Lunga agonie a poeziei

 


Cartea din poză a apărut la Paris, spre 1890. E o colecție de 300 de poeme „moderne”, din secolul XIX, publicată de Larousse.  Adică un fel compendiu al poeziei celei mai consumate în acea vreme. Nu e foarte reprezentativ, în retrospectivă; fiind spre uzul publicului domestic și poate al elevilor, evită cu scrupulozitate poeții „scandaloși”: nu vom găsi Baudelaire, dar vom găsi vedete ale romantismului precum Hugo sau Prudhomme; nu vom găsi nici măcar pe Gautier, dar vom găsi un Amédée Pommier, un Max Buchon sau o Anaïs Ségalas și mulți alții, iubiți și populari la vremea lor (Flaubert considera poemele lui Pommier niște bijuterii), dar uitați astăzi, picați la algoritmul misterios de selecție al posterității.

Cărțulia are o dublă prefață, una „normală” și una în versurile unui anume Marc André. Ambele proclamă, nu fără o oarecare disperare, că „poezia nu a murit!” și ne imploră ca, în era pozitivismului, să nu uităm de hrana pentru suflet.

Entendez-vous la voix du siècle qui répète:
La poésie est morte et ne renaîtra plus!
Le gazon a couvert la tombe du poète;
Que faire, désormais, de chantres superflus?

Iată că, încă de acum o sută și vreo treizeci de ani (cel puțin), poezia părea să agonizeze. Alminteri de ce să insiști asupra contrariului? De ce să fi scris două preambule care să nege moartea poeziei, dacă ea chiar ar mai fi fost larg prizată la final de secol XIX?

Desigur, eu credeam că intervalul ăsta fusese mai scurt. E adevărat că librăriile de azi nu mai au un raft dedicat poeziei, fiind suplantat de loc de raftul, tot mai mare, cu breloace, cuțitașe și alte gadgeturi, și de inevitabilul bistro libraricesc.  La urma urmelor, nu poți să faci niciun magazin în „centrul vechi” fără să includă o cârciumă. Dar în studenția mea încă mai aveau. La Dalles, era raftul cel mai de jos, mă cocoșam ca să-l găsesc pe Apollinaire, dar dădeam de el până la urmă. Nu că acum n-ar fi, dar e pitit pe undeva, nu mai are adresă.

Iată însă că lunga agonie a poeziei e mult mai veche. Cine știe când o fi început, de fapt? Baudelaire zicea că fără apă sau mâncare o mai duci câteva zile, dar fără poezie nu. Acum realizez că și declarația asta e pe undeva disperată, precum cea a unui părinte care, exasperat că odrasla bagă în ea doar bomboane, declamă neantului pericolele alimentației nesănătoase.

Am găsit cartea în anticariatul de lângă Biserica Neagră, din Brașov. Anticariat care el însuși își declamă cu mândrie vârsta de 25 de ani, record de longevitate în lumea în care anticariatele nici nu mai există. Volumul însuși a trecut prin două schimbări de secole, purtând în el secretul versurilor muribunde, și acum e al meu. M-a costat 2 lei.

 

3 thoughts on “Lunga agonie a poeziei

  1. Este musai să ne puneți și poezii din frumoasa dvs carte!:) Intr-adevăr putem vorbi de agonia poeziei dar si din prisma faptului ca se scrie altfel de poezie. Ce as mai asculta un sonet! Cei de la ARCEN au început un festival de poezie dedicat scriitorilor contemporani. Prima întâlnire va fi pe 25 pe terasa unui bloc de pe Magheru.

  2. Dacă m-aș lua fie și numai după descrierea făcută de tine și tot m-ar tenta să caut și eu acest volum, pe care cu siguranță nu-l voi putea găsi.
    Mi-au plăcut versurile din prefață, ba chiar mi-au dat o idee, pe care sigur o voi pierde până ce voi avea timp să mă dedau scrisului, dar am avantajul că le voi regăsi aici, la tine.

  3. “Don’t use the phone. People are never ready to answer it. Use poetry.” – Jack K.

Leave a Reply to dragos b Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *