În momentul în care scriu articolul de faţă, plouă. Ba chiar tună şi fulgeră, pe deasupra, iar fiica mea cea mare s-a băgat sub plapumă, de frică. Sper că pe dumneata, cititorule, nu te plouă, ar fi păcat de exemplarul din „Viaţa medicală“ pe care îl ţii în mână. Dar, dacă te plouă, nu e mare tragedie. Fă-ţi un coif din ziar şi dă-i înainte. Când plouă, ne decantăm. Cei mai mulţi dintre noi se ascund care încotro şi rămânem doar câţiva. Există o solidaritate nespusă între cei care stau în ploaie. Dacă aţi uitat de ea, poate chiar merită să o căutaţi dinadins.
Pe mine m-a plouat destul de tare zilele trecute. Mă duceam la un seminar la care trebuia să vorbesc angajaţilor unei corporaţii despre cum te poţi lăsa de tutun. Eram pe drum cu bicicleta şi ploua torenţial, aşa că drumurile erau complet blocate de traficul intens, pentru că nimeni nu vrea să se ude în afara maşinii. Aşa se face că am ajuns primul la destinaţie, cu mult înaintea celorlalţi, care, pesemne, erau toţi şoferi sau pasageri. Am avut timp să mănânc un corn şi să beau o cafea, sub o streaşină, undeva pe platforma Pipera. Până la urmă a trebuit să renunţ la adăpostul precar şi să mă îndrept spre minicartierul business unde trebuia să conferenţiez. Continue reading “Conversații în ploaie”
Author: Vlad Stroescu
Sofismul alienării
Am avut onoarea, într-o sâmbătă, să vorbesc la o conferinţă care şi-a propus să examineze interacţiunea dintre depresie şi societate. Ascultându-mi colegii, mi-am pus pentru a câta oară întrebarea originii alienării din boala psihică. Este depresia intrinsec alienantă, conţine în ea germenul izolării sociale, sau societatea e autorul exclusiv al alienării? Sau poate că boala şi societatea concură în a rupe omul de realitate? Probabil, niciuna. Poate că e, de fapt, un sofism să-ţi imaginezi că o tulburare psihică poate fi redusă la o ecuaţie care conţine, separat, termeni biologici, psihologici şi sociali. Dacă depresia nu ar fi fost ireductibilă, am fi separat-o deja în componente gestionabile. Eroarea e una de limbaj, de mod în care abstractizăm lumea naturală.
A doua zi au fost alegerile. Scriam de curând că politicienii noştri ne reprezintă cu fidelitate. Ei sunt imaginea fantasmelor şi dorinţelor mai mult sau mai puţin conştiente ale societăţii în care trăim, una în care empatia, simţul civic, cultura etc. nu sunt nevoi internalizate, ci concepte abstracte, care nu au nimic de-a face cu vieţile noastre individuale. În sănătate, nu putem spera la niciun sistem coerent sau în care binele omului să fie primul motor, atâta timp cât eu însumi, român mediu, nu sunt interesat de alt bine decât al meu. Nu că francezul ar fi mai interesat sau mai empatic decât românul – rezultatele la alegerile pentru Parlamentul European au arătat cât de mult contează instinctul şi viscerele faţă de etică şi raţiune. Doar că francezul, de la Revoluţia din 1789 încoace, a avut timp să-şi dezvolte un „cortex prefrontal“ în stare să-şi păstreze autonomia chiar şi când sistemul limbic votează cu extrema dreaptă. Sau măcar să sperăm că va fi în stare. Continue reading “Sofismul alienării”
Oglinda electorală
Iată din nou venită vremea dezbaterii periodice asupra boicotului electoral. În buna tradiție a profesioniștilor sănătății mintale, nu am un îndemn de dat, în niciunul dintre sensuri. E decizia dumneavoastră dacă votați sau nu.
Ce pot să vă spun e că sistemul va merge oricum: poporul are întotdeauna dreptate. A avut și până acum. Nu în sensul vreunei etici politice, ci într-un sens, dacă vreți, psihanalitic. România actuală este imaginea limpede a aspirațiilor noastre cele mai intime. Este produsul minții colective, nu în dimensiunea ei ideatică, rațională, ci în cea reală, afectivă, primară. Suntem, că ne place sau nu, o autentică democrație. Politicienii noștri ne reprezintă perfect. Este treaba lor să o facă: în ultimă instanță, prin definiție: politicianul e omul care ne descifrează dorințele și pulsiunile și se armonizează cu ele.
O prietenă din străinătate îmi spunea ce o frapează la București: variabilitatea extremă a peisajului, nu doar de la o stradă la alta, nu doar de la o clădire la alta, ci chiar și pe fațada aceleiași clădiri. Polimorfismul ăsta pitoresc nu este posibil în civilizații mai vechi: trebuie să te supui unui anumit standard comun. Dacă întreaga clădire e verde, nu-ți vopsi tu balconul în roz. Dacă, pe o stradă curată, casa ta e singura nezugrăvită, presiunea grupului te va forța să ți-o zugrăvești și tu. Există un anumit simț al proprietății comune care la noi e complet absent. Continue reading “Oglinda electorală”
Întoarceri
Cândva, în Mangalia delfinii nu erau o priveliște neobișnuită. Veneau de partea cealaltă a digului de nord-est, în stânga aleii care duce spre farul genovez. Aparițiile lor erau mereu scurte, se apropiau în viteză de țărm, săreau printre valuri, păreau să te cheme să vii cu ei, apoi se îndepărtau la fel de repede. Sunt decenii de când nu i-am mai văzut, și cu siguranță conducta de deversare a apelor menajere care va trece curând pe aceeași alee nu-i va încuraja să reapară prea curând. S-ar putea să nu mă mai întâlnesc cu ei niciodată. În amintirea lor, există o stradă a Delfinului. Astăzi e de fapt o fundătură. Altfel, e genul de oază tăcută de case micuțe, ascunse după după blocuri și uitate de vremuri și moravuri, cum se mai găsesc și în București. Nefiind pe malul mării, nu sunt turiști prin cartier. Eu am nimerit acolo din întâmplare, dar plimbarea merită făcută, dacă nu pentru atmosfera umilă și atemporală, dintr-un singur alt motiv. Treceți de sediul Poliției locale, de cel al Asociației Pesacarilor și Vânătorilor Sportivi, și, la numărul 12, pe dreapta, veți vedea o curte mare. În bună măsură, e năpădită de buruieni și flori sălbatice, deși există câteva straturi de legume, la mijloc. În fundul curții, ascunsă după doi pomi, e cea mai dărăpănată casă din tot cartierul. Continue reading “Întoarceri”
Lecția magică în medicină
Am cunoscut mulţi oameni care înainte, după sau în timp ce mergeau la medic, cereau sfatul şi sprijinul uneibabe. Nu unei femei vârstnice oarecare, ci unei femei specializate în făcut şi mai ales desfăcut de farmece. O vrăjitoare, altfel spus. Se întâmplă, poate, mai des decât bănuim, chiar dacă pacienţii noştri se codesc să ne facă asemenea confesiuni. Unii dintre noi consideră lucrul ăsta o superstiţie barbară. Pentru mine, a fost mereu un element interesant de medicină culturală. Am colecţionat nenumărate poveşti asemănătoare. Am asistat, în persoană, când eram rezident şi făceam gărzi, la ritualuri păgâne efectuate la patul pacientului. Ce rost ar fi avut să mă opun (nu că aş fi fost în stare), atâta timp cât magia albă, turnatul cositorului şi scosul argintului viu nu interferează cu aderenţa la un tratament necesar bazat pe dovezi? De fapt, ăsta e unul din lucrurile interesante: vrăjitoarele nu se opun nici ele, de regulă, mersului la doctor, ba chiar îl încurajează, spre deosebire de practicanţii ocultismelor mai noi, biorezonanţe sau altminteri pseudoştiinţifice. Aşa se întâmplă că, adesea, mă trezesc fără să vreau într-o ciudată echipă terapeutică: psihiatru–babă. S-ar putea să fiţi şi dumneavoastră într-una şi nici să nu ştiţi. Mai mult: medicii variază, babele rămân aceleaşi. Nu prezentăm nici încrederea unei babe, nici – aparent – rata ei de succes, aşa că suntem adesea schimbaţi. Se cere frecvent a doua, a treia şi a zecea opinie medicală, în timp ce opinia babei e simultan forţă irezistibilă şi corp inamovibil.
