Cumpăna de a fi părinte

Să devii părinte e într-un fel o criză, în sensul că e momentul unei mari schimbări inevitabile. În noi și în afara noastră. Vom deveni alți oameni. Ce depinde de noi e sensul schimbării. Noi putem influența destinația, dacă acest om nou va fi unul mai bun sau mai rău decât cel care am fost.

Să fi părinte nu te face automat mai iubitor, mai empatic, mai generos, mai tandru, mai înțelegător decât înainte. Ba din contră, dacă nu ești atent, te poate face contrariul. Majoritatea dintre noi nu eram oricum monumente de altruism și empatie. Dacă suntem norocoși, avem câte o picătură din aceste elixire afective. Adică rezerve limitate. În schimb, suntem de asemenea capabili de gesturi crude și nocive, nu atât din rele intenții cât din cauza nepăsării, ignoranței, capacității noastre vaste de a face abstracție de suferința sau sentimentele unui seamăn.

Când ești părinte, ești forțat să îți mobilizezi rezervele emoționale instinctive. Nu ai de ales acum: o altă persoană va deveni visceral de importantă pentru tine. Cele mai puternice emoții din adâncuri vor prinde o viață nouă și nebănuită: nu doar atașamentul feroce față de puiul tău, ci și anxietatea și furia, aliații noștri cu care cândva ne apăram progenitura cu ghearele și dinții de fiarele flămânde din jur.

Emoțiile astea vor veni așadar oricum. Rămâne să vezi ce vei face cu ele.

Poți să te faci că nu există. Să te depărtezi. Asta o facem cel mai adesea noi, bărbații. Ne prevalăm de statutul nostru privilegiat, de faptul că Statul nu ne dă concediu parental concomitent cu mama, ca în Suedia (unde, aparent, tații care aleg opțiunea asta trăiesc mai mult și mai sănătos) Și petrecem mai mult timp decât de obicei la serviciu (sau prin alte părți), sub multe pretexte pe care le credem și noi, că aducem bani acasă sau că nu e rolul nostru social să ținem pruncul în brațe, când de fapt uriașa schimbare din pătuț și din inimile noastre ne sperie de moarte.

Nu că femeile ar fi scutite de groaza asta. Una dintre manifestările „populare” ale depresiei post-partum e senzația dureroasă că nu reușești să te conectezi de copil, să te atașezi de el. E un fel de reacție instinctivă de teamă și protecție. Doar că pentru femei asta vine la pachet cu sentimente copleșitoare de vinovăție, de care noi, bărbații, ne putem dispensa, căci societatea ne dă voie.

Dar nu poți să te prefaci așa la nesfârșit. Emoțiile de părinte te vor trage de mânecă până când le vei lua în seamă și le vei lăsa să te conducă pe noul tău drum. Și de abia aici începe greul. Pentru că va trebui să-ți pui la bătaie picătura aia de empatie. Dar empatia, dacă nu e cultivată și îngrijită cu mare grijă, se termină repede. Îi ia locul oboseala și „starea de război”. Și uite așa apar studiile alea share-uite de zor pe facebook, cum că să ai copil e factor major de stress și nefericire. Dar nu copilul e factor de nefericire, ci neglijența față de propriile noastre emoții.

Pe termen scurt, ea duce la suferință și durere. Pe termen lung, duce la ceva mult mai rău: la nepăsarea aia care e sursa tuturor relelor în omenire. Și la reacția, logică, de a-ți învăța propriul copil că e mai bine să nu fie empatic, să nu se gândească decât la el însuși, la propria lui propășire și prosperitate, chiar cu prețul suferinței altora. Ceea ce e o filosofie populară de parenting astăzi, chiar dacă nemărturisită și neanunțată pe site-urile de profil. Părintele care ocupă abuziv ambele locuri pentru persoane cu handicap, dimineața, pe strada școlii, nu e psihopat din născare, e omul care aproape și-a epuizat resursele afective, investește ce mai are în bunăstarea propriului lui copil și acolo se termină totul. Și acel părinte s-ar putea să fie foarte aproape de o mare depresie și nici să nu știe.

Dar câți dintre noi mai au puterea, energia, să privească mai departe nițel de propria ogradă, de propria familie imediată, măcar din nădejdea că o parte din generozitatea ce pare o investiție nesăbuită se va întoarce cândva tot în favoarea copilului nostru? Că, privindu-ne pe noi, va deveni el însuși un om mai bun, mai înconjurat de iubire?

One thought on “Cumpăna de a fi părinte

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *