Cândva, in Dulcea Mahala, mă amuzam să repertoriez diverse metode de nemurire. Am dar întâmplător peste una nouă.

Mergeam ieri cu tatăl meu, cu troleibuzul. Mergeam la doctor, dar o ciudată ironie face ca doctorul să fie acum exact in clădirea în care tatăl meu a lucrat, de când era foarte tânăr și până în anii tranziției. Practic, refăceam drumul lui zilnic spre serviciu și înapoi. Știa fiecare cărămidă din el, chiar dacă s-au schimbat atât de multe. Sala in care chiar acum îl aștept să iasă de la doctor era sală de festivități in uzina lui. Dar nu despre asta voiam să zic.

Eram in troleibuz și mi-a arătat pe geam o clădire părăsită, dar încă in picioare, pe Griviței aproape de podul Grant.

Mi-a explicat că, foarte demult, fusese sediul Regionalei CFR. Asta înainte să se nască și el, pentru că, la cutremurul din 44, a fost avariată. De atunci, nu a mai fost folosită, și ar fi trebuit demolată. Tatăl meu a lucrat și în Regională o vreme, așa se face că știe că, pentru demolare, era nevoie de circa 18 avize.

Și aici ajungem la cum de clădirea asta e nemuritoare. Pentru că, până să obții ultimul aviz, primul e deja expirat, așa incât colectarea avizelor trebuie luată de la început, într-un cerc infinit. După câte știm, ea continuă și azi și poate va continua până la sfârșitul lumii.

Dacă și moartea obișnuită a oamenilor ar colecta avize…

Povesteam pe altundeva că, de fiecare dată când încep să scriu „cartea” (pun între ghilimele ceva ce nu există dar despre care totuși vorbesc), reușesc să scriu o pagină, maximum două, apoi mă opresc, mi se pare că am făcut ceva, dar a doua zi, când recitesc, mi se pare ORIBIL. Probabil e un soi de anxietate socială, atunci când știu că scriu pentru „carte”, mă bâlbâi îngrozitor și iese un sfârâiac.

În încercarea de a exorciza această anxietate, o să public încercările astea de-acum încolo aici. Iat-o pe ultima, pe celelalte nu-mai-știu-câte le-am șters și pierdut, pagubă-n ciuperci.

Sunt psihiatru, și ceea ce urmează să scriu este și nu este psihiatric, în același timp.

Cum să scriu textele de mai jos, fără să încep să explic, profesoral, despre lucrurile cu care mă întâlnesc, la cabinet, zi de zi? Acesta nu e un manual de psihiatrie, nici pentru profesioniști, nici pentru amatorul interesat. E un exercițiu de empatie, dacă vorbele astea mai înseamnă ceva, dacă nu s-au tocit de tot. Cuvintele cu care vorbim despre „sănătatea mintală” își pierd sensul, și-l schimbă, și-l strică, mult mai repede decât altele, încât simt nevoia să le protejez cu ghilimele. Unele încep prin a fi jargon științific și se termină ca insulte. „Imbecil” sau „cretin” au fost cândva termeni medical respectabili. Altele devin obositoare, tot repetate la nesfârșit, își schimbă semnificatul, păstrându-și forma inspirată de greaca veche. Acum, dacă crezi că ți-a luat cineva sandvișul, ești paranoiac. Dacă ți-ai pierdut cheile, ești traumatizat. Empatia, dintr-un concept filosofic foarte complicat, înseamnă acum bune maniere de agent de vânzări.

Încerc, așadar, să mă întorc la cuvinte mai simple, mai longevive. Și nu doar la cuvinte, ci la lucruri mai vii.

Poate că greșesc în însăși intenția încercării mele. Nu degeaba avem cuvinte speciale pentru a vorbi despre lucruri care dor. Cuvintele psihiatrilor liniștesc – în primul rând pe psihiatri. Ele au mai multe funcții. Dau nume comode și reci lucrurilor fierbinți. Ordonează ideile, punându-le în sertare separate, spre a fi găsite ușor. Halucinațiile vizuale sunt puse separat de cele auditive, iar cele auditive sunt împărțite în două sertare, unul în care punem halucinațiile în care au textura sunetelor și altul în care au textura gândurilor. Toate halucinațiile sunt puse separat de ideile delirante, deși, dacă stai puțin să te gândești, diferența dintre ele e mai curând didactică. Despre asta, vom vorbi ceva mai târziu.

Și când nu avem cuvinte psihiatrice, punem altceva în loc. Stigmatul (alt cuvânt care aflat în stare avansată de uzură) bolilor mintale vine și din marea dificultate de a le privi în față fără ecrane și traducători. Adesea preferăm să trecem pe celălalt trotuar, din frica a ceva ce nu vrem să înțelegem pentru că pare în opoziție fățișă cu felul în care vedem noi lumea. Dar nu avem nicio problemă în a înțelege mult mai ușor lucrurile rele dacă mai avem un filtru, cel al ficțiunii, de exemplu, al artei, al regiei, al unui autor. Când nu avem termeni psihiatrici punem un ecran de cinema, o pagină de carte, o pânză de tablou sau hârtia fotografică între noi și lucrul rău. 

Dacă eu încerc să îmi dau jos halatul de medic, să renunț la cuvintele mele, la „tulburarea delirantă”, „tulburarea depresivă recurentă”, „deficit de atenție și hiperactivitate”, „tulburare schizoafectivă” etc, o fac pentru a renunța la pretenția de obiectivitate. Dar nu cumva o să produc, din greșeală, doar un alt limbaj perisabil? Dând jos o barieră, nu se va ridica de la sine alta, poate mai rea? Ne temem că obiectivitatea e imposibilă, dar subiectivitatea nu mi se pare mai probabilă, nu în afara percepției imediate și intime.

Nu știu. Dar știu că de prea multă vreme lucrurile pe care vreau să le scriu „îmi stau pe suflet”, le simt presiunea de a fi spuse, date mai departe. Sunt lucruri nenumite, cărora nu le-am găsit, până acum, o expresie coerentă. Și îmi dau seama că s-ar putea să nu reușesc nici acum. Dar îmi suflec mânecile și mă apuc de treaba asta grea cu ușurința celui ce știe că nu are încotro, că lucrurile se vor înfăptui chiar și fără să vrea. E o treabă pe care am început-o deja de foarte multe ori și m-am oprit pentru că era prea greu, sau pentru că mă pierdeam și nu mai știam încotro să o iau, dar pe care nu reușesc să mi-o scot din cap. Să nu scriu cartea asta, chiar și cu riscul  să fie neterminată, execrabilă, neimportantă, veche, involuntar plagiată, ar fi mult mai improbabil și rău. Ar fi ca și cum aș cădea într-o groapă din asfalt și n-aș mai ieși de acolo. Și chiar mă aștept să fie o carte, cel puțin din punct de vedere estetic, proastă, prea neliniștită, prea emoțională, poate chiar prea lașă.

Așa că iată, încep a scrie tratatul meu de psihiatrie subiectivă, nu despre pacienții mei, ci despre felul în care m-am schimbat eu vorbind cu ei, vorbind cu oameni care mi-au făcut onoarea copleșitoare de a veni la cabinet, cerând ajutorul psihiatrului din mine. Le sunt infinit recunoscător. Nu voi putea vorbi niciodată despre ei, cum o făcea Oliver Sacks despre pacienții lui, nici nu trebuie să le-o promit, pentru că e împotriva firii mele. Și cu toate astea, voi vorbi despre ei așa cum i-am oglindit pe pergamentul conștiinței mele, animal viu și frământat, prins în capcana circumstanțelor, a rutinei, a corpului ce îmbătrânește și moare. Voi porni de la suprafața cuvintelor și o voi lua spre adânc. Și totul din speranța, poate deșartă (toate speranțele sunt, prin definiție, poate deșarte), că există un capăt, un port, un loc al liniștii și înțelegerii. 

Într-o dimineață devreme de vineri, m-am trezit cu o porție de disperare existențială. Se întâmplă oricui, uneori, așa cum nimeni nu e imun la gripă. Mi-aduc aminte că eram deja în cabinetul de consultații luptându-mă cu gânduri cum ar fi: dacă totul e de fapt nimic, o iluzie a unor iluzii, dacă moartea șterge totul, dacă nimic nu are absolut niciun sens, dacă mă zbat degeaba, dacă sunt deja pierdut, dacă totul e o minciună de genul celor pe care părinții o spun copiiilor ca să adoarmă mai ușor, dacă eu însumi sunt doar un mincinos.

Știți și dumneavoastră despre gândurile astea.

Mi-aduc aminte că mi-am întors fața îngrijorată spre geam. Geamul dă spre strada Elena Văcărescu și, dincolo de ea, spre zona interzisă din parcul Herăstrău, bucata de lac unde oamenii obișnuiți nu au voie, și unde se află și o insulă pustie. Mi-am oprit privirea asupra unuia dintre copacii înalți de pe insulă. Era iarnă – deunăzi, de fapt, și copacul era desfrunzit. Ei bine, aici vine partea ciudată. În ramificarea lui complicată și grațioasă, în felul în care își îndrepta ramurile tot mai subțiri, tot mai numeroase, către cer, am găsit liniștea.

Acolo am găsit că: nimic nu e nimic, nimic nu e iluzie, moartea nu șterge nimic, totul are sens, toate zbaterile poartă fruct, știu exact unde sunt, totul e o poveste extraordinară și ea ne ține treji, și eu spun partea mea de poveste.

Sau poate a fost doar o zvâcnire involuntară de neuromediatori.

Unul dintre lucrurile care îmi plac, pe lângă cafeaua etiopiană și mersul pe bicicletă, e atunci când poezii scrise de oameni care nu s-au cunoscut niciodată se întâlnesc mai mult sau mai puțin întâmplător.

Acum ceva vreme, vă ziceam de două poezioare despre Lună care au rămas cu mine de-a lungul anilor.

Apoi, e metafora cornului de vânătoare, peste care am dat la trei poeți foarte diferiți: la Tennyson, Blow, bugle; answer echoes, dying, dying, dying, la Apollinaire, Les souvenirs sont cors de chasse/Dont meurt le bruit parmi le vent, și, of course, Eminescu al nostru (de abia aștept să citesc noua carte a lui Chirculescu): Mai suna-vei, dulce corn,/Pentru mine vreodată?

Și acum o să vă delectez, dragi 1,5 cititori, cu o altă întâlnire poematică, de data asta peste secole și canalul Mânecii.

Pierre de Ronsard, poet al curții franceze de sfârșit de secol XVI, despre care Vasile Alecsandri pretindea că ar fi avut rădăcini românești (strămoșul său, Baudouin de Ronsart, ar fi fost legendarul ban Mărăcine, dar, ca să fim onești, el a fost revendicat și de bulgari, și de maghiari…) – dar astea sunt doar istorioare de spus la spart semințe la gura sobei – a scris, în 1578, una dintre cele mai cunoscute sonete de amor(?) ale sale, Quand vous serez bien vieille.

Trei sute de ani mai târziu, în 1893, marele William Butler Yeats, publica o poezie cu aproape același titlu (și prim vers), și cu aproape același conținut, When You Are Old.

Iată-le una, lângă alta:

Altceva, nici nu știu ce să mai zic. Deși poeziile sunt ușor diferite în respirația lor afectivă, amândouă sunt despre o femeie mult iubită, ajunsă la bătrânețe, moțăind lângă foc și amintindu-și de gloria tinereții și de cum au fost adorate de mari poeți… Mă întreb dacă femeile pentru care au fost scrise versurile astea, Hélène de Fonseque și, respectiv, Maud Gonne, stau de vorbă pe lumea cealaltă, eventual dimpreună cu Laura de Noves, Beatrice Portinari și alte astfel de muze care au avut ghinionul să li se confere nemurirea, fără s-o fi cerut…

În clinica unde lucrez de peste zece ani, la bucătărie, e un mic panou din plută, de felul celor pe care se înfig anunțuri, cu pioneze.

Când am venit eu, deși era în altă clădire, panoul era deja, și mustea de diverse anunțuri (printre altele, o listă cu zilele de naștere ale oamenilor care lucrau pe atunci acolo). Acum e de ceva vreme, de multă vreme, goală.

Dacă tot n-o folosește nimeni, am început, de două săptămâni, să înfig poeme care îmi plac, pe care le scriu pe bucăți de hârtie cu pixul. O să încerc să pun una pe săptămână. (Cam ca poemoblogul din vremea Dulcii Mahalale, dacă mai știe cineva din străvechii cititori de el.) Am pus deja I Worried de Mary Oliver și Jenny Kiss’d Me de Leigh Hunt. Plănuiesc să agăț poeme ușoare și surprinzătoare, poate cineva le vede și zâmbește.