M-am întrebat uneori: oare în societăţile tradiţionale puteai să ceri o a doua opinie tămăduitoare? Indienii Kuna din Panama puteau întreba alt şaman de ce îi doare capul, dacă primul dădea greş? Suspectez că nu, altfel fiecare sat ar fi avut mai mulţi şamani, organizaţi în Colegiul Şamanilor din Panama.
Desigur, opiniile multiple sunt, până la un punct, sănătoase. Îndoiala este semnul patognomonic cartezian, al raţiunii. Desigur că ar trebui să sprijinim obiceiul unei alte păreri experte. Şi nu o facem. Nu ne pricepem nici măcar să purtăm o corespondenţă intramedicală corectă şi pentru mulţi dintre noi orgoliul e mai important decât mai-binele pacientului.
Paradoxal, atunci când se cere a doua opinie, se merge adesea prea departe. Ca psihiatru, am cunoscut mult prea mulţi oameni captivi într-un soi de delir medical scăpat de sub control. Ştiu persoane care de ani şi ani de zile nu fac altceva decât să solicite opinii secunde, fără vreun progres aparent, doar cu o mereu mai gravă anxietate. Sunt vieţi întregi irosite astfel. Ar fi foarte simplu să zicem că e ceva în neregulă cu ei, o tulburare obsesiv-compulsivă, dar nu cumva avem şi noi o problemă? Ce ne lipseşte?
Cel mai probabil, coerenţa. Fără supărare, dar babele au mult mai multă coerenţă decât noi, medicii. Când o babă îţi spune cine ţi-a făcut farmece şi de ce, în capul tău se face lumină. Totul e limpede, armonizat cu un sistem de valori, poligoane sociale (cum e triunghiul conjugal), demoni şi spirite ce ţin de un inconştient colectiv străvechi. Şi, odată ce suferinţa, din illness devine sickness, capătă un sens pe care şi cele mai vechi instincte ale noastre îl pricep, ea devine tolerabilă. Nu există putinţă de îndoială când e vorba de babe. (Lévi-Strauss, nu fără o anume maliţiozitate, considera că la fel funcţionează şi psihanaliza.)
Cum să fim, aşadar, măcar la fel de coerenţi ca babele, atunci când medicina onestă nu e o ştiinţă exactă şi nicio opinie nu are un grad absolut de obiectivitate? Cum ajutăm pacientul să tragă o linie şi să ştie clar ce are de făcut?
În mintea mea, opinia secundă nu ar trebui să fie o contradicţie între profesionişti, ci o extindere la nivel de echipă mai mare a unei expertize făcute de un individ sau de o echipă mai mică. O elaborare transparentă a procesului de diagnostic diferenţial. De ce e aşa, şi nu altfel. A doua opinie trebuie să o includă, deci, pe prima, într-un fel sau altul, nu să atârne egal în balanţă. Ca ea să fie valoroasă, trebuie să aducă un plus de coerenţă, nu de ambiguitate. Să conţină, spre deosebire de poveştile babelor, o mărturisire deschisă a limitelor cunoaşterii noastre, în loc de un „ştiu eu mai bine“. În fine, după ce lucrăm la consistenţa internă a poveştii medicale pe care am construit-o din bucăţile de obiectivitate pe care le-am putut aduna, mai rămâne să lucrăm la felul în care o povestim pacientului nostru. Să nu ne sfiim să învăţăm cum trebuie dată o veste proastă.
Şi, probabil, dacă Lévi-Strauss avea dreptate, cel mai important: să implicăm comunitatea. Ceva ce babele fac întotdeauna. Ele sunt eficace pentru că sunt în armonie cu comunitatea, nu în duşmănie cu ea. Pare contraintuitiv: chiar şi acolo unde a doua opinie e bine formalizată, ea e un proces eminamente intern, în spatele uşilor închise ale breslei. Opinia noastră finală, ca să fie cu adevărat validă, trebuie să fie acceptată de comunitatea pacientului (de la cea restrânsă, familia, la cea mai largă cu putinţă), inteligibilă pentru ea, încărcată de sens. E marea provocare a medicinii secolului XXI.
