Programări anulate

Programările se anulează mai frecvent la psihiatrie decât la alte specialități. Adesea, oamenii pur și simplu nu mai vin, fără să mai facă și formalitatea anulării, lipsesc nemotivat, precum școlarul chiulangiu. Aproape că înțeleg pe undeva obiceiul psihanaliștilor de a factura și absențele. Chiar acum, două persoane nu și-au onorat programările, iar eu stau degeaba și am timp să scriu textulețul ăsta. În care încerc să îmi imaginez cum se întâmplă fenomenul. Cum renunți dumneata, omule pe care nu o să-l mai cunosc niciodată, la ajutor? N-am de unde să știu sigur, dar pot să bănuiesc. Poate că ți-ai făcut programarea într-un moment de mare durere. A ta, sau a celor din jur. Într-un moment în care sentimentul de „așa nu se mai poate, vreau să fiu mai bine” era copleșitor. Așa că ai închis ochi și te-ai hotărât să faci saltul. Și ce salt enorm ți se pare și acum! Psihiatrul stă de partea cealaltă a unei prăpăstii simbolice. E ca în bancul ăla vechi cu flaconul de pastile. „Nu știu cum să îl deschid, doamna farmacist!” „Găsiți instrucțiunile de deschidere în interior”. Așa și aici. Simplul fapt de a te duce la psihiatru pare că certifică faptul că ai o problemă mintală, te marchează cu fierul roșu, toată lumea va ști, și mai rău, tu însuți vei ști sigur că ai o problemă psihică. Și asta e aproape la fel de greu de suportat, la nivel de imaginație, ca durerea absolut reală pe care o simți acum, ca sentimentul de „așa nu se mai poate”. Și ești prins(ă) într-o menghină în care fiecare opțiune pare o fundătură, un șah mat sau cel puțin un stalemate.

Eris, zeița greacă a discordiei, mama tuturor durerilor

Dar nu ai ce face, alea jacta est, mâine te duci la înfiorătorul psihiatru, care se va uita la tine cu ochi reci și simpla lui privire te va transforma într-o nouă ființă, etichetându-te „pacient psihiatric”.

Și vine și a doua zi de dimineață. Dar dimineața toate lucrurile rele par să fi fost un coșmar.

„La naiba, nu mă duc la niciun psihiatru, o să mă lupt singur(ă) cu chestia asta, prin propria voință”

„Nu vreau să bag chimicale în mine”

„Ce poate ști un psiholog, un necunoscut, despre durerea mea?”

Și crezi că tot ce trebuie să faci e să ignori durerea, la urma urmelor sufletul e ceva imaterial, deci și durerea de suflet, tristețea, apatia, gândurile de moarte, sunt lucruri imateriale, fantastice, inexistente.

Îți spui toate astea și e așa de ușor să renunți.

Așa fac și eu, doar că la dentist.

Dar cariile nu trec singure. Nu trec prin propria voință. Măcar, în medicina dentară, știm atâta lucru.

Mintea nu e un dinte, nu? Mintea e plastică, mintea se reface, timpul vindecă rănile.

Problema e că depresia e, printre altele, o diminuare importantă a plasticității minții, a capacității ei de a se schimba ca să facă față mediului.

Problema e că, în tulburările anxietății, din care văd câte cinci pe zi, toate instinctele îți zic să nu faci nimic, să stai pe loc, la adăpost, într-atât încât ajungi să fii blocat.

Problema e că știm deja prea bine că adicțiile trec foarte greu fără ajutor.

Problema e că trauma e uneori o rană care refuză să se vindece.

E adevărat că fiecare om are și reziliență, capacitatea de a te ridica deasupra adversității. Durerea pe care o simți acum face parte din mecanismele tale de reziliență. E felul în care instinctele îți spun că trebuie să faci ceva. Cum am spus-o și în altă parte, să mergi la doctor nu e un semn de înfrângere, nu e o capitulare, ci unul de curaj. Toate ideile preconcepute pe care le-am înșirat la începutul textul sunt, eminamente, prostii, cuvinte goale de conținut, prejudecăți stupide și minciuni sfruntate. Dar minciuni cu o mare greutate socială. E un act de curaj și putere să treci peste ele. Nu e ușor să renunți la ideile de-a gata, la presiunea socială, ca să te gândești, în sfârșit, la ce e important pentru tine însuți.

Nu te cunosc, și poate că nu o să te cunosc niciodată. Poate că o să fii bine fără niciun ajutor, îți doresc din inimă lucrul ăsta. Și îți doresc din inimă să ai ajutor atunci când e nevoie.

Și mai împărtășesc cu tine gândul ăsta paradoxal: ciudat lucru, durerea, care nu are niciun corp material, și totuși e cel mai real lucru din Univers.

One thought on “Programări anulate

  1. Mi-am luat inima în dinți și am mers la psihiatru. Când l-am văzut în ușă, mi-a venit să fug dar am rămas puternică.
    Se uită pe trimitere: episod depresiv, oboseală cronică.
    “Cine este responsabil pentru cum vă simțiți?” mă întreabă sever.
    M-am blocat. “Păi, eu”
    “Ce faceți dv ca să schimbați ceva”.
    “Încerc să mă las de fumat, să fac mai multă mișcare. ”
    “Ce așteptări aveți de la mine.”
    “Acum că m-ati întrebat, văd că nu știu. Uite cum facem: eu merg acasă și mă gândesc la ce așteptări am si apoi vă anunț. ”
    Dacă a văzut că a sărit peste cal, îmi explică că nimeni nu a reușit să se vindece singur, eventual doar baronul Munchhausen care s-a tras singur de păr ca să iasă din mocirlă. Combinația cu Munchhausen m-i s-a părut ciudată. Am mulțumit și am plecat
    Mă simțeam mult mai sănătoasă la cap decât dl doctor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *