Vinerea asta lucrez la Constanţa, şi trenul meu ajunge cu o oră mai devreme de începerea programului. Am avut timp aşadar să mă învârt pe străduţele rău-iubite ale peninsulei şi să mă opresc niţel să privesc marea, ca de obicei. Şi tot ca de obicei, în prezenţa mării gândurile îmi sunt neobişnuit de sonore şi limpezi, ca într-o cameră acustică. Priveam adineaori, aşadar, marea, sub o ploaie îngheţată, şi mă gândeam la apă ca arhetip al inconştientului. Apă dedesubt şi apă deasupra, graniţele se şterg şi poate de asta suntem aşa de atraşi de mare.

Inconştientul e un concept psihanalitic. Psihanaliza este o teorie despre oameni, însoţită de o practică de tratare a suferinţei, fondată de un faimos neurolog pe nume Sigmund Freud, şi dezvoltată în direcţii adesea divergente, arborescente, de foarte mulţi continuatori ai săi. A fost prima şcoală “oficială” de psihoterapie, prima psihoterapie-profesie, aşadar toate şcolile de psihoterapie îşi trag, pe undeva, seva din psihanaliză, chiar dacă unele sunt fundamental diferite ca dogmă de strămoşul lor.

Conţine teoria psihanalitică nişte adevăruri despre natura umană? Unii zic că da, alţii că nu, şi ambele tabere sunt destul de radicale în partizanatul lor. Există, de fapt, două tipuri de critici ai psihanalizei: unii care consideră că teoria psihanalitică poate fi corectată şi ameliorată (toţi dizidenţii care au fondat propriile şcoli de psihoterapie) şi alţii care consideră că, în ciuda faptului că psihanaliştii nu se consideră mistici de vreun fel, ba din contră, se aşează în continuarea liniei raţionalismului occidental, psihanaliza nu are niciun fel de valoare sau bază ştiinţifică, de niciun fel. Continue reading “Valoarea de adevăr a psihanalizei – o părere” →

Există generozitate adevărată? Sau există doar egoism mascat?

Unii oameni, cel puțin, au un comportament aparent generos pentru că ei înșiși au avantaje din comportamentul lor. Dar dacă avantajul preconizat depășește investiția, nu mai e vorba de generozitate, ci de profit.

Poți fi pseudo-generos pentru că asta îți aduce scutiri de taxe. Sau pentru că îți îmbunătățește imaginea, față de tine și față de ceilalți. Pentru că îți oferă o mai bună poziție, cel puțin simbolică, în grupul tău social. Pentru că te aștepți la o recompensă, dacă nu în viața asta, atunci în următoarea sau în viața de apoi. Dacă donezi sânge, vei avea transport gratuit și niște tichete de masă. Dacă dai pomană la oameni amărâți, poate ajungi în Rai. Sau pentru că pur și simplu te simți bine dacă ești generos, creierul tău secretă endorfine, modul naturii de a te condiționa să nu fii mereu egoist.

Sau poți să fii pseudo-generos de teamă. De exemplu, motivația pentru care ne plătim impozitele e mai mult teama de închisoare pentru evaziune decât un simț civic autentic. Sau poate ne temem de disprețul tradițional față de cei zgârciți – nimic bun nu s-a ales de Hagi Tudose, Scrooge sau Harpagon. Nimeni nu i-a iubit. Ne temem de absența iubirii, de singurătate, de perspectiva situației în care noi înșine vom avea nevoie de generozitatea celorlalți. Continue reading “Există generozitate?” →

Mulți oameni echivalează “tulburarea psihică” (de parcă ar fi doar una) cu un defect inerent al rațiunii. El nu ar avea nimic de-a face cu lumea și evenimentele din jurul tău, însă ar modifica percepția pe care o avem față de acestea, generând un fals. O halucinație în sensul larg al termenului. Pe scurt “e doar în capul tău”.

O mare obiecție a mersului la psihiatru, atunci când ar fi poate indicat să o faci, e formulată așadar astfel: “Dar eu nu sunt nebun, nu e doar în mintea mea, ce pățesc e din cauza celor din jur, a șefului/neveste/sistemului, etc. Ei sunt problema, nu eu.” La limită, accepți să mergi la doctor pentru că felul în care mediul te maltratează te-a îmbolnăvit, deci cauza, microbul originar, e tot în afara ta.

E vorba despre vechea distincție pe care și mulți profesioniști o fac, în lipsă de altă paradigmă mai bună, între suferințele “endogene”, “adevăratele boli”, cele mai misterioase, născute în abisurile ființei noastre și care nu au nimic de-a face cu exteriorul, și cele “exogene”, care sunt rezultatul agresiunii pe care mediul ostil o exercită asupra noastră. Continue reading ““N-am nicio boală, am necazuri reale” sau despre sofismul endogenie-psihogenie” →

Știți ce era aceea o „personalitate renascentistă”. Un dinozaur care avea cunoștințe vaste din domenii foarte variate, de fapt, însăși noțiunea de domeniu nu prea avea sens în acest caz. Nu existau limite stricte între medicină, astronomie și sculptură. Personalități renascentiste au continuat să existe mult timp după Renaștere, până relativ recent. Eminescu era una, ni se spune.

Astăzi, însă, specia e definitiv dispărută. Și asta, paradoxal, din cauza progresului cunoașterii. Indiferent ce subiect am aborda, în jurul lui se află deja prea multă informație. Omenirea s-a adaptat profesionalizându-se și superspecializându-se. Și în medicină a fost exact la fel. Profesia de medic nu mai există, s-a atomizat în zeci sau chiar sute de ultraspecialtăți. Ce legătură mai e acum între adictolog, coronoarografist, chirurgul piciorului și hepatolog? Amintirea distantă a bufetului de la subsolul facultății de Medicină, sau al celui de pe acoperișul Spitalului Universitar. Iar medicul generalist e foarte departe de a fi medic renascentist.

Poți să știi multe, sau foarte multe, într-un singur domeniu, și domeniile sunt din ce în ce mai înguste. În tot restul aspectelor vieții, trebuie să contezi pe alții. Desigur, azi informația circulă liber și distanța fizică dintre noi și cunoaștere e de câțiva milimetri, adică cea dintre piele și ecranul capacitiv al smartphone-ului. Dar asta te ajută la fel de mult cu cât ar fi util să fi foarte aproape de intrarea într-un imens labirint. Însăși sarcina de a afla pe cine poți conta necesită o expertiză a parte, e nevoie de cel puțin un specialist doar ca să-ți spună încotro să o iei. Continue reading “AntiRenașterea” →