Diverse chestii care îmi trec prin cap și care nu au cum să umple o însemnare întreagă. Le notez aici.

• Mulți oameni se întreabă cum să se pregătească pentru vizita la psihiatru. Mulți își fac liste de simptome, ca să nu cumva să uite ceva. Nu e nevoie. Puteți să le faceți, dacă țineți neapărat și vă fac să vă simțiți mai bine, dar discuția spontană e aproape mereu mai valoroasă pentru mine decât cea pregătită dinainte. Lucrurile importante ies aproape întotdeauna mai ușor la suprafață așa, dacă nu le ținem bine ascunse, și e treaba mea să „dezgrop” informații suplimentare. În schimb, e bine să veniți cu orice alte documente medicale mai aveți, chiar dacă aparent nu au legătură cu psihiatria: psihiatrii sunt medici și trebuie să știe istoricul dumneavoastră medical. Și uneori avem nevoie să discutăm și cu alți membri ai familiei dvs.
• Medicii, români și de aiurea, sunt cel puțin la o răscruce, dacă nu într-un impas, al relației lor cu pacienții. E răscrucea „post-adevărului” (cuvântul anului 2016 conform Oxford Dictionaires), despre care tot auziserăm dar de care am devenit conștienți relativ recent, când nu ne-a venit să credem că Regatul Unit se rupe de UE sau că Trump e președinte SUA. Comunicarea rațională s-a devalorizat mai mult decât orice așteptare, iar cea emoțională ne-a fost confiscată când nu eram atenți. Ne rămâne doar procedura, ca niște veritabili funcționari publici ce suntem.
• Cred că poți judeca, cel puțin în suprafață, o comunitate urbană după traficul ei vehicular. Am fost recent la Strasbourg și împrejurimi. M-am plimbat cu bicicleta pe nesfârșite piste ciclabile, amenajate prin codrii de lângă Rin, prin sate bucolice, și peste tot prin oraș. Cele prin oraș adesea aveau lungi porțiuni pe trotuarele generoase și pe lângă trecerile de pietoni. Am observat următoarele: semafoarele păreau opționale pentru pietoni și biciclișiti. Dacă aveai timp și spațiu rezonabil, treceai, și nu se supăra nimeni. La un moment dat, în drum către un castel dintr-o pădure, am pierdut pista ciclabilă pe porțiunea din oraș și am luat-o pe carosabil, cum sunt obișnuit în București. Mi-a luat câteva minute să observ lunga coadă de mașini din spatele meu: nimeni nu mă depășea, probabil ca să nu mă pună în pericol cumva. Și nimeni nu mă claxona. Continue reading “Note de subsol” →

Bună seara de Ajun, dragii mei cititori.

Casa e curată, copiii încă dorm liniștiți, a fost o zi lungă plină de turtă dulce și îi așteaptă pe urmă o seară și mai lungă. Bradul e împodobit și e liniște. Așa că am intrat nițel pe blog, căutând un text mai vechi, o ficțiune despre Ferentari la care mă tot întorc, deși nu am curaj să mă ating de niciun cuvânt din ea. De la un text la altul, m-am apucat să recitesc multe din cele scrise aici în ultimii ani, cu uimire crescândă. Foarte straniu: nu le mai recunosc. Parcă au crescut singure și s-au îndepărtat, au devenit autonome. Dar orice text trebuie să aibă un autor, și el e tot aici, un alt Vlad Stroescu. Nu-mi dau seama dacă e mai bun în vreun fel decât mine însumi. Are o oarecare eleganță, de ce să nu recunosc, care mie îmi lipsește cu desăvârșire, și ea nu poate veni decât de la dumneavoastră, mâna aleasă de oameni care l-au citit și au comentat, sporind și îmbogățind textele. Nu am cuvinte să vă mulțumesc îndeajuns pentru asta.
Mai gravă și mai importantă decât întrebarea „cine e acest Vlad Stroescu, acest străin semi-zâmbitor care a scris chestiile astea?” – de fapt, nu prea îmi pasă, e altă întrebare. Cine sunt eu? Ce a mai rămas din mine? Încotro mă îndrept și țin eu oare cârma? Cine sunt eu?
E Ajun și n-am decât un răspuns la îndemână. Eu sunt copilul. Sunt băiatul șters care se juca în curtea blocușorului, împreună cu alți câțiva copii care s-au împrăștiat între timp în toată lumea. Cel care, la școală, cel mai prost era la Atelier (mai precis la traforaj), apoi la educație fizică (eram mereu ultimul ales la fotbal), și destul de prost la tot restul, mai puțin la visat cu ochii deschiși, la materia nenotată numită Construirea de Lumi Imaginare Inutile. Cel pentru care întunericul din nopțile de Ajun de atunci era mai fertil decât va fi vreodată lumina a zece Sori.
Desigur, sunt și medic, psihiatru, soț, părinte, cetățean plătitor de impozite, biciclist, în ce ordine vrea capriciul zilei. Nu știm ce vom fi mâine, poate doar victime ale istoriei. Dar azi, în Ajun, sunt iar copilul ăla scund și șters și clarvăzător. Expozițiunea, în care toată istorisirea, toate istorisirile, sunt conținute.

Beau o cană de vin fiert în cinstea domniilor voastre, dragi copiii de peste tot. A Copilului de la care absolut totul începe.

Sursa imaginii.

Într-un noiembrie mohorât, un stejar din vârful unui deal descoperi că nu poate să-și lepede frunzele. Când arborii descoperă un lucru, e un proces lent, nu o revelație de moment. Ceilalți stejari din pădurice își trecuseră deja frunzișul prin străvechiul ritual al virajului culorii prin toate nuanțele imaginabile de roșu și galben, în timp ce al lui rămăsese de un verde-crud dureros, ca în luna mai. Și frunzele refuzau în continuare să se schimbe în vreun fel pe când la poalele fraților lui erau înalte mormane foșnitoare, gata să se dizolve cu încetul în pământ.

La început, stejarul nostru se încăpățână să încerce să se scuture. Își încordă fasciculele lemnoase în fel și chip. Scârțâi amarnic în fiecare pală de vânt, încercând să zgâlțâie ramurile mari, apoi vâjâi ca o mare îndepărată încercând să dea din crengile mici, dinspre vârf. Cu cât se străduia mai tare, cu atât frunzele lobate se agățau mai tare de pedicule. Când veni primul îngheț, cu nopțile lui interminabile, frustrarea i se preschimbă în resemnare. Era clar că va trebui să-și păstreze frunzele până se hotărau ele să cadă. Poate chiar până la primăvară.

Doar că primăvara era încă foarte departe. Nici măcar stejarii, care cunosc sute, chiar mii de ierni, nu își imaginează întoarcerea la viață a naturii atunci când iarna de abia a venit. O îndură și trăiesc de la o clipă la alta, ca tot restul viețuitoarelor. Continue reading “Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele” →

Unii practică ciclismul de șosea, alții doar offroad. Unii preferă ciclocrossul, alții merg doar prin oraș, pe biciclete olandeze, îmbrăcați în haine colorate. Tinerii se dau cu bmx-ul prin piațete și pe lângă monumentele istorice.
Eu practic un nou stil de ciclism. Încă nu i-am dat un nume. E cam așa: în fiecare zi, merg la serviciu, piață, mă rog, pe unde am treabă, doar pe bicicletă. Sunt mereu aceleași drumuri. Am grijă să memorez fiecare detaliu din câmpul perceptiv. Fiecare crăpătură în asfalt, fiecare gaură de canal beantă, fiecare arbore cu crengile prea jos. Și elementele dinamice: felul în care mașinile și pietonii se comportă pe fiecare tronson. Și cele meteorologice, ciclurile vântului, precipitațiilor, temperaturilor. Mintea mea e o hartă cu izohipse, izobare, izobate, izobronte. De-a lungul anilor, le-am sistematizat pe toate. Știu și unde va lovi trăznetul data viitoare. De asemenea, folosesc o bicicletă cu pinion fix, care răspunde la cea mai mică a schimbare de tensiune a mușchilor coapselor, gambelor, chiar și ai mimicii. Înțepenește pe loc dacă îi poruncesc, nici nu trebuie să pun piciorul jos, și țâșnește iar de îndată ce gândul țâșnelii vrea să se nască. Continue reading “Anankastociped” →

Miercuri dimineața a fost prima mea dimineață liberă de nu mai țin minte când. Miercurea lucrez după-amiaza, iar dimineața e pentru fetele mele. Doar că ele sunt de-acum amândouă la grădiniță. Cât pe ce să o iau, automat, de unul singur către locul de joacă, noroc că mi-am dat seama la timp. După ce am făcut curat prin casă, am reparat găurile din acoperiș, am dat de mâncare animalelor domestice, mi-am scris memoriile și am repetat niște vechi melodii la flaut, bălăcindu-mă în euforia faptului că nu trebuia să fiu în același timp vigilent până la strabism divergent la ce năzdrăvănii le-ar fi trecut prin minte la ora aia preșcolarelor mele, tot îmi rămăsese o bună bucată de timp de folosit cumva!

M-am hotărât să o folosesc într-un mod în același timp productiv și de mare adâncime spirituală: ducându-mă la mall.

Credeam că știu drumul la mall, pe bicicletă, deși nu mai fusesem decât o singură dată. Aveam de străbătut vechiul oraș până la fântâna cea rece, apoi să fac dreapta, să traversez șoseaua și apoi pe bulevardul cu blocuri până la destinație.

Absorbit de gânduri diverse sau din pură distracție, cred am făcut stânga la fântână. Nu sunt singur, dar am greșit eu pe undeva, că nu mai veneau blocurile alea o dată. Numai case, din ce în ce mai scunde, mai pipernicite. Străzi cu caldarâm, apoi doar cu piatră de râu și pâraie verzi prin rigole, copii jucându-se pe carosabil și fugărindu-mă chiuind. Și tramvaiele erau mai vechi și mai zdrăngănitoare, și începând cu o anumită intersecție au fost doar din cele trase de cai. La un moment dat a început să ningă. Deși plecasem în pantaloni scurți și tricou, a trebuit să escaladez nămeți. Noroc că nimic nu o surprinde pe biata mea bicicletă și mă duce oriunde fără să mai pună întrebări, scârțâind doar din lanț la efort. Continue reading “Plimbări accidentale” →

Cred că „antichitatea greco-romană” poate fi definită ca acea eră în care omul putea spera ca, după moarte, să se chihlimbarizeze într-o singură propoziție, conservată, de-a lungul anilor, într-o uimitoare asemănare cu lucrurile vii, de parcă tocmai ar fi fost spusă acum cinci minute.

Se știe câte ceva, de pildă, despre Appius Claudius cel Orb. Știm că a fost un cenzor, consul și în final dictator roman din secolul IV î.Ch., că a planificat Via Appia și apeductul omonim (primul din Roma), a sprijinit drepturile civile ale claselor sociale mai joase, s-a implicat în diverse războaie, a orbit în urma unui blestem. Și unii mai știu că el ar fi rostit primul discurs politic cunoscut din istorie, fondând o tradiție neîntreruptă până azi. Și, deși poți să mergi și azi pe via Appia, nemurirea lui Appius e altundeva, într-o singură frază dintr-o întreagă carte, scrisă de el: Homo faber suae quisque fortunae. „Fiecare om e făurarul destinului său”. De fapt, nici nu e nevoie de toată propoziția, primele două cuvinte, Homo faber, au fost suficiente. Toată cartea, toată viața, tot contextul istoric în care a Appius a existat, au fost doar pulpa perisabilă a fructului ce protejează sămânța durabilă. Fructul îi interesează pe istorici, dar, dacă istoria nu e doar contingență și întâmplare, adevăratul ei sens e nașterea miraculoasă a unor adevăruri simple.

Și nu doar adevăruri. Câtă speranță, dorință, teamă, furie, revoltă, blasfemie, curaj, în cuvintele astea, Homo faber! Appius le-a scris, dar nu mai sunt ale lui, le scriem fiecare dintre noi din nou și din nou. Nu e un adevăr de nemișcat, o constantă a fizicii, din contră, e toată înfruntarea omului împotriva Universului aici. Cine știe, ar putea fi chiar false: există unele dovezi în acest sens. E un uriaș semn de întrebare ascuns în cuvintele astea.

Dar incertitudinea lor e ceea le ține în viață și le conferă putere. Ceea ce ar trebui să ne încurajeze. Pentru că asta înseamnă că propria noastră incertitudine, propria noastră pâlpâire dinaintea întunericului, ar putea fi și o tărie, nu doar o slăbiciune. Omul strălucește în nesiguranța destinului său, în semnul său de întrebare.

În „The Artist’s Way”, faimosul ei manual de vindecare a artistului din fiecare (artist care, de cele mai multe ori, rămâne doar un animal bolnav și, până la urmă, comatos), Julia Cameron prezintă o serie de exerciții, un fel de culturism mental dedicat reabilitării mușchiului creativ. Primul dintre acestea constă în „paginile de dimineață”. Adică, în fiecare dimineață, fără excepții, să te așezi la masă și să umpli trei pagini cu scriere liberă, adică fix ce îți trece prin cap, coerent sau nu, despre orice sau despre nimic. Tot ce contează e să fie trei pagini și să nu ai niciun fel de frâu, de cenzor. Cenzorul e inamicul care trebuie cumințit ca să putem elibera artistul.

Am încercat și eu într-o vreme paginile de dimineață. Am eșuat lamentabil. Măcar am descoperit despre mine că nu sunt în stare să scriu liber. Pentru mine, libertatea absolută și haotică impusă de exercițiu e infinit mai tiranică decât cenzorul meu intern. N-aș putea trăi cu un asemenea despot. Aproape inconștient, corectam fiecare frază, gândeam înainte să scriu fiecare cuvânt. Rezultau pagini coerente despre ceva anume, în cel mai bun caz impregnate de  lene intimă de jurnal, exact ca textul de față, pe care însă îl scriu seara.

Poate că din cauza asta nu o să fiu niciodată un scriitor adevărat. Adevărata chemare e înăuntru. Ea e la fel de imperioasă ca foamea, teama, somnul, supraviețuirea. E în sistemul limbic. Numai câțiva norocoși o aud astfel. Noi ăștilalți o auzim de afară, de departe, și avem impresia că suntem cumva chemați. Nu suntem, nu asta e vocația, e doar un ecou sau o amintire a unor dorințe avortate. Unii înfruntă furtuna în largul oceanului, alții o aud de departe, din camera de hotel cu vedere la plajă.

Cândva, eram convins că că scopul oricărei scriituri e tăcerea. Vedeam tăcerea ca pe un ideal nobil. Și încă mai cred, și toate textele bune pe care le-am citit, toate muzicile bune pe care le-am ascultat, sunt vecine cu tăcerea. Dar uneori, tocmai când sunt pe cale să mă împac cu propria mea tăcere, să o ating ca pe un țărm pe care de mult îl pândeam prin ochean, sunt brusc vizitat de impresia opusă. Mă înfurii pe mine însumi. Să nu scrii nimic e adictiv. Tăcerea e un drog, un obicei prost.  Sunt permanent tentat de tăcere și mereu cedez ispitelor ei. Majoritatea timpului, tac, și asta mă face, într-un fel, vicios. Raționalizez, mă mint, îmi imaginez că tac pentru că nu am adevăruri de spus, pentru că nu știu nimic, dar tac pentru că nevoia mea bazală de a tace, de a nu scrie, e mai mare decât chemarea fantomatică a scrisului.

E ca un văl pe care aș vrea să-l rup, deși nu știu ce e dincolo de el. Poate nu e nimic, doar un maidan gol. Sau poate e interiorul meu, dezordonat ca o magazie, dar plin de toate lucrurile care compun un interior, temeri, coșmaruri, dorințe, nevoi, iubiri, fericiri mărunte, și toate nu sunt decât semnele unui cuvânt mai important, care nu mă privește doar pe mine, ceva nou, ceva al dumitale. Să zicem și noi, ca Iona: „răzbim noi, cumva, la lumină”.