Author: Vlad Stroescu

Potențialul medicinei primare

by Vlad Stroescu
Omul e o „proprietate emergentă“. Omul este alcătuit din organe, aparate și sisteme, dar e, în propria lui minte, precum și în a celorlalți, altceva decât suma acestora, un concept distinct. Foarte puțin din ceea ce este considerat cu adevărat omenesc poate fi regăsit la nivel de organ. Deși un ficat de om e diferit de al unui alt mamifer, nimeni nu s-ar gândi la asemenea diferențe ca la un criteriu important de umanitate.
     Un nobil adagiu îi îndeamnă pe medici să nu uite că nu există boli, ci doar bolnavi. Deși acest lucru este, în esență, adevărat, întreaga medicină se sprijină pe ideea contrară, cum că bolile există, sunt entități de sine stătătoare și pot fi recunoscute după anumite semne. Pe măsură ce informațiile acumulate de cercetarea medicală au devenit tot mai multe, a fost tot mai greu și, în cele din urmă, imposibil pentru un singur om să practice întreaga medicină, așa că ea s-a scindat în specialități medicale și chirurgicale, clince și paraclinice, și mai departe în supraspecializări. Specializările apar în funcție de două criterii: de tipul de boală și de organul, aparatul sau sistemul afectat. Medicii de astăzi nu operează în primul rând cu conceptul de om integral, ci cu conceptele mai simple de aparate, sisteme și boli. Dacă nu ar proceda astfel, medicina ar regresa și ei nu ar mai fi profesioniști în sensul propriu al cuvântului. Totuși, unul dintre cele mai importante reproșuri pe care societatea și marele public îl au față de medicină, și care a permis apariția și prosperitatea unei mari piețe de remedii și vindecători non-medicali și a resurgenței șamanismului în postmodernitate, e tocmai această fragmentare a tabloului omenesc, a preferinței pentru analitic în defavoarea „holisticului“.

Continue reading “Potențialul medicinei primare” →

Câteva schimbări

by Vlad Stroescu

Mi-am cam neglijat blogul, și aș vrea să remediez situația, motiv pentru care am să purced la câteva mici schimbări.

Prima dintre ele, pentru care sper că nu vă veți supăra pe mine, este că nu va mai exista o rubrică dedicată întrebărilor. Vă datorez o explicație pentru asta: întrebările dumneavoastră sunt, în majoritatea lor, personale, multe și grave. Îmi lipsește timpul fizic de a răspunde la toate așa cum s-ar cuveni, și chiar când am timp, aș avea eu însumi de pus alte întrebări sau nevoie de mai mult timp să vă ascult, înainte să vă pot răspunde informat. Ceea ce nu se poate face în spațiul și timpul acestui blog, fără să îl transform într-un cabinet de consultații online, adică să mă angajez față de cel ce pune întrebarea într-o relație completă, medic-pacient.

Asta nu înseamnă că nu vom discuta în continuare. Întrebările dvs sunt binevenite, în contextul postărilor, la rubrica de comentarii. Și chiar dacă nu sunt în context, tot sunt binevenite. Doar că nu va mai exista rubrica separată. Continue reading “Câteva schimbări” →

