New Amsterdam sau cum medicii nu au voie să fie oameni

De curiozitate, m-am uitat la primele două serii din serialul New Amsterdam. Fiind doctor, serialele cu doctori îmi stârnesc uneori curiozitatea. Poate l-ați văzut și dumneavoastră, e popular. Some spoilers ahead.

În primele episoade, mi s-a părut interesant. Iată un serial în care medici nu sunt psihopați, ca în House MD, în care psihiatrul chiar are un rol important și în care partea „spitalicească” contează mai mult decât telenovela amoroasă care parazitează de regulă orice serial. Spre deosebire de alții, nu m-a deranjat partea moralizatoare, politic corectă și „woke”, pedală pe care scenariștii apasă foarte tare. Și eu cred că medicina ar trebui socializată și gratuită pentru toată lumea, deși nu înțeleg exact cum era finanțat acest spital public, care în mod evident era și privat în același timp – aici poate îmi lipsesc mie suficiente cunoștințe despre bizarul sistem de sănătate american. Și eu cred că nu luptăm îndeajuns împotriva încălzirii globale, discriminării și inegalității de șansă pe criterii de rasă, sex, vârstă, orientare sexuală, bani. Și cred că medicul ar trebui să aibă această luptă ingravată în datoria lui, prin natura jurământului depus.

Dar, de la un punct încolo, serialul pare, în mod ciudat, să comită chiar greșelile împotriva cărora propovăduiește acerb. Aș accepta, de exemplu, numeroasele și cruntele gafe etice pe care psihiatrul le comite, din vina și proasta documentare a scenariștilor, dacă ele nu ar contribui din plin la stigma psihiatrică împotriva căruia însuși personajul, cică, luptă. De mai multe ori oprește tratamentul medicamentos al unor pacienți, pentru că, nu-i așa, medicamentele noastre sunt droguri și soluția e dragostea. Nu ezită nici să voteze suspendarea unei colege și prietene cu ADHD care, presupunem, ar fi abuzat de propria medicație ca să facă față turelor nesfârșite de la camera de gardă. Căci așa ajuți un coleg aflat în dificultate, îl dai afară. Bineînțeles, colega în cauză se duce în rehab și se întoarce proaspătă și gata de luptă, deși nu ni se spune cum naiba își tratează de acum încolo ADHD-ul, că mediamentele sunt rele. Prin pură voință. Și sex. Da, prin sex.

Și, de fapt, atitudinea cea mai respingătoare și discriminantă din serial e atitudinea față de personalul medical. Zero toleranță. Unui chirug vârstnic i se interzice să mai opereze pentru că i-a scăpat un pahar din mână. Chirurgul lăcrămează recunoscător când i se permite, totuși, să rămână pe post de consultant. Toți medicii trebuie să lucreze zi și noapte, la nesfârșit, nu doar în spital dar și pe stradă, cu mii de pacienți, depășindu-și oricând competențele. Sunt un fel de sclavi-fac-totum, și nimeni nu se plânge. Sub o aparență ideologică de egalitate și pseudoempatie, atmosfera din spitalul public New Amsterdam e uimitor de toxică: nu aș vrea pentru nimic în lume să lucrez acolo. Desigur, e doar un serial, e ficțiune, dar o ficțiune care conține cele mai urâte metehne culturale ale breslei medicale, cele împotriva cărora luptăm deja de niște decenii, aproape caricaturizate. Ar fi interesant și amuzant dacă nu ar fi cu totul involuntar: scenariștii nu par să își realizeze cât își chinuie personajele.

Nici personajele nu realizează cât de chinuite sunt, pentru că toate par a fi împietrite în postura de Salvatori. De apostoli beatifici dotați cu rezerve emoționale inepuizabile, gata să își sacrifice familia și viața pentru pacientul amărât. Scenariștii nu lasă nici măcar acest conflict să se dezvolte: când el devine interesant, ei omoară din personaje, simplificând dilema. Psihiatrul are altă metodă de a împăca profesia cu familia: le conglomerează, adoptând copii oropsiți fără număr ca să îi ajute, în același fel în care își ajută pacienții oropsiți. Pacient egal copil, nicio diferență.

Sună frumos, doar că nu trebuie să fii psihiatru sau psiholog ca să știi că oamenii adevărați nu funcționează așa. Nu au rezerve infinite de empatie. Și să ceri așa ceva unui om înseamnă să îl aduci rapid în fundătura burn-out-ului, cum se întâmplă, de fapt, cu jumătate din medicii de oriunde, din realitate, nu din New Amsterdam. Mai mult, oamenii care sunt convinși că sunt Salvatori suferă de propria lor maladie vecină cu narcisismul patologic. Îl prefer oricând pe psihopatul House, cu abuzul lui de opiacee și durerea și depresia lui cronică: e mult mai aproape de realitate, deși e și el o caricatură.

De asta m-am oprit pe la jumătatea sezonului doi. Dacă povestea devine mai umană în părțile ulterioare, să îmi ziceți și mie. Dar mi s-a spus că nu.

One thought on “New Amsterdam sau cum medicii nu au voie să fie oameni

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *