Nu e nevoie să vă spun eu cum stau lucrurile. Nu stau prea bine: valul trei de Covid, restricții noi, imposibil de călătorit, greu de văzut limanul, un an de pandemie, oboseală mare, viitor incert. Presiune. Confuzie: nu știi cine are dreptate, nu știi cine știe ceva cu adevărat.

Noi, lucrătorii sănătății mintale, dăm pe din afară de treabă. E ceva ce generația mea nu a mai apucat, și cred că nici generațiile mai vechi, nici măcar alea care or fi apucat războiul. Asta pentru că în acele vremuri psihiatria stătea departe de restul lumii și era imună la zbuciumările ei, și foarte, foarte rău făcea. Acum suntem în mijlocul oamenilor, deși nu suntem bine organizați și nu avem niciun fel de sprijin din partea Statului, adică dumnevoastră, dragi mușterii, nu aveți niciun pic de sprijin din partea Statului. Statul nu va da doi bani (la propriu) pe sănătatea mintală a neamului cu care are un contract social, so what else is new, zice proverbul…

Psihologii și psihiatrii sunt pe poziții ca să ajute. Până la ei, realitatea e că suntem cu toții uniți de cât de singuri suntem, și ne revine, din păcate, doar nouă responsabilitatea foarte grea de a fi cât de cât bine în capetele noastre respective. Nu neglija, cititorule, datoria asta față de tine insuți. Sănătatea dumitale mintală e, într-un fel, tot ceea ce ai, e libertatea și dreptul tău de a încerca să fii fericit, chiar și acum.

Nu există nicio rețetă universală de păstrat capul pe umeri în pandemie. Eu doar am adunat niște trucuri și ponturi, și mă grăbesc să le împărtășesc cu domniile voastre.

1. Găsiți niște liniște. Ciudat, deși suntem foarte singuri, e un cor de voci care urlă zi și noapte în jur. Voci fără corp, voci de personaje, voci caraghiaoase și grotești, voci ale groazei. La televizor, la știri, pe facebook. În propria ta casă și în propriul tău cap, reflectându-se în ecouri de toți pereții. E greu să găsești un loc liniștit. Eu de exemplu ies să fac plimbări monstruos de lungi sâmbăta la prima oră, când orașul e încă în pat, zbătându-se în visul lui urât. Mă rog, nu tot orașul, pentru că de abia în acele ore neomenești cu rouă și polei văd orașul adevărat, în toată splendoarea lui decadentă și melancolică. Iar mersul pe jos face liniște. Undeva, pe la al douăzeci de miilea pas, se face liniște. Și o oră de liniște mă face suport mult mai bine o săptămână de răgete cacofonice. Dar poate dumneata o să găsești altă liniște, mai aproape, mai confortabilă.
2. Nu vă enervați. Nu știu cum se face, dar ne enervăm mai ales pe cei apropiați. Simțim că ei ar trebui să ne asculte, că dacă nu ei, atunci cine, dar și ei sunt la fel de obosiți ca noi. N-ai cui să te vaiți. Și atunci te enervezi. Ca și cum în contractul familial scrie cu cerneală invizibilă că cei dragi sunt acolo ca să îți dea voie să îi troznești când n-ai în cine să dai. Și nu mă refer aici (doar) la violența domestică flagrantă, la marile abuzuri alimentate de alcool, codependență și grave tulburări de personalitate. Cred că în fiecare familie comitem zilnic minuscule violențele domesticuțe, de care nici nu suntem conștienți, dar pe care cei dragi nu le merită. Mici gesturi de anti-iubire. Și în perioada asta, or fi ele mici, dar sunt multe.
3. Acuma, e ușor de zis, „nu vă enervați”, dar tare greu de făcut. Nu știu, eu zic că o metodă bună e să vă îmbrățișați. Știu, mai ușor cu îmbrățișatul pe scări în vreme de pandemie, e strict interzis. Dar măcar în cadrul familiei nucleare, în aceeași casă, e voie. Și corpurile noastre, de care ne-am deconectat aproape de tot, tânjesc să fie îmbrățișate. Ele nu știu de restricții, pandemie, guvern și alte asemnea mizerii, ele vor să fie iubite, atinse, strânse tare de tot în alte brațe. Uneori, merge chiar și în propriile brațe 🙂 Așa că, când sunteți mai nervoși, încercați să luați în brațe obiectul enervării și vedeți ce se întâmplă.
4. Găsiți fereastra. Pe mine mă ajută mult sportul. Mărturisesc, ca și dumneavoastră, sunt foarte obosit. Îndrăznesc să spun că sunt obosit mai mult ca dumneavoastră. Pentru că sunt medic. Bine, sunt mai puțin obosit decât colegii de la ATI, dar, după cum merg lucrurile, nu se văd perspective prea apropiate de odihnă. Dar mă ajută mult să fac sport. Dar sunt prea obosit să fac sport. Din acest paradox am ieșit străduindu-mă să fac nițel sport imediat după ce ies de la serviciu. Chiar dacă sunt varză. Dacă ridic de câteva sute de ori cele două gantere pe care le țiu în casă, fac niște flotări, etc, înviez. Toată oboseala pleacă de pe mine. Dar dacă amân, dacă nu mă mișc imediat după serviciu, profitând de ultimele urme de catecoleamine și cofeină care îmi aleargă prin vene, nu pot mai târziu. Mă blegesc rău și bleg rămân până a doua zi de dimineață. Rutina zilnică, menită să ne ajute, să fim stabili, să avem homeostazie, a devenit opresivă și are propria ei voință, e foarte greu de controlat. Dar există, vă asigur, în fiecare zi, o fereastră anume în care putem păși în afara treburilor noastre și face ceva doar pentru noi, ceva care să ne ajute. Pentru mine e gimnastica de după serviciu. Găsiți și dvs fereastra ai. E pe acolo, pe undeva prin preajmă.
5. Colorați peisajul. Chiar dacă folosiți doar nuanțe cenușii. Orice, dar să nu fie strict alb-negru. Viața e plină de nuanțe, ori noi, în ultima vreme, am căpătat obiceiul să trăim și să gândim în modul totul sau nimic, prieten sau dușman, prost sau genial, mut munții sau mă așez și mor. Dihotomizarea asta e una dintre căile cele mai ușoare către depresiunea nervoasă. Căutatul de țapi ispășitori e și el din categoria asta. În realitate, albul și negru sunt rare și inaccesibile muritorilor de rând. Niciun om nu e cu adevărat rău, minus Hitler dar nu sunt prea mulți hitleri prin preajmă. Niciun om nu merită cu adevărat disprețul și oroarea noastră. Supărați-vă pe Universul indiferent, amenințați cu pumnul către hazardul contingențelor, dar nu mai dați cu pietre în oameni. Sau în voi înșivă. Și e valabil și pentru acțiuni: dacă nu poți să pleci în excursia aia în Insulele Azore (sau whatever), e posibil ca un city-break la Oradea sau o escapadă într-o pensiune romantică la Poplaca să aducă mai mult decât nimic. Dacă nu mai poți să alerg la maraton cum ți-ai propus, o plimbare mai scurtă va ajuta mai mult decât zăcutul în casă, sub plapumă, molfăind dezamăgire de sine.
6. Lumea e mare chiar când e mică. Și așa deveniserăm foarte superficiali în ultimii ani. Ne-am îndopat cu stimuli supradimensionați, artificial colorați. Ne-am mulțumit să fim doar turiști. Spectacolul lumii începe la doi pași, iar lumea e infinit de vastă și de arborescentă, ca fractalii, și la microscop. Lucruri care par mici pot hrăni sufletul mai mult decât marile întreprinderi turistico-spirituale. Există un Santiago de Compostella în vecinătate și un camino smerit prin cartier, și prea puțini pelerini pe el.
7. Mergeți cu bicicleta. Când toate dau greș, bicicleta vă va salva. Serios. Încercați.

Desigur, sunt multe alte lucruri care pot ajuta. Iar noi, psihiatrii, psihoterapeuți, muzicanți ambulanți, suntem și noi aici. Iar adevărata libertate e deja cu noi.