Cu bicicleta la mare

Dacă nu mă cunoașteți în acest context, o să zic mai întâi două vorbe despre mine: mă cheamă Vlad, sunt de meserie medic (psihiatru mai precis), și merg adesea pe bicicletă. Nu cum mi-ar plăcea mie, ci doar de aici până colea, între casă și treburile mele zilnice, răspândite prin toți Bucureștii. Nu conduc mașini. Cum sunt și tatăl a două fete, sunt, cam ca tot burghezul mediu contemporan, sedentar și lipsit aproape complet de timp liber, în afară de cel pe care reușesc să-l strecor printre picături. Bicicleta e importantă așadar pentru mine, pentru că ea e răstimpul meu de pace deplină, în singurul mod în care pacea autentică e posibilă în cursul vieții: dinamic, prin traficul cotidian aglomerat. Fără ea m-aș descurca, dar mi-ar fi mai greu.

Bicicleta mea „de bază” e extrem de simplă. E ceea ce se cheamă o „fixie”. Are o singură viteză, iar pinionul ei e fix. Cadrul e al unei vechi cursiere. Iat-o aici, deși cu poza asta anticipez nițel lucrurile:

sepia 1

Despre fixie s-au spus multe pe vremea (scurtă) când au fost la modă. Puteți domniile voastre să căutați pe google, dacă vă interesează. Și mai am o bicicletă, mai bătrânească, cu o singură viteză dar pinion liber, cu care îmi fac piața sâmbătă de dimineață. Anul trecut, într-o perioadă ceva mai agitată, profesional vorbind, m-am decis că vreau să merg cu fixa mea la mare. Ca oricărui burghez sedentar, ideea, de șase ani de când auzisem de ea, mi se păruse înspăimântătoare. Nu știu exact ce m-a apucat. M-am agățat de ea și mi-a ținut de cald toată iarna.

După care, prins de rutina zilnică … am ratat înscrierea. Din fericire pentru mine și din păcate pentru mulți oameni, când s-a anunțat prețul, semnificativ mai mare ca în anii precedenți, mai multă lume s-a retras, suficient ca să prind și eu un loc. Habar n-am dacă cele 300 de lei se justifică sau nu. Poate că nu, cine știe, cum spuneam, bicicleta ar trebui să fie ceva simplu, ieftin și frumos. Asta dacă Atlantida nu s-a scufundat, iar omenirea trăiește în pace și în bună înțelegere, și ce altă utopie mai preferați voi e aievea. Acțiunea Cu Bicicleta La Mare e deja o instituție, nu mai e doar izbucnirea de entuziasm de la început.Și cred că e în regulă și așa, în ecuația generală.

Inițial, am fost nițel descurajat. Nu știu exact de ce, dar pinionul fix sperie rău pe toată lumea. După unii, ai nevoie de echipamente extrem de sofisticate ca să urci monstruoasele dealuri dobrogene. Mi se făcuse cam frică. Însuși părintele întreprinderii, Lucian Mândruță, s-a arătat foarte sceptic când i-am zis, înainte de antrenamentul oficial, până la Giurgiu și înapoi. Am mers până acolo încât mi-am instalat și un pinion liber pe cealaltă față a butucului flip-flop, special pentru ocazie. Au fost însă și câțiva care m-au încurajat, se știu ei, și le mulțumesc mult. Călătoria la Giurgiu, mult mai ușoară decât mă așteptam, mi-a spulberat și ultimele temeri. Fusese cel mai lung drum al meu, și nu mi s-a părut nimic dificil la el. De alfel, ciclismul amator nu e un sport dur. Încercați voi în schimb să alergați până la Giurgiu și înapoi: atunci să vă văz. Plus de asta, realmente nu aveam nimic de pierdut. Organizarea se anunța aproape imparabilă: cu tot cu ambulanțe, asistență tehnică și autocar pentru abandon. (Nu am avut nevoie, din fericire, de niciuna dintre acestea.)