Medicina ca matematică

by Vlad Stroescu
Dacă am pune toată cunoaşterea omenească într-o mare bibliotecă, ea ar fi scufundată pe nenumărate niveluri în subsol, cu luminile stinse, iar cea mai mare parte a volumelor ar avea o eternitate de aşteptat înainte de a fi redeschise. Între timp, cititorii – mereu preţios de puţini, astăzi probabil mai rari decât scriitorii – s-ar plimba pe o terasă la suprafaţă, răsfoind broşurile pe care moda le păstrează la lumină, sărind de la una la alta după capriciile deficitului global de atenţie, fără să bănuiască greutatea enormă cu care literele apasă Pământul de sub ei. Din an în Paşte, câte unul dintre noi ar cădea printr-o crăpătură şi s-ar trezi în plină materie neagră secretată de materia cenuşie din alt secol, înconjurat de tomuri prăfuite, dar care cândva au fost lustruite şi sărbătorite.
Aşa am păţit eu deunăzi şi a fost numai din cauza doctorului M., de altfel un minunat psihiatru, cercetător, scriitor şi multe alte lucruri. Dumnealui m-a întrebat dacă ştiam cine a zis prima dată adagiul „diagnosis is prognosis“. Habar nu aveam, dar suna a ceva ce Kraepelin însuşi ar fi zis, că doar el e „părintele nosologiei psihiatrice“, subliniind primul importanţa covârşitoare a punerii de diagnostic în meseria noastră. Kraepelin e un caz aparte în bibliotecă: toată lumea a auzit de el, e unul dintre uriaşii pe ai căror umeri stăm, a scris un tratat extraordinar pe care l-a reeditat de multe ori, care mai are şi fotografii reuşite, dar pe care nimeni nu-l citeşte vreodată. Nu în ultimul rând, pentru că nu a fost tradus din germană. În vremea lui nu era nevoie, fiind limba standard a psihiatriei, filosofiei şi ştiinţelor sociale de abia născute, era înţeleasă măcar de orice profesionist care se respecta. Au trecut două războaie mondiale şi limba standard s-a schimbat. Puţini sunt cei în viaţă care măcar au văzut tratatul lui Kraepelin, şi nu am reuşit să-l răsfoiesc pe undeva pe internet. Căutând însă prin unghere, am crezut că am regăsit citatul în germană („Diagnose ist Prognose“) într-un text cu aproape un secol mai vechi, într-o revistă germană de medicină din 1810, Medicinisch-chirurgische Zeitung.

Continue reading “Medicina ca matematică” →

Legea iobăgiei medicale

by Vlad Stroescu

(Dublu editorial, prima parte, de dr. Gabriel Diaconu, aici)

În amalgamul polimorf şi postmodern al „ştirilor din sănătate“ din presa centrală actuală o ştire a trecut aproape neobservată. Ea priveşte un „proiect în lucru“ al Ministerului Sănătăţii şi al Parlamentului, care ar institui obligaţia medicilor de a lucra în România timp de cinci sau zece ani după absolvirea facultăţii. Conform ministrului sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, ideea ar aparţine vicepremierului Gabriel Oprea şi  este una care „nu i se pare rea absolut deloc“, doar că trebuie, vai, armonizată cu legislaţia europeană.
Ideea năstruşnică, din fericire niciodată pusă în practică, de a lega nişte oameni de glie ca să rezolvi criza de resurse umane în medicină, e una mai veche şi se tot întoarce periodic în agenda şi declaraţiile ministerului nostru. În 2007, Eugen Nicolăescu susţinea că medicii trebuie să fie obligaţi să rămână în ţară o perioadă dublă faţă de cea a studiilor (nu menţiona dacă 12 sau 22 de ani, în funcţie de punerea sau nu la socoteală a rezidenţiatului). În 2009, Ion Bazac vorbea de „restricţii punitive“ – dumnealui ar fi vrut să îi lase pe medici să plece doar dacă dădeau înapoi toate salariile de rezident, de parcă ele ar fi fost o pomană gratuită a statului şi nu sancţionarea meschină şi simbolică a unei munci ingrate, riscante şi epuizante.

Continue reading “Legea iobăgiei medicale” →

Dificultățile unui blog medical

by Vlad Stroescu

Una dintre regulile de bază ale unui blog care se vrea de succes e periodicitatea însemnărilor. E mecanismul cu eliberare prelungită prin care autorul se insinuează în conștiințele cititorilor, ale căror atenție și memorie ar fi, după unii, din ce în ce mai precare, în era internetului social și a motoarelor de căutare. E valabil și dacă ești și medic în restul timpului. De exemplu, Lucian Mândruță îi sfătuia pe doctori să posteze zilnic pe blog, fără excepție, și de două ori pe zi pe facebook și/sau tweeter.

Nu sunt mulți medicii în stare să facă asta. Mie, de exemplu, nu prea îmi iese pasiența. Sunt câteva motive: în primul rând, medicii sunt (sau se presupune că sunt) oameni destul de ocupați. Mulți dintre noi, între familie și serviciu, în scurtele pauze care apar printre pacienți, nu prea mai suntem în stare să facem altceva decât să ne tragem răsuflarea. Eu unul încerc să ies nițel din cabinet, până afară, să văd dacă e zi sau noapte, dacă plouă sau dacă e soare.  Continue reading “Dificultățile unui blog medical” →

