Ar trebui să ne mândrim doar cu meritele noastre sau ne putem apropria şi rezultatele inscrutabilului hazard universal? Dacă avem voie, atunci sunt mândru că sunt român. Calitatea mea de român este consecinţa directă a ceea ce Heidegger numea „brânci“ (ca să fim politicoşi). În germană sună mult mai bine: Geworfenheit, „thrownness“, una din componentele Dasein-ului. La noi a fost tradus prin „stare de aruncare“. Dar sensul ăsta e: de nicăieri sau din zona marilor taine, am primit ditamai brânciul şi am făcut ochi în România. Tot ce derivă din brânci trebuie asumat, nu dintr-un imperativ moral, ci dintr-unul fizic, existenţial. Nu am încotro decât să-mi asum faptul de a fi român, aşa cum îmi asum ninsoarea de afară sau privilegiul de a fi stropit cu noroi de autovehicule împodobite cu steguleţe tricolore. Chiar dacă Borges avea dreptate şi putem aspira la orice cultură de oriunde din lume. Şi dacă mi-l asum, pot să fiu şi mândru de el, tot aşa cum pot fi mândru de alte non-merite, cum ar fi culoarea părului sau faptele de vitejie ale unui străbunic mort pe front. Spre deosebire de moarte, care e consecinţa finală a oricărui brânci, mândria e un exerciţiu de libertate. Câteva decenii, am fost obligaţi să fim mândri de naţionalitatea noastră. În ultimii douăzeci şi cinci de ani, am învăţat să ne fie şi niţeluş ruşine. De bine sau de rău, suntem liberi acum să alegem orice combinaţie de mândrie şi ruşine dorim.
Alegerea mea, de mândrie naţională, seamănă cu mândria de a fi medic. E la fel de dubioasă. Dacă mergi undeva cu trenul, şi eşti medic, sau profesor, mai bine nu te recomanzi ca fiind unul. S-ar putea să devii brusc nefrecventabil, sau bun de criticat pentru toate păcatele tagmei tale. Posibil să fie exact la fel şi cu românismul, dacă mergi într-un tren din Franţa sau din Anglia. De fapt, toate mândriile riscă să fie zadarnice şi chiar mincinoase. E mai bine, aşadar, să cultivăm o mândrie intimă, secretă şi umilă. Eu cel puţin aşa fac. Continue reading “În același tramvai”
Author: Vlad Stroescu
Frica de schimbare și dorul de ducă
Schimbarea sperie întotdeauna. Dar neschimbarea hrănește adesea o pată neagră pe care mulți dintre noi o avem pe suflet. Viețile noastre sunt, în mare, cartografiate din timp, ceea ce un lucru bun. Niciun explorator nu pleacă fără o hartă, dacă există una, indiferent cât de aproximativă. Dar niciun explorator nu pleacă în locuri binecunoscute. Hărțile lor sunt mereu imperfecte. Și tensiunea asta, dintre teama și nevoia de necunoscut, e în fiecare din noi, și adesea doare, dar fără ea nu există viață omenească.
Există cazuri extreme. Sunt oameni pentru care cea mai mică schimbare e Everestul. Ei sunt proprii lor dictatori, fiecare aspect e sub un control forțat, ordinea e impusă, microbii și alți agenți destabilizatori sunt contabilizați. Doar că Universul e entropic, așa că, mai devreme sau mai târziu, vor apărea situațiile în care niciun control nu e posibil. Apare accidentul. Când asta se întâmplă, uneori suferința pierderii controlului e mai mare decât rana aleatorie care ne-a dovedit că nu suntem monarhi absoluți nici măcar în minusculul regat a cărui graniță e pielea. Continue reading “Frica de schimbare și dorul de ducă”
Misterul dispariției din cartierul Breslea
Vasile Staroste era elev al bătrânului liceu de lângă parcul Breslea. Aurelian Brebu era colegul lui de bancă și cel mai bun prieten, așa cum sunt prietenii la vârsta liceului, adică mai curând aliați precum cățeii într-o haită, decât amici adevărați.
