi un tratament compensat împotriva ADHD, ca adult, decât dacă îl luai deja din copilărie. Prostia asta se regăsește chiar și în prospectele acestor medicamente (citez din rezumatul caracteristicilor unuia din astfel de produse: “la adolescenţii ale căror simptome persistă şi la vârsta adultă şi la care tratamentul a demonstrat beneficii clare, poate fi oportună continuarea tratamentului şi la vârsta adultă. Cu toate acestea, nu este recomandată iniţierea tratamentului cu medicamentul Cutare la adulţi.”)

Lucrurile stau însă cam așa: deși e adevărat că ADHD e o boală care apare întotdeauna în copilărie (cel târziu la 12 ani, zice DSM), majoritatea celor care suferă de ea nu sunt diagnosticați. Nici măcar nu ajung vreodată la psihiatru în copilărie. Ajung cei care sunt „copii problemă”. Cei care au dificultăți evidente de a suporta o oră plicticoasă și deranjează sistematic orele, exasperându-l pe învățător. Ajung cei cu deficite de învățare flagrante, care nu pot ține pasul. Sunt însă foarte mulți copii cu inteligență normală și ADHD care se descurcă altfel: nu deranjează, pentru că au o formă predominant inatentă, nu hiperactivă. Învață foarte bine lucrurile care le plac. Iar pentru cele care nu le plac, găsesc strategii diverse, de exemplu îngrașă masiv porcul în ajun, pentru că presiunea și anxietatea reușește să îi mobilizeze. Sau sunt trimiși la nesfârșite meditații, metoda răsăriteană prin care compensăm (mult și prost) deficitele severe ale învățământului public și punem presiune pe copiii noștri, să fie competitivi… Acești copii pot suferi un stress important, dar îl îndură. Dacă adaugi la asta stigmatul teribil de a merge la un profesionist psi, îți explici de ce ajung să fie diagnosticate devreme doar cazurile grave sau intenabile.

Totul ar fi bine și roz, la urma urmelor de ce pui etichete pe ceva ce merge? Nu toți suntem la fel, nu toți învățăm la fel. Problema e că deficitul funcțiilor executive te prinde din urmă la viața de adult. Care poate fi adesea destul de încărcată de rutine, rigori, plicticoșenii, uneori strivitoare, imposibil de suportat de o persoană cu ADHD. Se spune că cei cu ADHD sunt mai creativi: da, pentru că activitățiile și profesiile creative sunt stimulante, ușor de făcut. Dar ADHD nu îți oferă în sine vocație și talent, și chiar dacă ești talentat, chiar și în cea mai creativă și stimulantă profesie tot sunt perioade în care trebuie să bagi capul la cutie și să muncești fără o satisfacție rapidă. Și chiar dacă ai norocul să ai cea mai stimulantă și creativă ocupație din lume, tot te lovești de acte, facturi, rapoarte, birocrație, succesiuni, impozite, o mie și una de lucruri care par banale, dar pentru o persoană cu ADHD sunt adesea epuizante. Și pacientul vine la tine la cabinet, te întreabă ce e cu el, de ce îi e atât de greu.

O altă prejudecată comună în ADHD, pe care o adoptăm mulți dintre noi, profesioniștii, e că ADHD ar fi un diagnostic de excludere absolută, pur. Trebuie să ai doar ADHD. Nu ai voie să ai depresie, anxietate, tulburare bipolară etc. Dacă ai vreuna din astea, înseamnă că simptomele tale erau de acolo, și vei primi antidepresiv, anxiolitic, etc, orice dar nu tratament împotriva ADHD. Reținerea vine din faptul tratamentul anti-ADHD constă și în stimulante, substanțe controlate, cu un anume risc de abuz, și preferăm să nu le prescriem, chiar dacă omul are nevoie. Iar farmaciile preferă să nu le stocheze: mulți dintre pacienții mei trec prin furci caudine în farmacii, când merg să își cumpere medicamentele. Desigur, să abuzezi de o substanță luată de la un dealer de la colțul străzii este fundamental diferit de a urma un tratament cu aceeași substanță, sub îndrumarea doctorului. E bine să ne gândim că, dacă nu vom trata noi pacientul, el riscă să se „trateze” altfel, instinctiv: într-adevăr, multe cazuri de abuz și dependență de droguri sunt cazuri de ADHD ignorat și neglijat.

De fapt, majoritatea cazurilor de ADHD nou-diagnosticat la adult, cel puțin în cazurile pe care le văd eu, sunt pline de comorbidități. Pe primul loc e anxietatea excesivă, pe care omul și-a dezvoltat-o cumva compensator, sub presiunea sub care a fost nevoit să facă aproape totul, de mic. Adesea ea îmbracă forme de tulburare obsesiv-compulsivă, de parcă ordinea extremă, anxioasă, ar putea compensa dezordinea inatenției. Confruntați cu dificultăți zilnice ce par mărunte, dar extrem de numeroase, unii oameni cu ADHD au un aspect distimic, de cronică depresie moderată și oboseală care nu vrea să treacă. O parte din cei care fac ADHD de foarte mici, din prima copilărie, vor face mai târziu, la vârstă adultă, tulburare bipolară, și sunt cele două boli, deși legate, sunt entități distincte, comorbide, care trebuie tratate separat. Alții vor deveni „consumatori de substanțe” și riscă pușcăria, într-o țară care criminalizează intens consumul de psihotrope, dar nu-și poate ajuta cetățenii la nevoie, umplând absența psihiatriei comunitare cu stigmă și prejudecată. Neurodivergențele se acumulează uneori, și frecvent persoane cu tulburare de spectru autist au și ADHD. În fine, mulți dintre pacienții cu ADHD pe care i-am cunoscut, în dansul lor perpetuu prin câmpul minat în care trăiesc, au povești complexe de viață, cu instabilitate relațională și ocupațională, cu dileme morale și emoții tari, și vorbesc mai mult despre astea decât despre disfuncția executivă, dar ea ea acolo, ascunsă în văzul lumii. Orb să fii să nu o vezi.

ADHD nu e un mare mister, nici un diagnostic dificil. Da, nu trebuie pus cu ușurință, trebuie să ne facem treaba de medici și să explorăm toate posibilitățile. Dar nu mai mult ca în cazul tulburării de panică sau al depresiei. De exemplu, eu cer sfatul colegilor psihologi clinicieni care mă ajută cu unele interviuri structurate și alte testări, la fiecare caz în parte. Dar ele NU sunt obligatorii pentru diagnostic, indiferent ce scrie în prospectul medicamentului Cutare. Diagnosticul este unul pur clinic, făcut prin discuția psihiatrului cu pacientul și identificarea criteriilor din ICD (unde a fost tradus, la noi, ca „pertubare a activității și atenției”) și DSM. Testarea obsesivă și până în pânzele albe are adesea rolul de a liniști psihiatrul care trebuie să prescrie medicație, că face ceea ce trebuie, decât să aducă informații noi. Și e bine și așa, mai bine să greșim prin exces de zel decât prin neglijență.

Nu vreau să se creadă că propovăduiesc supradiagnosticarea ADHD și prescrierea generoasă și fără rigoare a stimulantelor. Nici vorbă de așa ceva. Dar, ca un medic căruia, acum doisprezece ani, când a început să trateze ADHD, o făcea cu frica in sân, vreau să zic că dacă vom destigmatiza, recunoaște și trata mai ușor deficitul de atenție/hiperactivitatea la adult, nu vom încuraja abuzul, ci îl vom combate. Nu vom crea dependențe, ci vom feri de ele. Nu vom patologiza normalul, ci vom ușura poveri.

După atâția ani, trebuie să te schimbi.

Deja te cunoști prea bine, fiecare cută, fiecare capriciu, fiecare tabiet și obicei prost. Aceleași străduțe omenești bătute zilnic, și pe din afară, și pe dinăuntru (precum șosetele). Trezirea, înaintea tuturor, cafeaua neagră în timp ce doomscrollezi, drumul până la serviciu, drumul pe care teama îl parcurge din vizuina ei fierbinte până la bulevardele circulate ale gândurilor. Cu regularitatea tramvaielor, aceleași reproșuri, aceleași dureri, aceeași speranță sfâșietoare, vecină cu disperarea, dar și ea prea veche, adusă de spate, slăbită.

Aceeași masă nesănătoasă și gurmandă în fiecare seară, la televizor, scormonind cu linguroiul în borcanul cu marmeladă.

Viața ta e o rugăciune ciudat formulată, pe un rozariu de pietre.

Trebuie să te schimbi. Schimbarea vine încetul cu încetul, încă un fir alb de păr, încă un rid, iarna deplasându-se imperceptibil, an de an, cu încă un pas, către primăvară. Dar nu asta e schimbarea ta. Ce cauți tu e o lepădare de piele, precum șarpele despre care unele basme spun că nu moare niciodată, la sfârșitul unei vieți capătă alta.

Dar tu nu ești șarpe, și în spatele pielii nu e altcineva. Poți doar să mai adaugi o piele, peste cea veche, sperând – din nou, sperând – că forma nu e doar o mască, să fii actor e mare meserie, devii tu însuți duhul care te posedă.

Acum niște ani, parcă prin 2018, mă hotărâsem eu să ies din exilul profesional în care intrasem doar pe jumătate conștient de el și să încep să frecventez congrese și alte locuri unde aș fi putut să-mi întâlnesc colegii și să îi ascult. Ba chiar, pentru o foarte scurtă perioadă, mi s-a făcut onoarea să fiu purtător de cuvânt al Asociației Române de Psihiatrie și Psihoterapie. N-am fost bun la job-ul ăsta: în scurt timp, am făcut niște gafe care m-au făcut să mă retrag singur în conul de umbră de unde ieșisem. Singurele mele contribuții au fost niște ferpare de deces pentru vreo doi colegi eminenți, pe care însă nu îi cunoscusem și despre care nu știam, de fapt, nimic. Asta mi s-a spus să fac, asta am făcut. Până și treaba asta am făcut-o prost, au ieșit niște CV-uri sterile, dar mă alin cu ideea că era ceva ce nu voiam să fac, despre oameni care mi-au fost, din păcate, străini.

Mi-am adus aminte de asta deunăzi, când am citit în jurnalul de psihiatrie pe care îl prefer, Psychiatric Times, o rubrică cu necroloage despre psihiatrii care au murit în anul ce se termină (și nu au fost menționați la vremea respectivă).

https://www.psychiatrictimes.com/view/psychiatrist-eulogies-from-around-the-world

Niște texte atât de simple despre colegi care nu mai sunt, pe care autorul, nimeni altul decât marele Steven Moffic (nu a delegat vreun pițigoi, ca mine, să le scrie în locul lui), și-i amintește ca pe niște oameni adevărați, cu care s-a întâlnit ocazional sau i-a cunoscut mai mult sau mai puțin bine, și efectul e cu atât mai dramatic.

Despre unul dintre medici, mort la doar 45 de ani, e citat și un pacient:

“I am a former patient of Dr O’Leary’s and it is obvious to me that he was trying to make the world a better place, and that is what he did for me.”

Cât aș vrea să fiu vrednic să spună cineva așa ceva despre mine, când o fi să fie!

Sunt locuri ciudate în București, oprite în evoluție, locuri umile dar frumoase ca un haiku. Trecătorul obișnuit nu le vede și nu le bate cu pasul, pentru că nimeni nu are treabă pe acolo, iar trecătorii obișnuiți au mereu o treabă. Să te plimbi aiurea, fără țintă e, pentru mulți, ciudat, poate un semn de boală mintală, poate moft bun de disprețuit cu blândețe.

Eu mă plimb așa cum cândva citeam poezii. Profit de timpul care se eliberează în mod neașteptat, cel mai adesea vreo consultație anulată. Așa a fost azi, când am ieșit din policlinica din Băneasa și m-am plimbat primprejur. Am dat peste o stradă îngustă, Muzicuței, care cobora dealul dintre Dobrogeanu-Gherea și Gârlei. E o stradă involuntar pietonală, pentru că oricum nu e loc de trafic auto pe ea. Nu are nici trotuare. E practic, o uliță. La un colț, e o casă bătrânească, abandonată dar cândva a fost a unui gospodar înstărit, poate dintre cei împroprietăriți de Cuza, a fost cartierul lor de altfel. În jur sunt livezi de legume, chiar și o vie, mică dar bine îngrijită, mi-a adus aminte de cea din Montmartre. De fapt, chiar alături e strada Podgoriei, ceea ce ne face să bănuim că acea vie a fost, demult, mult mai mare. Un smochin a explodat dintr-o curte, e greu de fructe. Orașul tace brusc pe Muzicuței, auzi doar niște găini, greieri și, în depărtare, foșnetul apei lacului Băneasa și sirena unui tren care merge spre mare.

Sunt mai multe străzi precum Muzicuței și toate merită explorate, ceea ce am și făcut. La final, m-am așezat pe o bancă, pe malul lacului, sub un plop imens și bătrân. Chiar pe partea cealaltă a lacului, privindu-mă în ochi, e un măslin sălbatic, un bulgăre argintiu în hățișul verde care crește neîngrijit și neîngrădit în jur. I-am zâmbit și i-am dat un nume, apoi am avut o conversație cu el, nu cu cuvinte, ci cu tăceri, așa cum se vorbește cu arborii.

M-am întors prin bucata de parc dinspre aleea Mateloților. Pielea mi s-a zbârcit când am văzut un mare șobolan alergând pe mal, dar șobolanul, la rândul lui, s-a oprit când un stârc a aterizat chiar lângă el. Și la doi pași de mine. Cu gâtul întins, era înalt cât un stat de om, o hieroglifă a grației. Două animale, unul urât, altul frumos, dar la fel de vii. Și, în fond, ele nici nu știau cât sunt de urâte sau frumoase, astfel încât nu au simțit recunoștință pentru că le-am văzut și le-am ținut minte mesajul secret.

În cele din urmă, omul e propria lui fotografie. Oricât s-ar zbate, rămâne în același loc, în aceeași poziție. Cu aceleași haine. Detaliile încăperii nu se schimbă. Soarele nu urcă, nici nu coboară din ochiul privitorului.

Doar hârtia îmbătrânește, se șifonează, face colțuri, se îngălbenește, se pătează. Dar, cu puțin noroc, hârtia trăiește mult mai mult decât omul.

Așa că degeaba vorbește omul. Degeaba aleargă. Tot ce poate face el e să privească. Să te privească din fotografie. În privirea lui e tot ceea ce e omul și tot ce are el de zis. Mirada fuerte.

Omul e propria lui icoană.

Înțeleg acum vârsta mijlocie. Îmi e tot mai limpede ce nu merge, la mine, la societate, la meseria mea, dar sunt tot mai înțepenit în rutină ca să mai pot face ceva. Nu mai pot nici să schimb ceva, nici să plec. Pot doar să îmi văd de treaba mea zilnică.

Dacă a fost vreo schimbare în bine în ultimii zece ani, în domeniul sănătății mintale, ea nu a venit nici din partea psihiatriei, nici din partea Statului prin instituțiile sale (minister al sănătății, comisii și comitete, legislatori…), Ci de acolo unde ne așteptam, poate, cel mai puțin: de la societate, și de la pacienții noștri.