Motive de a nu tăcea

by Vlad Stroescu

Când am început să scriu „în spaţiu public“, acum zece ani, am făcut-o ca un antrenament al tăcerii. Vorbim şi scriem foarte, foarte mult, şi cu foarte puţin conţinut. Şi e din ce în ce mai grav: e suficient să mă uit la pereţii de facebook. Şi ştim, de la alegeri încoace, că facebook nu e de luat în râs. Unii zic că facebook bate presa. Iar eu nu făceam excepţie, şi nu fac nici azi. Aşa că începusem să scriu ca să mă antrenez să scriu cât mai puţin. Să merg dincolo de concizie şi să mă rezum la esenţă. Să distilez ideile până la concentraţie de o sută de grade. Ambiţii naive de adolescent întârziat. (Majoritatea medicilor tineri sunt adolescenţi întârziaţi, zicea un bătrân profesor de psihiatrie.) Am eşuat complet în întreprinderea asta. De fapt, textele mele, rare şi chinuite, sunt mai deşarte, mai zadarnice ca niciodată.
Tare mult mi-a plăcut când un prieten mi-a arătat, deunăzi, cel mai scurt articol de specialitate din istorie, publicat înJournal of Applied Behavior Analysis în 1974, de către un psihoterapeut american pe nume Dennis Upper. Articolul se numeşte (în traducere): „Autotratamentul eşuat al unui caz de blocaj scriitoricesc“ şi nu are niciun cuvânt în conţinut. E mai mult sens în acest gag decât în foarte multe articole sforăitoare care au ca singur scop avansarea carierei autorilor, aşa cum e mai multă muzică în cele patru minute şi treizeci şi trei de secunde de tăcere foşnitoare ale lui John Cage decât în toate hiturile ultimelor decenii tunând din maşini, televizoare şi magazine. Mi-ar fi plăcut să am eu ideea asta şi să o propun publicării în „Viaţa medicală“. Ştii însă că lucrurile au mers prea departe pentru a se mai întoarce când şi tăcerea a ajuns doar un plagiat. Continue reading “Motive de a nu tăcea” →

Suicidul la medici și mediciniști

by Vlad Stroescu

La câteva zile de la sinuciderea unui cunoscut chirurg de copii din Vaslui, alte două cazuri tragice ajung pe prima pagină, ale sinuciderilor studentelor venite din Franța să urmeze facultatea de medicină din Cluj. Lemonde acoperise deja subiectul acum o lună, și de acolo aflăm că încă două tentative, nereușite, avuseseră loc printre studenții din secția francofonă clujeană în primăvara anului curent.

Evenimentele au stârnit o reacție foarte promptă din partea Statului Francez, care și-a pus în mișcare reputatul aparat consular (poate cel mai bine dezvoltat din Europa) și a mobilizat o celulă de criză care în doar câteva zile a luat măsuri la fața locului (expertiză psihiatrică, înființarea unui hotline și a unei platforme online de prevenire și primă internvenție în riscul suicidar). Promptitudinea și eficacitatea intervenției ar trebui să fie o lecție pentru noi toți.

Cel puțin una din victime a lăsat mesajul clar că a făcut gestul din cauza imposibilității de a face față tensiunii profesionale și formative în Medicină. (Tatăl ei a pus deja bazele unei o asociații non-guvernamentale pentru sprijinul studenților francezi în străinătate.) Cazurile de la Cluj par să aibă o particularitate destul de bine definită: mulți studenți francezi (dar nici pe departe toți) au ajuns acolo după ce au eșuat repetat promovarea în anul doi la facultăți franceze de medicină, reputate de altfel pentru severitatea selecției și acribia, adesea criticată, cu care respectă un numerus clausus. Pentru acești studenți, integrarea Europeană oferă a doua șansă, a studiilor în străinătate. Nu știm dacă unii au crezut că medicina e semnificativ mai ușoară la Cluj decât la Paris sau Montpellier, și nu știm nici dacă chiar așa stau lucrurile. Așa că în textul de față eu nu o să mă ocup de context, ci o să amintesc ceea ce știam deja diainte.