Radu Ghimpe era colegul lor. Radu era ceva mai bogat. Și în plus era foarte răcit, suficient cât să justifice absența, săptămâna aia. Vasile și Aurelian se hotărâră să-i facă o vizită de curtoazie, să-i ducă lecțiile care se făcuseră în ziua aia la școală. (Erau prin clasa a X-a.)
Liceul nu era o plăcere pe atunci. Nu știu dacă azi o fi. Totul era o chestiune de stabilire a ierharhiei în grupul social. Puteai să fii alfa (foarte greu, ăsta era unul singur), beta, omega sau exclus. În plus, era o lume destul de violentă, era vremea când, dacă ziceai un cuvânt mai deplasat cuiva, te trezeai că gașca lui de cartier te aștepta la poartă, la sfârșitul orelor. De fapt, liceul era continuarea firească a gimnaziului: rolul lui nu era unul neapărat informativ, ci de exercițiu de integrare în societate. Te integra de nu te vedeai, că voiai sau nu. Și voiai, n-aveai cum să nu voiești. Ce altceva să îți dorești cu mai multă ardoare, la 16 ani, decât să fii integrat în grupul tău? E natural.
În fine, Vasile și Aurelian, pe lângă omenia de a ajuta un coleg bolnav, aveau și niște motive ascunse. Radu avea două obiecte foarte frumoase: o combină muzicală cu cd-uri (foare puțină lumea avea), unde puteai să asculți Nirvana ca lumea, nu cu fâșâiturile de pe casetele contrafăcute. Și avea și o consolă de jocuri video. Continue reading “Misterul dispariției din cartierul Breslea”
Psihiatru – psihoterapeut: încă o diferență
Am scris mai demult, aici, despre diferențele dintre psihiatru și psihoterapeut. O să reiau doar concluzia: dacă vă întrebați unde trebuie să vă duceți pentru problema dvs, răspunsul este: nu contează. La orice profesionist al sănătății mintale. E mult mai important să vă duceți, să vă apucați odată să schimbați lucrurile, decât unde vă duceți. În mod normal, psihiatrul, psihoterapeutul, psihologul clinician lucrează în echipă. Eu îmi trimit pacienții la psihoterapeuți acreditați, și primesc pacienți de la aceștia din urmă.
În textul ăla găsiți totuși și diferențele, dacă vă interesează.
Între timp, m-am mai gândit la una.
Psihiatrul lucrează mult mai aproape de firul ierbii. Fiind medic, informația esențială pentru el este: ce vă supără. La modul cel mai bazal, afectiv și perceptual. Poate ești foarte trist, poate plângi din senin, poate, din contră, ești amorțit, incapabil să te emoționezi. Poate ai palpitații și sufocări și greață. Poate nu dormi noaptea, sau n-ai poftă de mâncare. Poate de abia îți ajunge energia cât să te dai jos din pat. Poate auzi lucruri pe care nimeni altcineva nu le aude. Poate nu știi cum să te oprești din băut.
De asemenea, pe psihiatru îl interesează extrem de mult cât de mult te supără lucrurile astea. Cât de tare ești speriat(ă), pe o scală de la 1 la 10? Și îl mai interesează cât de bine reușiți să vă faceți treburile zilnice cu toată suferința asta după tine. Mai ești în stare să mergi la serviciu? Dar acasă, cei din jur ce zic? (Psihiatrul are nevoie să vorbească cu cei din jur, dacă îi dai voie.) Continue reading “Psihiatru – psihoterapeut: încă o diferență”
Doctor Sleep, de Stephen King. Sau Halloween-ul din noi.
Am fost invitat să particip astăzi, de Halloween, la lansarea traducerii în românește a romanului lui Stephen King, Doctor Sleep. Ora 19, la club Eden, dacă vă bate gândul să veniți. Mai e jos e ceea ce vreau eu să zic. Probabil că n-o să-mi iasă prea bine în direct, cu emoțiile și atmosfera de Halloween, așa că trec și aici textul.
***
Bine ați venit în seara aceasta, în care putem să facem lucruri care nu ne sunt premise în restul anului. Putem să ne îmbrăcăm, de exemplu, în costume înspăimântătoare. Ne putem alege un arhetip demonic, o vrăjitoare, un vampir, un cadavru ambulant, și îl putem purta ca pe o pălărie sau pe o manta de ploaie. Doar în seara asta.
Pentru mine însă, e Halloween în fiecare zi, la serviciu. Am un costum de culoare albă, și pe mulți îi sperie, deși nu asta e intenția lui. Până și organizatorii acestui eveniment s-au speriat rău de el, și l-au îmblânzit nițel, zicând că sunt psihoterapeut. Costumul meu însă e unul de psihiatru.
Și în calitate mea de psihiatru sunt aici, cu dumneavoastră. Și probabil pentru că sunt un mare amator al genurilor science-fiction, fantasy și horror, deși veți auzi aici păreri mult mai avizate decât ale mele în această privință.
Ce vreau eu să vă povestesc de fapt este despre cum ducem, fiecare dintre noi, în fiecare zi, și nu doar de Haloween, o poveste de groază în noi. Povestea de groază originală. Continue reading “Doctor Sleep, de Stephen King. Sau Halloween-ul din noi.”
Ce nume vom da azi urâțeniei din noi?
Acum mai mulţi ani, pe vremea când salariul de rezident de-abia dacă acoperea covrigul zilnic, îmi rotunjeam chenzinele traducând. Făceam traduceri mai ales medicale, tehnice, dar apogeul carierei mele de traducător a fost romanul „Viata unui bărbat necunoscut“, al lui Andrei Makine. Atunci am înţeles şi cât de superficial citim cărţile. Citim cum trăim, patinând pe gheţuri subţiri, fără să ne pese ce e dedesubt. O carte bună se citeşte cu creionul în mână, mereu săpând după sucul preţios al înţelesului, sau, dacă nu, recitind, recitind mereu. Dar nimeni nu are timp pentru asta. Romanul lui Makine a fost singura carte pe care am citit-o în felul ăsta, în adâncime, şi nici măcar n-am ales-o eu, mi-a fost repartizată de o editură. Dar mi-a rămas aproape, în deceniul ce-a urmat. Este povestea unui om care a reuşit să-şi construiască o viaţă paralelă şi în contracurentul istoriei. De la asediul Sankt Petersburgului, trecând prin război, prin stalinism, prin tot ce a urmat până la capitalismul contemporan, eroul romanului îşi clădeşte un trai anonim dar important şi bogat, din care lipsesc, probabil, doar liniştea şi fericirea – există o limită a ceea ce poţi construi sub un Stalin sau sub focul inamic, dar nu sensul şi dragostea. Un trai bun.
N-am reuşit să-mi dau seama nici azi dacă mesajul cărţii este unul optimist sau extrem de trist. Este optimist, pentru că e o demonstraţie (sau doar o speculaţie) a posibilităţii evadării de sub jugul istoric, desigur, în smerenie, anonimat şi îndurând suferinţă din plin (eroul moare bătrân într-un azil şi nimeni nu-i mai ştie numele), sau foarte deprimant, pentru că istoria însăşi se dovedeşte irelevantă şi aparenta libertate de astăzi nu e în niciun fel mai eficace, mai bună pentru tot ce e bun, decât persecuţia stalinistă sau foametea asediului.
Mi-aduc aminte de copilăria din vremea lui Ceauşescu. Era întuneric, frig şi foame, dar niciodată Crăciunurile nu au fost mai frumoase. Era mai multă lumină în bradul nostru împodobit secret decât în explozia publicitară care alungă azi noaptea bucureşteană. Şi, oricât de groaznice erau vremurile, teama nu era niciodată coşmar, pentru că avea un nume. Oricărui rău care ni se întâmpla puteam să-i zicem „Ceauşescu“ şi asta era liniştitor, chiar dacă într-un mod iluzoriu şi fals. Ce nume vom da astăzi urâţeniei din noi? Pe cine să dăm vina pentru ciudata psihopatie a vieţilor noastre în anul Domnului 2014?
Frumosul, adevărul și labirintul
Era o vreme când eu și bunul meu prieten, doctorul C.S., petreceam mult timp împreună punând țara la cale. Astăzi, el e un reputat cardiolog la Paris, departe de țara căreia nu i-a păsat de cât bine putea să-i facă. Acum mai mulți ani, ne întâlniserăm la ziua unei colege. Nu mai țin minte despre ce se vorbea, dar mi-aduc aminte de el, stând sprijinit de un perete, și declarând, fără niciun fel de emfază, că „în viață trebuie să căutăm frumosul și adevărul”. Dacă aș fi spus eu chestia asta, cred că cei de față și-ar fi dat ochii peste cap exasperați de prețiozitatea mea, dar C.S. e un tip a cărui modestie obișnuită e atât de mare încât tot ceea ce zice e strict autentic și nu ai cum să nu îl iei în serios cu totul. Ca atunci când vorbește un mare om.
Așa că am ținut minte chestia asta cu frumosul și adevărul, ca pe o treabă simplă și adâncă.
Au mai trecut câțiva ani, și iată-mă citind un pasaj din Pietrele Veneției, ale lui John Ruskin. (Urma să călătoresc în Veneția, și voiam mai mult decât concizia admirabilă a ghidurilor Michelin.) Ruskin a fost un estet tare ciudat ca om, însă chiar și el se minuna de următorul paradox: cetățenii venețieni, în secolul XIX mult mai numeroși decât astăzi, erau indiferenți la frumusețea extravagantă a propriei lor cetăți. Un călător, fie și la a zecea trecere prin Veneția, nu poate decât să umble cu gura căscată, uluit de mareea ornamentală din jur. Însă indigenii, care au trăit în interiorul ei de la bun început, nu ridică ochii din pământ, către turlele din piața San Marco. Continue reading “Frumosul, adevărul și labirintul”
Dovezi de umanitate pozitivă
Desigur, teoriile sunt contradictorii în acest domeniu, iar dovezile solide, de nivel A, sunt puţine, însă consensul precar în acest moment pare să fie că medicii sunt şi ei oameni. Studiile care susţin această ipoteză se bazează mai ales pe trăsăturile umane negative: medicii sunt corupţi sau coruptibili, greşesc mai mereu, se enervează, sunt nepoliticoşi şi chiar chiulangii, în fine, ca tot omul, nu îşi respectă deloc standardele profesionale. Aparent, cândva existau medici aparte, în niciun caz oameni, ci mai curând sfinţi sau extratereştri, atât infailibili (prin har şi inspiraţie), cât şi inepuizabili. Dar ei sunt de mult dispăruţi şi medicii actuali sunt ceva mai aproape de media omenească generală, chiar dacă prezintă adesea manifestări de neomenie.
Foarte puţină atenţie e dată posibilelor dovezi de umanitate pozitivă.
Au medicii familii? Au oameni dragi în jurul lor? Au soţi, soţii, copii cu care se joacă? Şi cum arată familiile astea, dacă ele exisă? Sunt la fel precum familiile obişnuite, sau în ele pluteşte ambianţa albă şi cu miros de dezinfectant pe care o regăsim în clinici (mă rog, în clinicile ideale din lumea platonică, cele reale fiind mai nuanţate)?
Întrebarea e foarte serioasă. Întreaga întrebare, inclusiv partea cu umanitatea medicilor. Desigur, medicii din jurul meu sunt majoritatea familişti, dar ştim că experienţa personală nu are valoare ştiinţifică, aşa că am deschis motoarele de agregare a jurnalelor de specialitate. Unde n-am găsit nimic. Deşi m-am obişnuit cu lipsa de curiozitate faţă de noi înşine şi de lumea noastră, medicală, m-aş fi aşteptat să găsesc măcar întrebări cu privire la dinamica familială a medicilor, dacă nu răspunsuri. Tocmai pentru că şi eu am copii şi nu sunt singurul care îşi pune întrebări. Continue reading “Dovezi de umanitate pozitivă”
Somatoidolatria
Nu e ușor să nu venerezi nimic, chiar dacă vrei cu tot dinadinsul. Nu știu dacă există studii de rezonanță magnetică funcțională în privința asta, dar suspectez că zeii, idolii și idealul sunt înscriși undeva în creierul străvechi, poate în sistemul limbic. Bănuiesc că nu e nevoie nici de cuvinte ca să te rogi.
Așa că toată suspiciunea, sărăcia simbolică, fantasmele și simulacrele care definesc era noastră, toate astea nu sunt suficiente ca să ne împiedice să ne fie foame de idoli. Doar că ei sunt ceva mai greu de găsit.
E unul însă foarte la îndemână: propriul nostru corp. Nu e prima dată în istorie când corpul uman, așa muritor și perisabil cum e, e idolatrizat. A mai fost, probabil, și în Grecia Antică, și în Renaștere. Nimic nu e original în era simulacrelor. Somatoidolatria de astăzi este însă, ciudat, mai concretă, mai primitivă.
Nu mă înțelegeți greșit, mă bucur sincer când văd legiunile de joggeri prin parc. E un comportament sănătos, e un lucru bun de importat din civilizația occidentală. Era și timpul să pricepem adevărata profunzime a lui mens sana in corpore sano. Dar nu puteți nega că e ceva aproape instinctiv ritualic în repetiția alergării fără destinație. Cultura fizică e considerată, în societate, mai mult decât un comportament sănătos: e deja un comportament moral. Ești de lăudat, ești un bun exemplu, ești mai bun decât ceilalți dacă faci sport. Să arăți bine și veșnic tânăr nu mai e o chestiune de superficialitate decadentă, e un ideal profund al codului nostru etic. Continue reading “Somatoidolatria”
În Piața Amzei
Piața Amzei și-a desăvârșit procesul de „gentrificare”. În primul rând, nu mai e nicio piață acolo, în ciuda bannerelor care proclamă de vreun an de zile că „s-a deschis piața!” Sunt câțiva precupeți de flori scumpe din Olanda, și din când în când un „târg de meșteri populari”, de unde poți cumpăra haine de blană, dulciuri, triciclete.
Una câte una, toate șaormăriile au dat faliment, pe o rază de cel puțin un kilometru. Dacă o ținem tot așa, și Salmonella va deveni specie protejată. Toate șaormăriile, mai puțin una: șaormăria „La Băiatu”, chiar în Amzei. Nu e nimic gentrificat la șaormăria asta, nu vei vedea alambicuri ciudate de cupru și decorațiuni orientaloide, ca la Dristor Kebap în „Centrul Vechi”. (Bucureștii s-au umplut de ghilimele.) Totul e încă autentic: nu găsești acolo nici fițe, nici dichis, nici design, nici vintage, nici alte postmodernisme de consum.
Nu doar că „La Băiatu” n-a dat faliment, dar a căpătat un succes care, sunt convins, i-a luat prin surpindere și pe proprietarii stabilimentului. Alaltăieri, de exemplu, a trebuit să stau la coadă. Nu regret că am stat la coadă, pentru că am avut prilejul să asist la o manisfestare spontană a globalizării: primul la rând era un domn francez, și chiar înainte mea era un cuplu spaniol. Le-am dedus naționalitățile după accentul cu care vorbeau, foarte precar, engleza. Engleza nu e o limbă de circulație la Băiatu, unde sunt preferate româna și turca. Așadar, toți cei de față vorbeau o engleză foarte aproximativă. Cel mai orientat părea francezul, care, pentru că tot aștepta să i se asambleze piesele componente ale șaormei, s-a oferit să fie translator, în sensul că el înțelegea cel mai bine engleza șaormarului, transmițând mesajul, tot în engleză, dar una cu accent de Hercule Poirot, spaniolilor, repetându-l de câteva ori ca să ajungă întreg la destinație. “Hiăr ori la pachet?” zicea șaormarul? “Hieur, or tu go?” translata francezul. Spaniolul ciripea în castiliană foarte repede cu perechea sa, apoi comunica consensul conjugal înapoi francezului: “Yes.” Continue reading “În Piața Amzei”
Comentarii recente