Pandemia a accelerat deschiderea societății către problemele de sănătate mintală, diminuarea tabu-urilor și stigmatului bolilor psihice, și oamenii cer mai ușor ajutorul decât o făceau în 2010 sau în 2019. Asta pentru că, până la pandemie, orice suferință psihică venea cu iluzia singurătății și rușinii, în timp ce în pandemie și acum, când alături e răzbiu, suferința și îngrijorarea e comună, povestea în care ne aflăm e împărtășită de toți, așa că rușinea nu prea își mai are rostul.

Avem pacienți tot mai educați și mai informați, unii mai informați decât noi, poate nu despre ultimele cercetări privind expresia genetică a receptorilor de serotonină, dar despre cum ar trebui să vorbim despre sănătatea mintală. Și avem pacienți tot mai dispuși să vorbească despre ce li se întâmplă. Ei vorbesc, scriu cărți, devin lideri de opinie.

Ne străduim și noi. Au apărut și la noi cărți de autori cum sunt Cătălina Dumitrescu sau Andrada Ilisan (care sunt psihoterapeuți, nu psihiatri), care sunt priviri lucide și profunde asupra domeniului. Dar sunt doar picături într-un ocean…

Între timp, subsemnatul muncește tot mai mult, mult prea mult, în același timp limitat, și e cu mult dincolo de oboseală, într-un teritoriu ciudat, post-modern, post-apocaliptic, în care se simte ignorant, ignorat și neputincios. Îmi e tot mai greu să vorbesc și să spun ce mă supără și ce nu merge. Când ești om mare, e tot mai greu și mai delicat, ca un rinocer de porțelan. Inclusiv eu însumi. Mă gândesc de zece ori: e adevărat? e necesar? nu rănesc pe cineva când vorbesc? și îmi dau seama că nici eu nu știu răspunsul la întrebările astea. Cât sunt eu de vină? Cât aș fi putut face? Mi-a rămas totuși capacitatea de a vedea, de a fi martor, chiar dacă în rest sunt doar o rotiță dintr-o mașinărie hârbuită și neterminată de atâta timp.

Am ieșit ieri să-mi dezmorțesc picioarele și am ajuns prin Cotroceni. Am nimerit, din fericire, în fundătura Costache Negri. E o piațetă mică, cu o fântână colorată în mijloc și vile vechi împrejur. Cândva, vilele au fost toate gemene: cele de pe stânga identice cu cele de pe dreapta, dar timpul le-a despărțit. Chiar în fundătură, vila Eugenia e în stare bună și mândră, dar geamăna ei vis-à-vis, via Ecaterina, pare părăsită, fără geamuri și fără tencuială. Sper că tencuiala a fost dată jos pentru că va fi reparată și nu demolată. În fața ei, lângă gunoi, erau un morman de lucruri vechi, probabil aruncate din casă. Nu arătau a gunoi, era o ladă de lemn și tot felul de obiecte interesante. Un cuplu tânăr s-a apropiat de vechituri. Ea părea cam rușinată și se cam uita împrejur, să nu fie văzuți. El însă parcă era un copil în dimineața de Crăciun, atingând cu infinită grijă cărțile vechi.

Am vrut să-i zic domnișoarei să nu-i fie rușine, cel mult poate să fie puțin geloasă. Dar nu sunt chiar atât de ciudat încât să inoportunez oamenii, așa că am plecat mai departe, mulțumindu-mă să vorbesc cu pisicile, care abundă în cartier, nu sunt sălbatice pentru că au zgardă, și sunt foarte sociabile și dispuse la taclale.

Dacă România e în vreun război acum, atunci e un război psihologic. Și dacă e vreo armă folosită, atunci e internetul și social media. Și dacă sunt răniți – și sunt deja – atunci rana e deocamdată în mental.

Pandemia nu ne-a făcut mai puternici. Din contră, ne-a frăgezit bine în pregătirea războiului ăstuia. Măcar dacă ne-am aminti cum s-au desfășurat lucrurile, poate am trage niște învățăminte. La început a fost marele val de panică, cu devalizarea rafturilor de hârtie igienică, poliția militară la fiecare colț de stradă, amendarea pacienților mei care veneau, săracii, la doctor, uitând să-și ia adeverința cu ei, pictarea doctorilor cu aripi de înger pe ziduri. Nu a durat însă mult și am început să-i scuipăm pe doctori în față, să le spargem geamurile, să regresăm la gândire magică, să ne temem de conspirații cu cipuri și să huiduim la nimereală ca apoi să ne autoerijăm în eroi neînfricați descinși din legende. Au venit alegerile, în parlament a intrat un partid ciudat, ne-am împărțit în tabere, ne-am luat la harță, fiecare cu coșmarurile lui, ne-am întors spatele prietenilor, iar oamenii de bună credință, în principiu, au amuțit, pentru că nu știau nici ce să creadă, nici cum să vorbească.

La un moment dat nu înțelegeam motivația publicațiilor dubioase care produceau în program non-stop știri false și conspirații. Ce interes putea avea cineva să se îmbolnăvească și să moară cât mai mulți oameni, iar ăia care rămân să se intoxice de suspiciune și frică? Dar de îndată ce gândeam cuvântul „interes” îmi dădeam seama că eu însumi deveneam suspicios, eram forțat să o fac. Ingenioasă și cinică capcană. Și atunci mă retrăgeam în lumea mea mică și mă gândeam la altceva. Și găseam explicații psihosociale: burnout-ul, epuizarea emoțională, care, în loc să evolueze spre depresie, așa cum o face de obicei, virase spre psihoză, spre un clivaj delirant de masă. Și cred și acum că, fără deversarea emoțională de la început, care ne-a mâncat repede resursele, tot restul n-ar fi fost posibil. Dar trebuie să îmi asum suspiciunea că războiul începuse de pe atunci, că pandemia a fost o ocazie de a lovi cu toată energia în mințile și reziliența oamenilor, și au fost părți care au profitat de asta, și le-am tratat cu prea multă ușurință și clemență.

Acum însă istoria se repetă atât de fidel încât, chiar dacă o fi o coincidență, ce fel de capete avem dacă ne purtăm la fel? Suntem ispitiți să intrăm cât mai repede în modul de război și fugă, pare logic, pare prudent, trebuie să supraviețuim! Suntem stârniți de „share”-uri aparent bine-intenționate, protocoale expirate de apărare nucleară, cum să halim iodură de potasiu, ce inginerii financiare să facem ca să nu rămânem săraci lipiți pământului. Doar că nu o vom putea ține așa la nesfârșit. La un moment dat o să apară – apar deja! – mecanismele de apărare, negarea de exemplu, și sunt urmate imediat de scenarii, conspirații, confuzie întreținută voit, agresvitate, dușmănie civilă.

Dacă suntem într-un război, atunci singurul mod de a ne lupta e să nu cedăm ispitei fricii. Nu ca să „murim cu arma în mână”, ci ca să ne păstrăm sănătatea minală. Dacă reușim asta, ar fi deja o victorie premergătoare teribilă. Iar eu nu știu alt fel de a mă lupta decât să îmi duc copiii la școală, să merg la clinică și să îmi văd pacienții, să mânânc un covrig de la colț, să citesc cărțuliile mele și să mă mă minunez de ninsoarea din pădure. Dar nici eu nu sunt imun, cum nu am fost nici în pandemie. Acum doi ani, stăteam cu bagajul făcut să ascult fiecare conferință de presă, făcând obsesiv planuri de cazat copiii pe undeva în caz că am fi trimiși pe frontul Covid. Aseară, încercând să adorm, m-am trezit gândindu-mă ce naiba voi face dacă mă vor mobiliza la armată – cu siguranță frontul nu va avea nevoie de sute de psihiatri, unii dintre noi vor pansa răni și vor amputa membre, alții poate vor fi combatanți, dacă vom prididi de la examinat oameni disperați de teamă. Așa că vă îndemn să nu disperați de teamă. Să nu îmi mai dați de lucru. E bine să ne pregătim, dar în pregătirea asta cel mai important e să ne căutăm, să ne construim liniștea și normalul. Vor veni vremuri mai rele sau mai bune, vom fi mai săraci, mai fricoși, vieții omenești îi va scădea valoarea la bursa valorilor universale, cum se întâmplă de obicei la război. Sau nu. Nu știm ce se va întâmpla, poate ce e mai rău. Și ce e mai rău va veni chiar dacă dormim deja cu el în pat și mergem cu el de mână pe stradă. Ce e mai rău vine entropic, fără efort. Pentru ce e mai bun trebuie să luptăm, fiecare în parte, cu semințele de război care tot dau să încolțească în noi.

Așteptarea e o chestiune omenească și absurdă.

Ne petrecem aproape toată viața așteptând ceva. Credem că știm ce așteptăm: concediul, ocazia potrivită, rezultatul de la analize, să treacă războiul, să vină primăvara, Paștile, Crăciunul. Pensia. Să mai crească copiii. Să creștem noi mari.

„De abia aștept.”

Pisicile așteaptă și ele, dar așteptarea lor e pânda. Dacă așteptarea e prea lungă, pisicile preferă să doarmă.

Răbdarea este o virtute, dar nu și pasivitatea. Cred că putem răbda, dar între timp, trebuie să luăm foc, să ardem puternic în fiecare clipă, să fie cât mai multă lumină în jurul nostru.

Celor care se gândesc că unul sau altul din cei care fac astăzi război sunt nebuni, pentru că nu găsesc altă explicație pentru moartea provocată decât lipsa rațiunii, aș vrea să zic următoarele:Ceea ce vom auzi în războaie vor fi povești dure ca fierul, pentru că trebuie să fie astfel ca să justifice de ce ucidem. Agresorul își construiește fortărețe narative impenetrabile, în care personajele au propriile lor motivații malevolente bine știute de agresor. Asta în sine e un fel de nebunie, pentru că realitatea e pervertită pentru a justifica injustificabilul. Dar nu e o nebunie medicală, ci una morală.

Conceptul de „nebunie morală” a fost gândit chiar de primul psihiatru, Philippe Pinel, însă pe atunci lucrurile erau mult mai tulburi și cuvântul ”moral” era foarte ambiguu, amestecând emoțiile cu etica. A durat mult până să fie acceptat faptul că „nebunia morală” nu e o boală ca toate celelalte și nu poate fi invocată pentru a absolvi pe cineva de responsabilitatea propriilor crime. Și e foarte diferită de bolile „adevărate”, depresia, psihozele, etc. Din conceptul de nebunie morală s-a dezvoltat cel de sociopatie, dar nici el nu explică mare lucru, dacă nu e pur și simplu recunoașterea faptului că oamenii sunt pur și simpu capabili de a-și bloca empatia pentru a putea face rău altor oameni.
Instinctul nostru de a explica injustificabilul printr-o boală mintală ține de o confuzie. Boala mintală poate explica absurdul (psihoza e prototipul neinteligibilului), dar nu injustificabilul. Absurdul unui delir, pentru care omul bolnav nu are absolut nicio vină, este cu totul diferit de injustificabilul agresiunii, crimei și al morții. Nu trebuie să ne grăbim să aruncăm tot ceea ce ni se pare de nesjustificat în ograda psihiatrului: precum poveștile de fier ale războiului, e doar o altă scurtătură narativă care face rău altor persoane, acelora care chiar suferă de tulburări psihice medicale, crește stimatul legat de sănătatea mintală, ne împiedică să gândim și ne scuză de la a judeca ce e de judecat și de la a înțelege restul.

Acestea fiind zise, războiul e o nebunie, o boală cronică și recurentă a minții colective a omenirii, și e de înțeles dacă credem că istoria e proastă și rea, o molimă care ne intră în case și în inimi și face prăpăd în destinele oamenilor care nu voiau deloc să facă parte din istorie. E normal să nu vrei să fii sau să faci istorie. Ce om bun și sănătos la suflet ar vrea asta?