Există locuri, perioade de timp, obiecte, noțiuni, chiar persoane, care par să nu facă parte din continuumul realității, ci se află cumva în interstițiile dintre cărămizile acesteia. Pentru că interstiții avem destule, there is a crack in everything, spune poetul.

Spre exemplu, printre multele mele preocupări inutile se află observarea anotimpurilor în orașul meu. Cum am povestit și altă dată, pentru mine primăvara se termină odată cu înflorirea teilor, în timp ce prima zi de vară e marcată de apariția lavandei prin piețele și intersecțiile din București. Între ele sunt vreo două săptămâni în care nu știu exact în ce anotimp mă aflu: e un anotimp-limită.

Un loc-limită, pentru mine, e rezervația Văcărești, pe care am descoperit-o de abia în pandemie și de care mă simt foarte atras. Cândva, aici a fost mânăstire, transformată apoi în închisoare, apoi mânăstirea a fost rasă de pe fața pământului și Ceaușescu a săpat o groapă pentru un lac. Lacul nu a fost plin decât o singură dată, apoi acolo au crescut copacii, au venit păsări și animale sălbatice, natura a explodat în mijlocul orașului. Dacă te plimbi pe digul fostului lac, într-o parte e traficul zgomotos, un mall, un târg de mașini etc, în cealaltă e doar un embol de natură și liniște aparentă, lăsată pe ruinele zbuciumate ale istoriei. Te plimbi pur și simplu pe o limită.

Toți avem limite pe care trebuie să le parcurgem în viețile noastre. Între absolvirea facultății și începerea rezidențiatului, în viața mea au trecut vreo cinci luni în care nu am știut exact cine sunt, unde sunt, încotro mă întrept.

Și toată pandemia asta cu care ne luptăm să ne obișnuim, se încăpățânează să fie o eră liminală. Nu e de mirare că atât de mulți oameni se pierd cu firea și alunecă de pe digul rațiunii.

Dar spațiile liminale nu sunt neapărat „rele” sau pline de anxietate. La urma urmelor, și îndrăgostirea e o stare-limită. Ca prin miracol, de îndată ce a început starea de urgență, în martie, am devenit conștient de multe spații liminale. În plimbările de dezmorțire, prin propriul meu cartier, am observat pentru prima dată case străvechi, unele încă locuite, multe abandonate. Parcă stătuseră ascunse și ieșeau prima dată la lumina zilei. Casele vechi, mai ales cele goale, sunt spații-limită, iar când tristețea din ele a rămas mult în urmă, întâlnirea mea cu ele a avut ceva, în mod ciudat, vindecător.

Într-o altă plimbare am descoperit, fără premeditare, un enorm salcâm japonez, aparent ocrotit dar care nu figurează în cataloagele cu arbori ocrotiți de la primărie. Copacul ăla e un obiect-limită. Prezența lui impasibilă, incongruentă cu peisajul, și totuși cât se poate de vie, m-a tulburat și apoi m-a limpezit.

În lungile plimbări în zori, la sfârșit de săptămână, orașul are un alt fel de viață. Devine un oraș-liminal, în care nu se face distincția între melancolie și fericire. E important să fie cât mai lungă plimbarea, e nevoie să împing dincolo de oboseală ca să ating acea stare precară de spirit care îmi aduce atât de mult.

Ce îmi aduce? Nu știu exact. Dacă acea emoție ar avea un nume, n-am mai vorbi despre spații limită. Acestea pot da anxietate. Dar ceea ce primesc, eu unul, e un fel de anti-anxietate. O liniște frământată. O îndrăgostire fără obiect.

Și mi-am dat seama că experiențele astea umile m-au ținut pe linia de plutire în anul-limită al pandemiei. Ele au fost călătoriile mele, și simt că am călătorit cât un globe-trotter.

(Imaginea e a mea, dintr-una din minusculele călătorii din toamna asta)