Cu bicicleta la mare
Dacă nu mă cunoașteți în acest context, o să zic mai întâi două vorbe despre mine: mă cheamă Vlad, sunt de meserie medic (psihiatru mai precis), și merg adesea pe bicicletă. Nu cum mi-ar plăcea mie, ci doar de aici până colea, între casă și treburile mele zilnice, răspândite prin toți Bucureștii. Nu conduc mașini. Cum sunt și tatăl a două fete, sunt, cam ca tot burghezul mediu contemporan, sedentar și lipsit aproape complet de timp liber, în afară de cel pe care reușesc să-l strecor printre picături. Bicicleta e importantă așadar pentru mine, pentru că ea e răstimpul meu de pace deplină, în singurul mod în care pacea autentică e posibilă în cursul vieții: dinamic, prin traficul cotidian aglomerat. Fără ea m-aș descurca, dar mi-ar fi mai greu.
Bicicleta mea „de bază” e extrem de simplă. E ceea ce se cheamă o „fixie”. Are o singură viteză, iar pinionul ei e fix. Cadrul e al unei vechi cursiere. Iat-o aici, deși cu poza asta anticipez nițel lucrurile:
Despre fixie s-au spus multe pe vremea (scurtă) când au fost la modă. Puteți domniile voastre să căutați pe google, dacă vă interesează. Și mai am o bicicletă, mai bătrânească, cu o singură viteză dar pinion liber, cu care îmi fac piața sâmbătă de dimineață. Continue reading “Cu bicicleta la mare”
Ferestre
Mă întorceam ieri de la piață, când am trecut pe lângă o camionetă încărcată cu ferestre. Ferestre à l’ancienne, din sticlă obișnuită în rame de lemn cu vopseaua scorojită. Știam ce se întâmplase, cineva s-a hotărât să-și pună în sfârșit termopane. În Piața Amzei au mai rămas case bucureștene vechi, dărăpănate, cu geamlâcuri. Ieri, un alt geamlâc își terminase lunga carieră de filtru al privirilor către mahalaua centrală.
Acum câțiva ani, în plină febră a termopanelor, de obicei vedeam doar cioburi. Uneori, ploua pur și simplu cu cioburi pe lângă blocurile din Rahova. (Bine, în Rahova plouă cu lucrurile cele mai surprinzătoare.) În exuberanța înnoirii, nimeni nu mai avea milă de vechile ferestre, cel mai simplu era să le faci praf cu ciocanul și să dai la gunoi.
Acum însă, că lumea e mai săracă și mai prudentă, geamlâcul din centru a fost încărcat cu grijă în camionetă și s-ar putea să-și găsească altă lume a cărei imagine să o decanteze lent. Poate niște copii se vor uita prin el pe o stradă din Ferentari, să vadă dacă a stat ploaia și pot ieși la joacă. Sau, mai probabil, o să apere de frig o bătrână nonagenară care stă singură într-o casă scufundată pe jumătate în pământul alunecos al unui sat din Bărăgan. Ramele sunt duble și solide. Habar n-am, nici nu știu de ce mă gândesc la treburile astea. Când eram copil, aveam o imaginație exagerată, care, cu timpul, s-a tocit în bunul simț al maturității, dar se pare că ceva tot a mai rămas, de mă gândesc la lucrurile astea în loc să fiu atent să nu scap copilul din mână în timp ce ies pe carosabil pentru că trotuarul e blocat de mașini parcate. Continue reading “Ferestre”
Anecdotic și boală psihică
Când ești student la medicină, stagiul de psihiatrie pare foarte interesant. E primul contact pe care îl ai, ca viitor medic, cu niște povești cu totul ieșite din comun. Cu lucrurile stranii, incongruente, șocante ale căror protagoniști se întâlnesc în spitalul de boli mintale. Lucruri pe care majoritatea oamenilor preferă, cel mult, să le întâlnească în cărți, sau de la mare distanță, în niciun caz în viața reală. Dar viitorii medici au deja iluzia protecției simbolice a halatului, pentru ei, discuția cu un pacient se află, ca experiență, la jumătatea distanței dintre descoperirea unui personaj dintr-o carte și întâlnirea cu un om cu carne, oase și conștiință. Așa a fost pentru mine, și e o etapă necesară, chiar dacă are riscurile ei. Important este ce ești, și cum ești, când ai trecut de ea.
Important e cu ce rămâi când treci de anecdotic. Continue reading “Anecdotic și boală psihică”
Despre o carte: Andrew Solomon – Demonul de la amiază
Cu mai mulți ani în urmă, când eram student la medicină, câteva cărți extraordinare m-au ajutat să mă hotărăsc să devin psihiatru. Unele dintre ele, în mod ciudat, sunt uitate, sau poate că așteaptă să fie descoperite, cum e Conștiința lui Henri Ey. Altele, sunt faimoase, dar am impresia că sunt citite puțin, sau sunt expuse pe raftul curiozităților. În general, tot ce atinge “nebunia” e fascinant, dar de la o distanță sigură, ceea ce e crud și nedrept în sine. În fine, cartea la care mă gândesc e The Anatomy of Melancholy, a lui Robert Burton, un volum gros și vechi de patru sute de ani, dar cititorul curios al secolului douăzeci și unu e imediat absorbit de el, și cu greu mai poate ieși. Deși puțini sunt cei care se pot lăuda că au parcurs din fir-a-păr acest bulgăre uriaș de literatură hibridă; dar asta nu contează prea mult, pentru că e o carte ca o lume în sine, la care merită să te tot întorci înarmat cu uneltele de explorare.
Cartea lui Andrew Solomon, Noonday Demon – An Atlas of Depression, peste secole, amintește imediat de Burton. Traducerea în română, nu știu dacă în mod voit, face referința nemijlocit pe copertă: O anatomie a depresiei, dar asemănările nu se opresc la titlu. Ambele cărți au o curgere erudită și polimorfă ce aduce aminte de entuziasmul Renașterii. Dacă am vrea să o atașăm unei discipline, dincolo de eticheta “nonficțiune”, “Demonul de la amiază” este o carte de antropologie, în măsura în care antropologia este articularea alterității cu familiaritatea. Solomon scrie cartea cu mult înainte de a fi certificat el însuși ca autoritate în materie (de anul trecut este doctor în psihologie); o scrie fiind el însuși afectat de depresie clinică; își ia zilnic tratamentul complex (patru substanțe psihotrope) și merge la psihoterapeut. Simultan, pleacă în cele patru colțuri ale lumii, înregistrează și chiar încearcă toate remediile, convenționale, tradiționale sau excentrice, chiar și pe cele care sunt evident șarlatanii, se supune ritualurilor, intervievează zeci de oameni aflați în suferință. Trece în revistă istoria concepțiilor despre depresie (și îi dedică mai multe pagini lui Burton). Încearcă și, pe cât e omenește posibil, reușește să înțeleagă actualele teorii și practici ale artei psihofarmacologice (folosesc cuvântul „artă” în deplină cunoștință a lui), o întreprindere atât de complicată încât puțini sunt psihiatrii care pot pretinde că ei înșiși manipulează tratamentele dincolo de standardele trasate de ghiduri. Nu are prejudecăți, dar nu se ferește de a face judecăți. Pe scurt, face așadar ceea ce antropologii numesc observare participativă. Rezultatul e o lucrare bogată, stranie și imediat familiară în același timp. Există o metodă de lucru, dar autorul e un scriitor profesionist, așa că în loc de un tratat steril avem un page-turner la capătul căruia ai aceeași senzație de bine, de transcendență, pe care ți-o dau romanele bune, fie ele cu un subiect grav și dramatic.
În sensul cel mai larg al termenului, este o carte antropologică pentru că ea face ceva ce psihiatrii se străduiesc să facă de multă vreme și cel mai adesea eșuează: subiectul ei e mult mai vast decât depresia, este omul întreg. Continue reading “Despre o carte: Andrew Solomon – Demonul de la amiază”
O lansare
Deși nu am niciun merit deosebit, o să particip activ la lansarea de carte prezentată mai jos. Dacă aveți chef să discutăm despre depresie într-o încăpere plină de cărți, vă aștept cu mare drag să ne cunoaștem sau să ne revedem. În zilele următoare, o să public aici propria mea „recenzie”, așa că nu schimbați canalul. Asta dacă nu cumva preferați să vă plimbați pe afară cât mai e frumos! Spoiler: e o carte minunată.
Comentarii recente