Un examen picat

În istmul dintre momentul în care m-am hotărât „să mă fac doctor” și intrarea la facultatea de medicină, unul dintre lucrurile care mă îngrijora era întâlnirea cu cadavrul, la lecțiile de anatomie. Mă consideram o fire destul de sensibilă și nu reușeam să-mi imaginez, înainte de fapt, care vor fi fost reacțiile mele intime, viscerale, atunci când voi fi în prezența a ceea ce fiecare dintre noi va deveni până la urmă. Atât de tare mă îngrozea perspectiva acelui rendez-vous preliminar cu inevitabilul încât, de fapt, nici nu reușeam să mă gândesc cu adevărat la el. Era ca o gaură neagră mintală în jurul căreia dădeam largi târcoale anxioase. Cu toate corolarele logice: dacă nu eram în stare nici cu gândul să mă apropii de produsul morții, cum aș fi rezistat mai târziu în prezența sângelui, sputei, puroiului și celorlalte produse patologice care fac parte din rutina zilnică a doctorului? Poate că ar fi fost mai bine să îmi aleg altă carieră, cugetam. Politehnica, cum zicea tata, sau ASE-ul, cum zicea mama.

Dar am făcut ceea ce orice om e nevoit să facă de mai multe ori în viață: am închis ochii și am făcut pasul. 

Și nu a fost nici pe departe atât de rău pe cât îmi imaginasem. În prima zi în sala „de disecție” din subsolul facultății, doar unei singure colege i s-a făcut rău. Toți ceilalți ne-am ținut tari, sau, mai corect, am fost ținuți tari, de ciuf, de către cadrele didactice de la anatomie. În foarte scurt timp, am aflat că aflat că geografia corpului uman e infinit de vastă. Majoritatea oamenilor de pe pământ își trăiesc viețile rămânând o terra incognita pentru ei înșiși. Nu și studentul la medicină. El trebuie să învețe pe de rost volume groase cu relatări minuțioase ale exploratorilor curajoși trupului, trebuie să refacă și ei călătoriile lor, deznodând încetul cu încetul labirintul, ca să se poată descurca în el și cu ochii închiși. Și fără să ezite sau să plângă nicio clipă, altfel mama naibii îl ia, cum limpede ni s-a spus. Mi-aduc aminte de prima încercare: colocviul de oase. Chiar așa se numea, și de abia azi văd poezia și cruzimea denumirii. Era primul extemporal, prima probă de foc din facultate. În ea, trebuia să ții niște oase în mână și să descrii fiecare denivelare, tuberozitate, apendice, linie de forță din ele. În noua Nomica Anatomica, toate aveau nume științifice reci în limba latină, dar dădea bine dacă știam și vechile nume proprii, ale Magellanii și Columbii anatomiei, care le dăruiseră văilor, dealurilor și insulițelor pe care le cartografiaseră.

Astfel defalcat până la detaliile sale ireductibile, cadavrul uman își pierde mare parte din capacitatea de a genera oroare sacră. Nu chiar de tot, dar ne găsisem mijloacele noastre ireverențioase de a face abstracție de rămășița de tragedie de pe masa de disecție: botezasem cadavrul cu un nume haios (am uitat care), făceam glumițe nesărate, supralicitam timpul petrecut la anatomie, mituind portarul să ne lase și în afara orelor de progam să studiem arborescența vaselor de sânge sau meandrele capricioase ale peritoneului. Una peste alta, consideram că depășisem cu brio momentul pentru care mă îngrijorasem atâta, și îmi venea să râd de mine-însumi-cel-mai-tânăr, liceanul naiv și temător de grozăviile anatomiei. Corpul uman e doar o mașinărie, foarte complicată, dar pe deplin inteligibilă cu muncă și persevernță. De ce să te temi de el? Doar din ignoranță superstițioasă.

Eram în sala de sport a facultății, în anul doi, când am aflat de moartea fulgerătoare a unchiului meu. Era încă în floarea vârstei și se pregătea de vârsta de aur a pensionării, dar a făcut un accident vascular cerebral și s-a terminat în câteva minute sau secunde. Era genul de om pe care toată lumea îl iubea.

Am ajuns, a doua zi, în orășelul unchiului, pentru înmormântare. Am vrut, chiar am vrut să merg să îl văd în sicriul deschis (după obiceiul românesc) și să îl salut ultima dată.

Dar nu am putut. Un an și jumătate de pigulit cadavre la anatomie nu reușiseră să-mi scadă nici cu un milimetru oroarea de moarte. Când era vorba de cineva cunoscut, de cineva drag, eram în același punct. Nu am reușit să-mi mobilizez compasiunea și demnitatea cât să îmi înfrâng instinctul de respingere și să intru într-o încăpere și să îmi iau rămas bun de la un om. Aveam douăzeci de ani și tot ritual de inițiere la medicină fusese degeaba, în mintea mea. La urma urmelor, dacă nu poți face asta pentru cei apropiați, ce rost să fii alături de niște străini? Era un examen picat în mod spectaculos.

Ei, între timp am mai crescut, îmi controlez mai bine instinctul, am înțeles și de ce nu e bine să tratezi persoanele pe care le știi din afara relației medic pacient: pentru că ești om, nu doar medic, ai emoții și ele îți pot afecta judecata și sângele rece. Sunt mai blând cu mine însumi. Dar un observator extern răutăcios ar remarca că mi-am ales totuși cea mai puțin materială dintre specialități, cea mai departe de sânge, oase, organe și bisturie.

Nu că nu aș avea acum, zi de zi, rendez-vous cu aceleași temeri fundamentale, în pătrățica mea de cabinet.

5 thoughts on “Un examen picat

  1. Și eu credeam că ați scris ceva despre bacalaureat 🙂
    Eu cred, totuși, că medicina, mai mult ca alte profesii, poate dezumaniza.

    1. În unele specialități e contraindicat chiar să fii sensibil, să fii uman. E adevărat că unii medici duc lucrul acesta la extrem și dezumanizează medicina in ultimul hal. Dar un neurochirurg (chiar și un psihiatru) care taie în fiecare zi in sufletul omului s-ar împovăra inutil dacă ar empatica cu fiecare mișcare de bisturiu

  2. Da, cred că am şi scris de prea multe ori pe tema asta. Medicina vine cu riscul unei dezumanizări. Dar în ultima vreme realizez tot mai mult că, dacă subestimăm riscul ăsta în medicină, îl subestimăm mult mai mult în multe alte domenii profesionale.
    Ovidiu, sunt mai multe tipuri de empatie. Ideea că te poţi opri de la empatiza cu un seamăn aflat în suferinţă e o iluzie. Poţi perverti empatia, te poţi răni singur cu ea sau îţi poţi creea mecanisme de apărare uneori foarte periculoase pentru tine şi pacient. Mai bine e să îţi recunoşti propriile sentimente şi să ştii ce să faci cu ele. Dar nu e uşor, şi nimeni nu ne învaţă cum să facem asta…

    1. Daca ar fi să ne referim strict la empatiza cu un suferind, cred că medicina modernă este privilegiată, datorită numeroaselor metode de alinare a suferinței fizice. Pentru cealaltă încă mai avem de căutat.

      Dar când am afirmat că unui chirurg ii este contraindicat să fie sensibil fata de durerea fiecărui pacient, mă refeream la capacitatea de a te concentra la partea terapeutica, in acest caz intervenția chirurgicală. Poate ortopedia este mult mai bună ca exemplu. Aici nu cred că e dăunător acest mecanism de apărare. În psihiatrie cred că e puțin diferit mecanismul de apărare.

      Stiu că se poate duce discuția in orice colț al practicii medicale, dar, așa cum ai menționat, eliminarea empatiei e o iluzie. Un echilibru este necesar atât în manifestarea empatiei cât și în mecanismele de apărare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *