Povara conştiiţei. Povara de a te simţi tu însuţi, de a crede în propria ta existenţă şi puterea de a fi propriul tău stăpân.

Nu ai cum să fii întru totul propriul tău stăpân. Conştiinţa nu e un monarh absolut, ci un conducător ales, pentru care se zbat şi lucrează împreună nenumărate elemente diferite, mai multe popoare de celule decât sunt popoare de oameni pe lume, mai multe niveluri de structuri şi relee decât conştiinţa poate măcar să înceapă să intuiască. Suntem mult mai mult decât ştim. Conştiinţa, adică tu însuţi, e un imens efort colaborativ.

De ce e nevoie de efortul ăsta, de ce exişti, de ce porţi povara de a fi separat de masa comună şi adormită a materiei? E căutarea fiecăruia dintre noi, dar, chiar dacă nu ai cerut-o tu, tot cred că datorezi niţică recunoştinţă pentru părticelele organice şi vii care îţi alcătuiesc corpul, creierul, organele de simţ, pentru tot ceea ce te ajută fără ca ţie să trebuiască să îţi pese prea mult.

Recunoştinţă, nu dictatură. Ne dorim prea mult să controlăm direct ceea ce nu avem dreptul să controlăm. Ai voie să îţi controlezi respiraţia ca să cânţi, să vorbeşti, să alergi. Dar dacă încerci să preiei controlul ei pentru că ţi se pare că faci o treabă mai bună decât centrii din trunchiul cerebral care o coordonează, vei intra în conflict cu propriul tău corp. Trăieşte cu corpul pentru că merită să trăieşti, foloseşte imaginaţia ca să vezi cât mai departe în Univers, nu doar ca să te uiţi înăuntru, bâjbâind prin hăţişul de organe interne care se descurcă foarte bine şi fără tine. Nu aşa ai grijă de tine.

Înăuntrul tău nu e doar întuneric înspăîmântător. E o lume de care merită să te minunezi și să-i mulțumești și să o păzești. Și să arăți că îi respecți eforturile de a-ți susține conștiința, folosind-o așa cum trebuie. Păsându-ți de celelalte conștiințe, de semenii tăi, și de frumusețea din jur.

Programările se anulează mai frecvent la psihiatrie decât la alte specialități. Adesea, oamenii pur și simplu nu mai vin, fără să mai facă și formalitatea anulării, lipsesc nemotivat, precum școlarul chiulangiu. Aproape că înțeleg pe undeva obiceiul psihanaliștilor de a factura și absențele. Chiar acum, două persoane nu și-au onorat programările, iar eu stau degeaba și am timp să scriu textulețul ăsta. În care încerc să îmi imaginez cum se întâmplă fenomenul. Cum renunți dumneata, omule pe care nu o să-l mai cunosc niciodată, la ajutor? N-am de unde să știu sigur, dar pot să bănuiesc. Poate că ți-ai făcut programarea într-un moment de mare durere. A ta, sau a celor din jur. Într-un moment în care sentimentul de „așa nu se mai poate, vreau să fiu mai bine” era copleșitor. Așa că ai închis ochi și te-ai hotărât să faci saltul. Și ce salt enorm ți se pare și acum! Psihiatrul stă de partea cealaltă a unei prăpăstii simbolice. E ca în bancul ăla vechi cu flaconul de pastile. „Nu știu cum să îl deschid, doamna farmacist!” „Găsiți instrucțiunile de deschidere în interior”. Așa și aici. Simplul fapt de a te duce la psihiatru pare că certifică faptul că ai o problemă mintală, te marchează cu fierul roșu, toată lumea va ști, și mai rău, tu însuți vei ști sigur că ai o problemă psihică. Și asta e aproape la fel de greu de suportat, la nivel de imaginație, ca durerea absolut reală pe care o simți acum, ca sentimentul de „așa nu se mai poate”. Și ești prins(ă) într-o menghină în care fiecare opțiune pare o fundătură, un șah mat sau cel puțin un stalemate.

Dar nu ai ce face, alea jacta est, mâine te duci la înfiorătorul psihiatru, care se va uita la tine cu ochi reci și simpla lui privire te va transforma într-o nouă ființă, etichetându-te „pacient psihiatric”.

Și vine și a doua zi de dimineață. Dar dimineața toate lucrurile rele par să fi fost un coșmar.

„La naiba, nu mă duc la niciun psihiatru, o să mă lupt singur(ă) cu chestia asta, prin propria voință”

„Nu vreau să bag chimicale în mine”

„Ce poate ști un psiholog, un necunoscut, despre durerea mea?”

Și crezi că tot ce trebuie să faci e să ignori durerea, la urma urmelor sufletul e ceva imaterial, deci și durerea de suflet, tristețea, apatia, gândurile de moarte, sunt lucruri imateriale, fantastice, inexistente.

Îți spui toate astea și e așa de ușor să renunți.

Așa fac și eu, doar că la dentist.

Dar cariile nu trec singure. Nu trec prin propria voință. Măcar, în medicina dentară, știm atâta lucru.

Mintea nu e un dinte, nu? Mintea e plastică, mintea se reface, timpul vindecă rănile.

Problema e că depresia e, printre altele, o diminuare importantă a plasticității minții, a capacității ei de a se schimba ca să facă față mediului.

Problema e că, în tulburările anxietății, din care văd câte cinci pe zi, toate instinctele îți zic să nu faci nimic, să stai pe loc, la adăpost, într-atât încât ajungi să fii blocat.

Problema e că știm deja prea bine că adicțiile trec foarte greu fără ajutor.

Problema e că trauma e uneori o rană care refuză să se vindece.

E adevărat că fiecare om are și reziliență, capacitatea de a te ridica deasupra adversității. Durerea pe care o simți acum face parte din mecanismele tale de reziliență. E felul în care instinctele îți spun că trebuie să faci ceva. Cum am spus-o și în altă parte, să mergi la doctor nu e un semn de înfrângere, nu e o capitulare, ci unul de curaj. Toate ideile preconcepute pe care le-am înșirat la începutul textul sunt, eminamente, prostii, cuvinte goale de conținut, prejudecăți stupide și minciuni sfruntate. Dar minciuni cu o mare greutate socială. E un act de curaj și putere să treci peste ele. Nu e ușor să renunți la ideile de-a gata, la presiunea socială, ca să te gândești, în sfârșit, la ce e important pentru tine însuți.

Nu te cunosc, și poate că nu o să te cunosc niciodată. Poate că o să fii bine fără niciun ajutor, îți doresc din inimă lucrul ăsta. Și îți doresc din inimă să ai ajutor atunci când e nevoie.

Și mai împărtășesc cu tine gândul ăsta paradoxal: ciudat lucru, durerea, care nu are niciun corp material, și totuși e cel mai real lucru din Univers.