Teorie despre numele lui Django Reinhardt

Django Reinhardt a fost cel mai mare chitarist de jazz al tuturor timpurilor. Și asta din trei motive:

  • virtuozitatea extremă, care i-a adus o faimă mondială încă din tinerețe și, legenda spune, i-a lăsat cu gura căscată pe maeștrii originari ai jazzului american, asta deși Django nu știa note și nu folosea partituri
  • faptul că a inventat de unul singur un întreg nou stil de muzică, jazz manouche, primul stil de jazz european, o muzică fremătătoare și plină de energie chiar și în melancolie, ca viața însăși
  • faptul că a făcut asta de pe un pat de spital, când de abia devenise major, cu mâna stângă arsă și pe trei sferturi stricată.

Nu avem certitudini despre numele lui originar. În certificatul de naștere e trecut Jean Reinhardt, dar taică-său își schimbase deja numele de familie ca să păcălească armata. Faptul că s-a născut într-un sătuc belgian nu are nici el prea multă însemnătate, ai lui fiind romi nomazi. Sunt romii cu adevărat belgieni, români, maghiari, englezi, rajastanezi sau turci? Nu, dar păstrează fragmente din națiunile de adopție, în felul lor aparte, nu în hrisoave, jurnale și alte hârtii. Neamul lui Reinhardt nu credea în mijloace fizice de păstrare a urmelor trecutului.

Era o familie de lăutari. Tatăl lui Reinhardt cânta la țambal, un unchi cânta la banjo-chitară, Jean însuși la vioară, și fiecare din cei șapte frați avea instrumentul lui. Darul familial al muzicii s-a manifestat foarte repede la micul Jean, care cânta în taraful familiei, precum și în alte orchestre de muzică populară.

Un teribil accident era însă cât pe ce să îl împiedice să își mai câștige pâinea așa cum o făcuseră strămoșii lui. Când avea optsprezece ani, rulota în care locuia a luat foc cu tot cu el înăuntru, arzându-i mâna stângă și un picior. După toate îngrijirile, doar două degete îi mai funcționau cât de cât, și medicii i-au zis că s-a terminat cu vioara.

Așa că Jean și-a luat o chitară. De ce chitară? Pentru că, spre deosebire de banjo sau vioară, putea cânta în surdină la ea, cât să nu deranjeze pe ceilalți bolnavi din spital. Deși, vă dați seama ce privilegiu pe oamenii ăia, să asculte cum se naște o muzică, o eră! În același timp, a descoperit discurile cu noua muzică la modă de peste ocean, jazzul, cu Ellington și Louis Armstrong, și dragostea a fost așa de mare încât a renunțat la lăutărie și, din cele două degete schingiuite, o mână bună și ritmuri negre americane, a făcut ceva uimitor. Gândiți-vă că, ieșit din spital după un an și jumătate, a devenit aproape imediat faimos pe tot globul. Și bine a făcut, că prea mult timp nu avea.

Au urmat ani frumoși dar și cumpliți, anii faimosului quintet Hot Club de France, alături de prietenul Stéphane Grapelli, violonist pornit și el din stradă, dar și anii ocupației germane, când doar talentul l-a salvat probabil de lagăr și moarte pe țiganul Reinhardt. Mâna arsă l-a salvat însă de război: ce irosire sinistră ar fi fost dacă ar fi murit în tranșee, pentru patrie…

În acea perioadă se spune că Reinhardt a renunțat la jazz doar cât să scrie o jelanie pentru romii victime ale nazismului, numit Requiem à mes frères tsiganes. Dar, după cum știm, nici Django, nici neamul lui nu puneau preț pe hârtii și alte mijloace fizice de păstrare a trecutului, așa că nu a rămas nicio partitură și, după o singură interpretare la un institut pentru copii orbi, nimeni n-a mai auzit vreodată acea compoziție. Oare o mai fi cineva în viață care să își amintească de ea? Și ce s-ar fi întâmplat dacă Django ar fi trăit cu câțiva ani mai devreme, înainte de invenția discurilor? Un muzician la fel de mare ca Charlie Parker, un prodigiu ca Mozart, și nimeni nu și-ar fi amintit de el. Și cred că lui însuși nu i-ar fi păsat sau nu ar fi înțeles un asemenea cult al personalității, și n-ar fi știut alt mod de a-și duce muzica dincolo de moartea fizică decât prin copiii lui. Ceea ce a și făcut, până la urmă, fiii și nepoții lui devenind muzicanți foarte respectați, iar jazz-ul manouche are și azi, mai mult ca niciodată, ucenicii lui fervenți.

Un ultim mister rămâne. De ce Django? Ce însemna porecla asta? Unii zic că, în dialectul rom local, ar fi însemnat „eu trezesc”, dar asta nu ne spune mai nimic. Alții zic că ar fi doar un diminutiv haios al lui „Jean”.

Dar eu nu pot să nu mă gândesc că django seamănă cu cuvântul românesc ciung. Dicționarul etimologic îl apropie de albanezul tsunk, italianul cionco și maghiarul csonka. Citisem pe undeva că în maghiara din Ciuc există csángo, care ar însemna mutilat, ciuntit, dar în dicționarul explicativ al limbii maghiare csángó înseamnă pribeag, precum neamul lui Django.

Un cuvânt internațional așadar, și de ce n-ar însemna chiar asta, Django, Ciungul? Omul care, pentru că i-a ars o mână, s-a ridicat din cenușă și a ajuns cel mai mare dintre ai lui, și ne-a dăruit atât de mult.

Django Reinhardt a murit tânăr, la doar 43 de ani, de o hemoragie cerebrală. Soția lui, conform tradiției, i-a ars toate lucrurile, pentru că neamul rom din care făcea parte nu pune preț pe mijloacele fizice de fixare a trecutului. Doar prezentul, muzica cântată chiar acum, și viitorul, copiii, contează. Restul e cenușă.

Dar din cenușă, uneori, renaști mai mare decât ai fost vreodată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *