Piața Amzei și-a desăvârșit procesul de „gentrificare”. În primul rând, nu mai e nicio piață acolo, în ciuda bannerelor care proclamă de vreun an de zile că „s-a deschis piața!” Sunt câțiva precupeți de flori scumpe din Olanda, și din când în când un „târg de meșteri populari”, de unde poți cumpăra haine de blană, dulciuri, triciclete.
Una câte una, toate șaormăriile au dat faliment, pe o rază de cel puțin un kilometru. Dacă o ținem tot așa, și Salmonella va deveni specie protejată. Toate șaormăriile, mai puțin una: șaormăria „La Băiatu”, chiar în Amzei. Nu e nimic gentrificat la șaormăria asta, nu vei vedea alambicuri ciudate de cupru și decorațiuni orientaloide, ca la Dristor Kebap în „Centrul Vechi”. (Bucureștii s-au umplut de ghilimele.) Totul e încă autentic: nu găsești acolo nici fițe, nici dichis, nici design, nici vintage, nici alte postmodernisme de consum.
Nu doar că „La Băiatu” n-a dat faliment, dar a căpătat un succes care, sunt convins, i-a luat prin surpindere și pe proprietarii stabilimentului. Alaltăieri, de exemplu, a trebuit să stau la coadă. Nu regret că am stat la coadă, pentru că am avut prilejul să asist la o manisfestare spontană a globalizării: primul la rând era un domn francez, și chiar înainte mea era un cuplu spaniol. Le-am dedus naționalitățile după accentul cu care vorbeau, foarte precar, engleza. Engleza nu e o limbă de circulație la Băiatu, unde sunt preferate româna și turca. Așadar, toți cei de față vorbeau o engleză foarte aproximativă. Cel mai orientat părea francezul, care, pentru că tot aștepta să i se asambleze piesele componente ale șaormei, s-a oferit să fie translator, în sensul că el înțelegea cel mai bine engleza șaormarului, transmițând mesajul, tot în engleză, dar una cu accent de Hercule Poirot, spaniolilor, repetându-l de câteva ori ca să ajungă întreg la destinație. “Hiăr ori la pachet?” zicea șaormarul? “Hieur, or tu go?” translata francezul. Spaniolul ciripea în castiliană foarte repede cu perechea sa, apoi comunica consensul conjugal înapoi francezului: “Yes.” Continue reading “În Piața Amzei”
Author: Vlad Stroescu
Când medicii au insomnii
Nu ştiu dumneavoastră cum sunteţi, dar eu sufăr adesea de insomnii medicale.
În zilele în care am unul (sau mai multe) cazuri dificile, invariabil, nu dorm. Nu am păţit aşa dintotdeauna. A început relativ recent, când trecuseră patru ani de când eram medic specialist. Nu mi s-a întâmplat niciodată în rezidenţiat, nici în scurta perioadă petrecută în Franţa (deşi acolo vedeam doar urgenţe), nici când am început să fac policlinică şi fiecare caz mi se părea exotic şi infinit de greu. Aveam dreptate de altfel, fiecare caz e extrem de greu, în sensul în care niciodată nu poţi spune că ai făcut suficient sau că nu se mai poate face absolut nimic. Cu alte cuvinte, niciodată nu eşti în stare să faci tot ce ar trebui făcut. Iar pacienţii sunt ca norii de pe cer: asemănători, clasificabili, dar, când te uiţi mai bine, nu există doi la fel.
Cu timpul însă m-am rodat. M-am uns cu multe alifii. În continuare, fiecare întâlnire cu un pacient îmi produce anxietate şi probabil e bine că aşa se întâmplă, dar mult mai puţin ca la început. Reperele mele sunt altele, mă orientez poate mai uşor, deşi nu ştiu dacă sunt în vreun fel un medic mai bun. Cu siguranţă risc să fiu un medic mai prost. Experienţa personală nu poate ţine locul formării continue, din surse valide şi de încredere, chiar dacă impactul ei psihologic e mai mare, mai uşor de resimţit. Una peste alta, de-a lungul timpului, stresul meu profesional acut s-a diminuat.
Sau cel puţin aşa credeam.
Un fel de primăvară
La prima vedere și luând în considerare doar ce îți spun simțurile, începutul de toamnă ar putea să fie primăvară. Mergând spre serviciu pe bicicletă, prin parcul Herăstrău, în zorii zilei, după ultima rafală de ploaie, totul e verde proaspăt, miroase a iarbă și pământ reavăn, păsările cântă și dinspre lacul încă plin răsuflă o briză călâie.
Ce strică momentul de fericire simplă e faptul că știu că nu e primăvară. Ce văd acum e doar un contratimp de grație și în curând nimic nu va mai fi verde, lacul va fi golit și va rămâne o groapă mâloasă, va fi frig și roțile de la biciletă mă vor împroșca cu noroi. (Din fericire, am apărătoare.) Cum zice Topârceanu, „Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe/ Iarna mizerabilă/ Mă cuprinde o tristeţe/ Iremediabilă”
Nu simțurile sunt așadar sursa nefericirii, ci amintirea și capacitatea de previziune care au făcut din oameni stăpânii planetei.
În majoritatea timpului, fericirea e în prezent, nefericirea e în trecut sau în viitor. Iar noi – noi suntem undeva în afară. Nu mereu, dar mai mereu. Continue reading “Un fel de primăvară”
Bibliomanție
Alaltăieiri m-am apucat să citesc Mâna stângă a întunericului, de Ursula K Le Guin. Nu știu exact de ce. În fine, m-a prins de la primele pagini, e o ficțiune speculativă de maestru. E aproape liniștitor să citești așa ceva, nu datorită conținutului, ci pur și simplu prin limpezimea riguroasă a ideilor și stilul concis și aerisit al scriiturii.
În scurt timp, am început să am déjà-lu-uri. Mici episoade aparent nesemnificative, anumite turnuri ale frazelor, mereu detalii, nimic important, strălucind de aura milostivă a recunoașterii și familiarității. Mi-am dat seama că în mod sigur am mai citit cândva cartea. Dar am uitat cu totul că am făcut-o. Nu-mi aduc aminte absolut nimic legat de momentele subiectului, de caracterele personajelor, de ce am simțit la prima lectură, nu pot nici măcar să localizez vag când a avut loc aceasta. Logic, pot deduce că au trecut circa douăzeci de ani de atunci. Perioada mea maximă de devorat SF-uri era în a doua jumătate a gimnaziului și prima jumătate a liceului. Mai târziu o luasem pe arătură și începusem să citesc poezie franceză simbolistă. Va trebui să verific în biblioteca părinților mei.
Întrebările tulburătoare pe care mi le pun sunt:
– de ce am uitat tot ce e important?
– de ce îmi aduc aminte detalii?
– ce semnificație au aceste detalii?
– de ce am ales cartea asta acum?
Nu cred cu adevărat că un inconștient freudian își bate joc de mine.
Cel mai simplu răspuns e, la toate întrebările, e: pentru că sunt foarte distrat.
La o a doua privire, mai există unul: pentru că eu m-am schimbat cu totul. Felul în care am trăit cartea asta la 14-15 ani este fundamental diferit, în conștiință, rațiune, și simțire, de trăirea mea de astăzi. Ceea ce am uitat, de fapt, este cine eram eu la vârsta aia. Din cauza asta țin minte doar detalii formale și fragmente aleatorii. Ceea ce e, de fapt, foarte trist. De parcă mi-am pierdut un bun și intim prieten, undeva, pe drum, și nici măcar nu știu unde și când, și nici măcar nu mi-am dat seama că l-am pierdut până nu am regăsit o fotografie prăfuită de-a lui, pe undeva.
Răceala halatului alb
Printre viciile mele pe care vi le pot mărturisi se numără serialele poliţiste. Îmi plac lucrurile care par să fie riguros logice, ele nu sunt neapărat adevărate, dar sunt cu siguranţă frumoase. Probabil de-asta îl iubim atât pe Sherlock Holmes, cu toate avatarurile lui moderne: deşi profund disfuncţionale, suferind de tulburări de spectru autist sau psihopate de-a dreptul (cum e doctorul House), ele sunt, esenţialmente, personaje atât estetice, cât şi simpatice. Şi foarte neadevărate.
Într-un episod dintr-un asemenea serial (The Mentalist), detectivul protagonist ghiceşte, fără indicii de circumstanţă, profesia unui suspect. „Eşti doctor.“ „De unde ai ştiut?“ „Se simte imediat, e ceva rece la tine.“ Vi s-a întâmplat, dragi colegi, să vă fie ghicită astfel meseria? Mie da, de mai multe ori. Chiar din facultate, de altfel. Mie însumi, care sunt „la periferia medicinii“ (sintagma nu-mi aparţine, dar mi-a plăcut), mi se întâmplă să simt aceeaşi vibraţie afectivă ciudată atunci când sunt în prezenţa altor medici. Şi nu cred deloc că e un lucru bun.
E normal să avem sentimente instinctive legate de alţi oameni: e baza comunicării nonverbale dintre noi. Unele sunt pozitive, ca atunci când un copil îţi zâmbeşte sau când eşti la o petrecere şi lumea se simte bine. Altele sunt foarte neplăcute, precum cele pe care le nutreşti şi le resimţi din partea celorlalţi participanţi la trafic, dacă eşti şofer. Cineva îţi poate fi pe loc simpatic sau antipatic şi depinde mai mult de circumstanţe decât de omul în sine, deşi concluziile pe care le tragem, adesea greşite, sunt mai mereu despre om. Însă sentimentul pe care halatul alb, vizibil sau nu, îl inspiră nu e nici bun, nici rău. De fapt, asta e caracteristica lui principală. Dar nu e deloc neutru. Dimpotrivă, face parte din categoria celor mai neplăcute, chiar înspăimântătoare experienţe afective.
Pateticul se află în chiul
(DM, martie 2007)
În primul capitol al biografiei lui Evaristo Carriego, dedicat unei mahalale din Buenos Aires (ar fi putut fi orice mahala, căci mahalaua e pretutindeni), Borges face următoarea afirmaţie: “Voi spune fără rezerve tot ce ştiu, fără nici o omisiune, fiindcă viaţa este pudică precum un delict, şi nu ştim ce este emfatic şi ce nu pentru Dumnezeu. În afară de aceasta întâmplătorul este întotdeauna patetic.” Propoziţia subliniată de mine e însoţită de o notă, care e de fapt un citat dintr-o altă notă, a capitolului L din Decline and Fall of the Roman Empire, a lui Edward Gibbon: “Pateticul, aproape întotdeauna, se află în detaliul împrejurărilor mărunte“.
Cele două afirmaţii m-au dus cu gândul la o a treia, care le uneşte. Este vorba de prima strofă din “Cors de chasse” a lui Apollinaire (sublinierea e tot a mea):
“Notre histoire est noble et tragique
Comme le masque d’un tyran
Nul drame hasardeux ou magique
Aucun détail indifférent
Ne rend notre amour pathétique”
Interesantă coinicidenţă. Eu zic că avem deja 3 surse, deci informaţia e adevărată.
Aşadar, pateticul din viaţă constă în detalii întâmplătoare. Acolo trebuie să căutăm sensurile existenţei noastre, originile mişcării noastre pe orbite. Nu în planificări şi programe, nu în ceea ce putem prevedea şi preorândui. Sunt de acord cu asta. Aş putea să mai dau o referinţă: Mircea Eliade, într-unul dintre articolele de tinereţe (reunite în volumul “Oceanografie”), ne aduce aminte că trebuie să învăţăm să pierdem timpul, nu în sensul de a nu face nimic toată ziua, ci în acela de a renunţa la veneraţia faţă de orarul nostru strict métro-boulot-dodo, şi a ne deschide sufletul întâmplării şi neprevăzutului. Altfel riscăm să lăsăm să treacă pe lângă noi, neînţelese, netrăite, cele mai importante ceasuri ale vieţii. Nu putem şti care sunt acelea: poate un chip fugar în tramvai, sau un fragment de melodie la acordeon. Un vis. Orice.
De asta, chers amis, eu practic şi propovăduiesc chiulul. Nu înţeleg prin asta fuga de responsabilităţi, nici prin cap nu mi-ar trece să mă eschivez de la ele (sau, mă rog, îmi trece, dar nu o fac, sau mă rog, o fac, dar nu prea des, etc). Ci fuga de ordine, fuga către întâmplător. Acolo e sursa fericirii, stă şi aşteaptă, pe vreo stradă, pe vreo bancă, într-un cinema, la vreo oră târzie la care ar trebui să fii la serviciu sau în pat.
Chiuliţi, deci. Şi luaţi şi pe alţii cu voi!
Psihiatrul și povestitorul
Aparent, psihiatrul și scriitorul au multe în comun. Ambii explorează drumurile ramificate ale poveștilor omenești, în timp ce majoritatea restului lumii nu se aventurează dincolo de autostradă. ȘI la psihiatru, și la scriitor, poveștile vin de la sine. Există numeroase cazuri de psihiatri-scriitori, și nu mă refer la psihiatrii care scriu literatură de popularizare, ci la cei care scriu romane, poeme, scenarii. Mai e o asemănare, mai subtilă: și scriitorul, și psihiatrul, procesează povestea pentru a extrage din ea un fel de esență. Scriitorul face asta întotdeauna, chiar și atunci când e vorba de non-ficțiune și faptele sunt relatate, aparent, ca atare.
Și cu toate astea, cele două meserii sunt fundamental opuse. Scriitorul e la rândul lui un povestitor, el dă mereu mai departe. Psihiatrul nu poate face asta. El trebuie să rămână tăcut. Continue reading “Psihiatrul și povestitorul”
Cum umplem golul de la Medicină
Mă bucur să aud, în ultima vreme, tot mai multe voci de studenţi la medicină. Din păcate, bucuria mea face loc unei depresii existenţiale atunci când aflu că timpul, în facultăţile mediciniste, nu pare să treacă. Oamenii trec, dar vremurile rămân la locul lor, ca nişte statui monumentale pe care nimeni nu mai ştie cine le-a făurit şi care privesc fie dispreţuitor către furnicarul muritor de la picioarele lor, fie undeva în zare, către orizonturi incomprehensibile.
Dacă imaginaţia mea simte nevoia să plăsmuiască asemenea imagini de frontieră a coşmarului, e pentru a umple cumva un gol. Toate vocile, scrisorile, articolele mediciniştilor (cum e cel al colegei noastre Ioana Mocanu, apărut în numărul din 4 iulie al „Vieţii medicale“) acuză acelaşi vid. Nici măcar cuvintele nu diferă fundamental. Aceeaşi nevoie sufletească, identitară, pe care o resimţeam şi eu, şi colegii mei, acum peste zece ani. Vorbesc, desigur, despre nevoia nesatisfăcută de mentorat.
Ne place adesea să vorbim, umflându-ne în pene, despre medicina ca artă. Unii cred poate că asta înseamnă că medicii ar fi nişte artişti, în accepţiunea modernă a cuvântului, aşa, ca Picasso sau Matisse (doar şi Vasile Voiculescu era medic poet), şi că medicina, precum bele-artele, ar oferi un soi de transcendenţă, care ne plasează deasupra profanilor. Ar fi doar caraghios să gândim aşa, dacă n-ar fi şi dăunător. Meseria este o artă, dar în sensul originar, antic al termenului, acela de meşteşug. În vremurile în care breslele ţin de istoria preindustrială a omenirii, medicina rămâne o meserie în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce implică o relaţie arhetipală de tip meşter–ucenic (sau, dacă preferaţi pompa şi circumstanţa, maestru–discipol).
Cine și ce suntem
Încurcăm prea mult pe “cine suntem” cu “ce suntem”. Și ierarhia dintre ele.
Suntem oameni și asta nu e echivalent cu a spune “suntem doctori”, sau “suntem key account manageri” sau “suntem competenți, talentați, dotați, etc”. Cine suntem ar trebui să fie infinit mai important decât ce suntem. Dar aparent nu e deloc așa.
Trăim un soi de tiranie a CV-ului. Am ajuns o palidă reflecție a lui. Aparent, singura cale de salvare e să ai un CV bogat, așa ești și tu bogat. Tot ce nu e trecut în CV nu există, limitele colii A4 sunt limitele vieților noastre. Competența, specializarea, profesionalismul – cuvinte sunătoare ca talăngile- surclasează oricând omenia.
“Nu sunt făcut pentru asta”, îmi spune cineva, legat de meseria pe care a ajuns să o facă și care îi mănâncă viața încetul cu încetul. “Nu ești făcut pentru nimic”, aș vrea să-i spun, dar ar crede că îl insult. Dar niciunul dintre noi nu e făcut pentru niciunul dintre rolurile pe care ajungem să le jucăm. Cum să-ți privești copilul în ochii mari cu care te fixează imediat după ce se trezește din somn, și să-i spui: tu te-ai născut să fii contabil? Sau doctor? Sau pilot de curse? Nu i-ai impune copilului tău asemenea granițe, de ce ți le-ai impune ție, sau oricui?
Nu știm de ce ne naștem, nici de ce murim. Să pretindem contrariul înseamnă să ne mințim singuri, sau între noi. Desigur, trebuie să învățăm o meserie, trebuie să avem un rol, dar asta nu e ceea ce suntem. Știu să mânuiesc ciocanul și nicovala, dar nu mă cheamă Ciocan Nicovală.
Și totuși, așa te strigă toată lumea. Ciocan, ia vino încoa. Nicovală, fă-ți treaba, altfel nu meriți să mănânci, să dormi, să exiști. Cine mai ține minte cum te chema de fapt?
Nu știm de ce ne naștem, dar am putea crede într-un scop anume al nostru.
Sfântul Craiu Mutu
Acum vreo șapte ani, am scris o povestire scurtă, pentru un concurs literar de amatori pe tema „București”. Eram medic rezident, stăteam în Rahova, era vară și extraordinar de cald. Noaptea nu se putea dormi (aerul condiționat era un lux pentru majoritatea locuitorilor), dar afară era aproape plăcut. Terase modeste peste tot, pline de oameni, iar oțetarii, singura vegetație care suporta dogoarea betonului, răspândeau un miros dulceag. Pentru mine, ăsta a rămas mirosul Rahovei și al tinereții mele post-studenție. Am scris „Craiu Mutu” într-o singură asemenea noapte, și n-am revenit asupra ei niciodată, așa că se vede din plin stângăcia și chiar câte o greșeală gramaticală, pe ici, pe colo. A apărut în revista Time-Out, care între timp a dispărut cu tot cu site, și credeam că am pierdut povestirea definitiv, nu o mai aveam salvată pe nicăieri. Evident, așa ceva nu se mai poate în zilele noastre, și cineva a găsit-o și mi-a dat-o înapoi zilele trecute, îi mulțumesc mult.
O repostez aici. Nu știu dacă merită citită, cel mai probabil – nu, dar mă gândesc să îi redau viața de povestire citibilă de oricine, pentru că, de bine sau de rău, e un vestigiu al unei perioade foarte frumoase din viața mea.
***
Sfântul Craiu Mutu
Puţină lume îşi mai aduce astăzi aminte de Craiu Mutu. A rămas un fel de poveste din ce în ce mai imprecisă şi cu mai multe variante, care nu mai depăşeşte limitele Ferentarilor, şi pe acolo o auzi foarte rar, dacă vreun moş ca mine nu ţi-o spune pe la cantina din capul străzii Veseliei. Însă când l-am cunoscut eu pe Mutu, faima i se dusese de mult în toată ţara, venea lumea la el de peste tot să-i ceară sfatul. După război şi până la moarte a rămas faimos, chiar dacă prin ziare nu s-a mai scris de el, însă înainte, în tinereţe, presa vremii îl dibuise şi scria adesea despre el prin paginile de la coadă. Ştiu sigur de existenţa unui articol din 1932, în Universul, păstrat la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, în care se vorbea despre “Sfântul Craiu Mutu” . E singura probă materială de care dispun că nu am visat totul din ceea ce voi scrie, deşi articolul de care amintesc e plin de invenţiile şi legendele obişnuite. E chiar uimitor câte vorbe au curs pe seama unui om care nu a rostit un cuvânt toată viaţa. Liniştea şi uitarea de astăzi par mult mai fireşti.
Continue reading “Sfântul Craiu Mutu”
Comentarii recente