Știm că ratele de suicid la studenții la medicină și la medici sunt semnificativ mai mari decât populația generală. Peste tot, nu doar în Franța, nu doar la Cluj, ci în toate mediile profesionale medicale occidentale. Continue reading “Suicidul la medici și mediciniști” →

Ierarhia simplă a spitalelor

by Vlad Stroescu
Medicina e o ocupaţie străveche. Secolele, mileniile trec, imperiile se nasc, cresc, descresc şi dispar în neant, apar doctrine şi regimuri politice din cele mai năstruşnice, dar medicina continuă în linii epistemice nu foarte diferite din vremea sofiştilor greci şi poate şi mai de demult, din acea supă fertilă de dragoste de cunoaştere din care a răsărit întreaga ştiinţă a Occidentului. Medicii erau acolo de la început, privind atent corpul oamenilor aşa cum alţii priveau atent stelele. Mereu printre oameni, dar şi depărtaţi de ei, aşa cum astronomul e mereu printre constelaţii, dar nu e el însuşi un astru.
Desigur, medicii sunt oameni, au sentimente, vise, reacţii şi defecte ca oamenii, dar în acelaşi timp e  ceva diferit la noi, nu calitativ, nu intrinsec, ci simbolic. N-are niciun rost să negăm cu încăpăţânare: suntem pe undeva nişte alieni.
E doar un rol, veţi spune. Cineva trebuie să-l joace, cineva să se ocupe de suferinţa din jur. Dar la finalul zilei putem să ieşim din halat şi să redevenim părinţi, biciclişti, violonişti, amatori de grătare, călătorii, muzică fină, telenovele etc. Nu întâmplător R. L. Stevenson a ales medicina drept meserie pentru Henry Jeckyll: ne dedublăm ca nimeni altul.

Continue reading “Ierarhia simplă a spitalelor” →

De ce îi disprețuim pe vârstnici?

by Vlad Stroescu

old_coffeedrinker_artPacienții vârstnici. Nu le zicem bătrâni, pentru că e considerat neacademic și mai ales nițel jignitor. Și în engleza medicală e la fel, nu zici „an old patient” ci „an elderly patient”. Asta în sine e un semnal de alarmă. Psihiatria are aceeași problemă : terminologia ei trebuie periodic reîmprospătată, pentru că tinde să alunece dinspre științific înspre insulta comună. (Cândva, „imbecil”, “idiot” și „debil” erau gradele de întârziere mentală descrise de Binet, iar „cretinismul” era o patologie endocrină). Când cuvinte normale, simple, devin cuvinte rele, nu e de fapt nimic în neregulă cu cuvintele, ci cu felul în care ne raportăm la oamenii descriși de ele. Cuvintele s-au degradat pentru că s-au încărcat de discriminare. Cuvântul „discriminare” e el însuși un eufemism mixt pentru ură, nepăsare, alienare, nedreptate. Fără ghilimele.
Da, vârstnicii sunt discriminați de restul lumii. Și de sistemul medical care, oricât am vrea noi să fie aparte, nu e decât reflecția adesea caricaturală, distilată, a societății generale. Motiv în plus de detestare a sistemului medical – nimeni nu iubește oglinzile sincere.
Deja uitarea se așterne peste tragedia diversă a vârstnicei doamnei C., care s-a stins pe un câmp, de frig și de nepăsarea întregii lumi. Probabil că se vor găsi și niște țapi ispășitori, cu sâmburele lor de vină, și, dacă ne va mai interesa în acel moment, vom dormi mai liniștiți: se va fi făcut dreptate. Iar a doua zi ne vom reîntoarce la viețile noastre, la practicile noastre medicale, în care absolut nimic nu se va fi schimbat. Continue reading “De ce îi disprețuim pe vârstnici?” →

Cabinetele mele

by Vlad Stroescu

Laurențiu m-a întrebat demult, într-o emisiune, cum arată cabinetul unui psihiatru. A trecut multă vreme și de abia acum răspund. Nu mi se pare nimic interesant la cabinetele în care lucrez, însă, din afară, probabil că arată ca niște cutii misterioase pe care mai bine nu le deschizi… Așa că hai totuși să le deschidem, să se aerisească și ele nițel și să vedem că nu e nimica de speriat.

De fapt, niciunul dintre spațiile mele de lucru nu e cu adevărat al meu. Mi-au fost repartizate, și de-a lungul timpului am tot fost mutat.

La început de tot, aveam un cabinet mare și frumos. Era un cabinet medical tipic, cu chiuvetă, pat și instrumentar, și mobilă de PFL, în care lucram mai mulți medici. Dar avea niște ferestre mari, care dădeau spre un parc și un lac. Țipetele pescărușilor și măcănelile rațelor acopereau uneori zgomotele traficului. Și chiar sub ferestrele cabinetului era terasa unui restaurant, iar vara mirosul de mici și fripturi stârnea pasiuni uitate în centrii apetitului din creierul meu. Continue reading “Cabinetele mele” →