Singura pregătire tehnică a bicicletei mele fixe, pentru drumul ăsta, a constat în a-i pune șaua de la bicicleta de piață. Șaua aia, de piele, marca Brooks, e piesa cea mai scumpă din tot ansamblul, dar a meritat. După o vreme, șaua de piele se mulează pe formele tale și devine incomparabil de confortabilă față de orice altă șa, indiferent cât de futurist e proiectată. În plus, are niște arcuri tari, care, la sute de km, ajută să stai și mai bine. Sincer, cu o asemenea șa, nici de bazon nu ai nevoie, deși știu că mai toți bicicliștii serioși or să râdă de afirmația asta.

 

Și am pornit-o, sâmbătă dimineața, pe șoseaua veche, în direcția Slobozia. Un lucru a marcat prima zi de drum: contrastul dintre galbenul rapiței și albastrul cerului. Ambele perfecte. Cred că multe zile o să-l văd când o să închid ochii. E ceva maritim chiar în el, sau mi se pare mie:

rapita

Altfel, un drum foarte plat, cu un vânt puternic din față care ne-a făcut pe toți să lăcrimăm intens. Am trecut prin orășele și sate care, pentru mai noi toți, sunt tot atâtea mistere ermetice: Tămădău, Ileana, Dor Mărunt, Dâlga, Lehliu. Am admirat din goana roților arhitectura adesea ciudată, dar nu m-am priceput să pozez prea mult: sepia 7

Adesea, peisajul devenea de o austeritate izoelectrică: sepia 2

Am făcut multe pauze, de apă și mâncare. Prima pauză de masă a fost la Tămădăul Mare, lângă Mostiștea, dar majoritatea pauzelor le-am făcut în decoruri ciudate, aproape postmodern-optzeciste, în ruine neidentficabile sau lângă hanuri abandonate, pe marginea șoselei:

sepia 9sepia 6sepia 3

M-am îndopat cu atâta ciocolată ieftină de la Lidl că nu cred că voi mai vrea vreodată să mă ating de ciocolată în general. Desigur, s-ar putea să mă răzgândesc săptămâna viitoare.

Mi-am făcut noi prieteni (salutări Liviu, Silviu, Andrei, George, Ionuț, Florin, și toți ceilalți). De fapt, treaba extraordinară cu drumurile astea e spiritul de camaraderie. Nu e chiar generalizat, dar te simți apropiat de oameni foarte diferiți, de care descoperi că nu ești chiar atât de diferit cu îți imaginai. Și de asemenea, mi-a confirmat vechea mea suspiciune că fiecare om ar merita o carte doar a lui, un Război și Pace, totul e să-l cunoști în circumstanțele favorabile ca să întrevezi unele linii generale ale acțiunii.

Oamenii de pe drum, deși se uitau la noi ca la circ, au fost prietenoși. O doamnă a exclamat: „Ce frumoși sunt!”, ceea ce ne-a emoționat, pentru că, individual vorbind, în costumele mulate de lycra și acoperiți de praful șoselei, nu ne imaginam că am putea fi frumoși. Probabil că era un efect colectiv. Copiii de prin mărginimi se luau la întrecere, care să bată palma cu mai mulți bicicliști. O fetiță m-a întrebat cu îngrijorare autentică: „nu vă e frig?” O familie vârstnică nu s-a supărat când mi-am lăsat bicicleta pe iarba din fața casei lor. Erau toți frumoși, mai frumoși ca noi, dar n-o să pun poze aici, că nu am apucat să-i întreb dacă i-ar deranja. Drumul de la Drajna la Slobozia și apoi la Amara a fost de relaxare, cu coborâri multe. A fost singurul tronson pe care am folosit pinionul liber, nou nouț și argintiu, ca să pot să mă odihnesc în șa și să las bicicleta să fugă. La Amara am stat câte trei în cameră, dar n-a contat, ba din contră, alți prieteni noi. Am mâncat o ciorbă imensă, friptură, a curs și niște vin dar m-am abținut.  S-a tras la sorți o bicicletă-premiu, mult mai frumoasă decât o să-mi permit vreodată, n-am câștigat-o. Lucian Mândruță ni l-a prezentat pe omul cu care a mers prima dată la mare pe biclă. Atunci au fost doar doi, acum eram patru sute cincizeci. S-au spus povești despre cât de cumplite vor fi fost dealurile de a doua zi. M-am dus să mă culc dar n-am putut să dorm, prea mi se imprimase rapița galbenă și ceriul  albastru pe retină, așa că am ieșit pe balcon. Era foarte frig, prea multe stele și cântau păsările deși era noapte.

A doua zi, după vreo trei cafele mici, am pornit din nou. Nu știu de ce a fost ceva mai ușor. Mi-am întors roata la loc pe pinionul fix, ca să am mai multă putere. Încă de la Slobozia, spre Giurgeni, peisajul era mult mai variat, mai antrenant. Ne-a stropit o ploaie deasă dar scurtă, cât să miroasă în jur a praf umed și câmpie proaspătă, și Andrei m-a pozat fără să știu dându-mă mare ca ursul la circ:

10327235_742204399157301_2113972844_n

Apoi a reînceput vântul și ne-am strâns grămadă cu toții în spatele mașinii din față. E mult mai ușor de pedalat așa, nici nu simți, și foarte repede coordonarea cu cei din jur se întâmplă aproape de la sine, fără efort. Ratezi din peisaj, dar oricum treceam printr-o pădure. Apoi din nou în câmp deschis. La un moment dat, am văzut pe stânga un stol întreg de păsări ciudate. N-am apucat să le pozez, oricum n-aveam teleobiectivul la mine, dar arătau ca niște egrete, doar că negre ca smoala. Ce-or mai fi și astea? Wikipedia îmi zice că ar putea fi Egretta ardesiaca, dar cică ea stă pe undeva prin Senegal și Sudan. Ce-o fi făcând atât de departe în nord? Later edit: Un cititor mă informează că ar fi putut fi vorba de țigănuși, o specie de ibis, Plegadis falcinellus. Are dreptate, cred că din ăștia erau.

Am trecut Dunărea pe la Giurgeni și, după Hârșova, au apărut faimoasele dealuri. După câte am auzit despre ele, cum că și mașinilor le calează motorul și cad ca muștele otrăvite de pe fața lor, și având în vedere că Bucureștii sunt un oraș extraplat, antrenamentul meu era zero, mă pregăteam sufletește de o experiență foarte dureroasă urmată de un abandon rapid și plin de milă. Aiurea. Știți proverbul ăla, cine ascultă tot ce-i spui este vai de capul lui? Dealurile Dobrogei nu sunt cocoașele lui Scaraoțchi, sunt coline blânde, chiar dacă foarte întinse, ca niște munți tociți (ceea ce și sunt, de fapt). E drept că nu se mai termină, până la buza mării, dar sunt de fapt, agreabile și prietenoase. După ce treci de efectul nocebo al poveștilor de groază.

Eu am trecut de el după primele trei dealuri. Primul l-am trecut în prima linie, fără să slăbesc ritmul de loc, ca și când eram pe teren plat, dar aproape de vârf am simțit că mi se termină combustibilul. Al doilea, inexplicabil, a fost ceva mai ușor, dar asta pentru că am plecat mai repede, înaintea celorlalți, ca să am eventual timp să mă odihnesc în vârf. N-a fost nevoie. Al treilea a fost cel mai crunt. Plutonul din față mă depășise. Rămăsesem într-un mini-pluton, câțiva cursieriști, doi amici și o fată. Rând pe rând, colegii de pluton au rămas în urmă, majoritatea dându-se jos și împingând bicicletele (ceea ce e foarte onorabil). Eu simțeam că nu pot să mă opresc, e ceva în bicicleta fixă de perpetuum mobile, o inerție a pedalelor. Aproape de vârf, eram doar eu și fata, dar mergeam foarte încet. În acel moment a trecut în goana mare pe lângă noi un domn în trening de fâș, călărind un mountain-bike scârțăitor ce părea să cântărească o tonă. Deși domnul în cauză nu avea deloc aspect de ciclist profesionist (cred că nici cască nu avea, d-apăi izmene de lycra cu bazon), iar bicla lui era, teoretic, total nepotrivită pentru terenul ăla, cum ne preveniseră mai multe articole permergătoare de pe site-ul acțiunii, omul pur și simplu zbura pe fața dealului, încurajându-ne și pe noi. M-am ridicat în pedale și am țâșnit și eu, deși era tare abrupt, și imediat am ajuns în vârf. Nu m-am putut abține și am chiuit de bucurie, ceva ce nu cred că am mai făcut de douăzeci și cinci de ani. De acolo vedea toată Dobrogea, verde și galbenă, încrețindu-se lent către est.

Din acel moment, n-au mai fost probleme, deși dealurile nu se terminau. Mai erau vreo șaptezeci de km până la mare, dar nu i-am mai simțit dureroși în niciun fel. Picioarele au învățat rapid să se armonizeze cu draga mea de bicicletă și cu pantele variate.  Singura “tehnică” pe care am folosit-o a fost să mă dezinteresez total cât mai e până în vârf sau cum arată următorul deal. M-am concentrat pe clipa prezentă, un lux față de zilele normale.

Am continuat să-mi fac noi cunoscuți și să schimb vorbe de drum lung, au fost și porțiuni pe care am mers aproape singur și nu m-a supărat. La un moment dat, mirosul de smoală al drumului s-a combinat cu altul, sărat, și am simțit marea aproape. Ultima pauză a fost la Mihail Kogălniceanu, unde am mâncat ultimele banane și ciocolăți în fumul dulce-chinuitor al unor mici care se perpeleau la o terasă apropiată.

Era tare frig, și aveam impresia că sunt aproape, așa că am plecat cu un mic contingent înaintea restului și am gonit cât am putut de tare, pentru ultima porțiune. Care, chiar și din momentul când am văzut marea la orizont, a fost mult mai lungă decât credeam, pe o șosea peticită și hurducăitoare pe malul canalului Poarta Albă-Midia-Năvodari.  Soarele deja apunea, nu că s-ar fi văzut mare lucru prin norii grei, dar am trecut și linia de finiș, unde organizatorii simpatici te așteptau cu urale, și m-am oprit doar pe malul mării, înmuind cauciucurile încinse într-o apă foarte întunecată. bicla pe malul marii

Am ajuns în primul contingent, dar nu am absolut niciun merit și ideea de competiție nu a avut nimic de-a face cu treaba de weekendul ăsta. Timp de aproape două ore au tot ajuns bicicliștii la mal, mult mai mulți decât credeam. Rata de abandon nu a fost mare. Au fost și copii, și bătrâni. Am băut o bere și am mâncat un sandvici, ambele mult prea scumpe, pe o terasă lemnoasă numită El Comandante, unde, dintr-un portret enorm, Che Guevara se întreba ce naiba căutau toți capitaliștii ăștia acolo. Lucian Mândruță ne-a zis că asta a fost cea mai grea tură din toate câte au fost, în ultimii șapte ani.

Și cam asta a fost. Ne-am întors în autocare, mai veseli și mai gălăgioși decât ne-ar fi dat voie oboseala, și după o ultimă goană pe bicicletă într-un București gol și plouat, în miez de noapte, am ajuns acasă, la ai mei, de care îmi fusese mult mai dor decât credeam.

Așa că, dragi cititori, hai și voi data viitoare. Nu e chiar așa de greu, orice om care are două picioare cât de cât funcționale poate face drumul. Nu îți trebuie o bicicletă nemaipomenită, veniți cu ce aveți în ogradă. Investiția e minimă și recompensa e foarte mare.

Au trecut  două zile și nu m-am reobișnuit cu străzile pe care lumea nu zâmbește și nu se stârnesc conversații spontane. Dar e primăvară, am încă nisip în pantofi, copacii sunt foarte verzi, și suntem de abia la început. sepia 8

8 thoughts on “Cu bicicleta la mare

  1. Felicitări! O faci să sune destul de simplu din povestea ta. Eu mă gândesc de doi sau trei ani că ar fi mișto să încerc tura asta și încă nu mi-am făcut curaj.

  2. Foarte frumos! Bravo!

    Prima data cind am facut 100km, a fost cu mine un amic cu un “single speed” englezesc, foarte fain. Cred ca era singurul care nu arata a ciclist pe acolo, cu casca de oras, bascheti si pantaloni scurti normali. E drept ca el nu si-a intors roata ca sa fie in fixie. Parcursul a fost cu denivelare mare, cu toate dealurile posibile si imposibile din Vallée de Chevreuse (celebra printre ciclistii de duminica din Île de France). Amicul meu a terminat cocosat bine de la efort, dar a terminat.

    Cind am facut Levallois-Honfleur (echivalentul lui “cu bicicleta la mare”, numai ca dintr-o singura bucata si cu 2500 de biciclisti inscrisi), am rulat multa vreme in spatele unui grup de fixisti vesel, profitind de aspiratie. Mai erau si o gramada de tipi cu biciclete de munte care parca ne sfidau pe noi, marea majoritate, cu carboane si haine mulate.

    Intr-o zi, cind imi terminam tura de duminica, a aparut de nicaieri un neamt imbracat ca de oras si cu o bicicleta de dama tot de oras si o bocceluta agatata de portbagaj. M-a intrebat cum se ajunge la Orléans. Pina la Orléans mai erau 100 de km. Omul venea de undeva de pe linga München si se ducea la Saint Jacques de Compostelle.

    Deci, se poate.

  3. Dragut, sa vezi cum e sa se uite lumea la doi tineri, varul meu si prietenul sau, ducandu-se la mare, pe bicla, cu cort, pe vremea comunismului. Aventura, nu alta.

  4. Felicitari Sper sa am si eu o asa experienta ciclistica Fiind psihiatru, stii ce inseamna vorba <> Sper ca pe 25 Aprilie sa am placerea de a te cunoaste personal la un pahar de vorbe.Toata stima

    1. Mulțumesc pentru cuvintele frumoase, eu aștept acum confirmarea preînscrierii pentru 25 aprilie, așa că sper să ne cunoaștem atunci, sau la pre-plimbarea către Giurgiu 🙂

  5. De abia am renunțat la un MB și am mi-am luat o fixie/single-speed cu slick-uri. Zbor acum pe drumurile zilnice Obor-Pipera și înapoi 🙂
    Acum stăteam și mă tot întrebam dacă am făcut o alegere bună având în vedere că vreau să-mi încerc și eu puterile până la mare data viitoare și aveam și n-aveam curaj să mă duc fără o cursieră. Acum că am citit la tine, abia aștept următoarea tură!
    Întrebare: la un asemenea drum recomanzi să o țin pe fixa sau pe single-speed? Am mai citit undeva despre senzația de perpetuum-mobile dată de fixe, de ritmul în care devii una cu bicicleta.

    1. Mihai, felicitări pentru noua biclă!
      Ce pot să-ți spun e că eu, în primele două drumuri la mare, am ținut-o doar pe fix. Urci mai ușor dealurile Dobrogei pe fix. La coborâre ești mai lent decât ceilalți bicicliști, dar ce dacă 🙂
      La ultima mea tură de 100 km, m-a cam durut genunchiul stâng. E prima dată când pățesc și cred că e din cauză că am lăsat șaua prea jos. Am trecut atunci pe freewheel și mi-a fost mai ușor. Practic, țin pinionul liber doar pentru situații din astea. Dar contează mai mult raportul de viteză: eu am 42/16 și e foarte confortabil.
      Succes! Eu plec și anul ăsta la mare, sunt mai bătrân, mai gras și mai puțin antrenat, sunt și eu curios dacă o scot la capăt. Tot cu fixa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *