Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele

oakbranchestorootsÎntr-un noiembrie mohorât, un stejar din vârful unui deal descoperi că nu poate să-și lepede frunzele. Când arborii descoperă un lucru, e un proces lent, nu o revelație de moment. Ceilalți stejari din pădurice își trecuseră deja frunzișul prin străvechiul ritual al virajului culorii prin toate nuanțele imaginabile de roșu și galben, în timp ce al lui rămăsese de un verde-crud dureros, ca în luna mai. Și frunzele refuzau în continuare să se schimbe în vreun fel pe când la poalele fraților lui erau înalte mormane foșnitoare, gata să se dizolve cu încetul în pământ.

La început, stejarul nostru se încăpățână să încerce să se scuture. Își încordă fasciculele lemnoase în fel și chip. Scârțâi amarnic în fiecare pală de vânt, încercând să zgâlțâie ramurile mari, apoi vâjâi ca o mare îndepărată încercând să dea din crengile mici, dinspre vârf. Cu cât se străduia mai tare, cu atât frunzele lobate se agățau mai tare de pedicule. Când veni primul îngheț, cu nopțile lui interminabile, frustrarea i se preschimbă în resemnare. Era clar că va trebui să-și păstreze frunzele până se hotărau ele să cadă. Poate chiar până la primăvară.

Doar că primăvara era încă foarte departe. Nici măcar stejarii, care cunosc sute, chiar mii de ierni, nu își imaginează întoarcerea la viață a naturii atunci când iarna de abia a venit. O îndură și trăiesc de la o clipă la alta, ca tot restul viețuitoarelor.

Ar fi încercat să schimbe o vorbă cu ceilalți stejari, sau chiar cu alți copaci. Dar niciunul nu mai avea vreo frunză, ori copacii vorbesc, aud și ințeleg doar prin frunze. Un cuvânt arboricol e rostit printr-o anumită așezare a unei anumite ramuri în lumină, lăsând razele Soarelui sau ale stelelor să cadă pe pământ în diferite combinații și sub diverse unghiuri. Un copac poate striga, întinzându-și frunzle în vânt. Dar iarna copacii nu vorbesc, de regulă. Poate ca să nu îi audă tăietorii de lemne.

O să ziceți că mai rămăseseră brazii. Nu mulțumesc, v-ar fi replicat stejarul. Nimeni nu se înțelege cu brazii. Vorbesc o limbă cu totul străină, nici fructe nu fac. În rarele ocazii când catadicsesc să intre în vorbă cu foioasele, întotdeauna pe râpe abrupte, o fac doar ca să te roage să te cocoți tot mai sus, tot mai sus, în cer dacă se poate. Când toată lumea știe că în jos e direcția bună, prin rădăcini, sfredelind pământul. Către centrul Pământului trebuie cu toții să nădăjduim. Și oricum ar fi trebuit să răcnească ca să fie auzit de vreun conifer, că munții nu erau tocmai aproape.

Așa că stejarul nostru nu vorbea decât de unul singur. Noroc că avea multe de făcut. Înghețul ar fi putut să-i reteze frunzele, ceea ce nu-și dorea câtuși de puțin. Frunzele trebuie să cadă spontan, toamna, nu să degere. Ca să captureze cât mai multă lumină, se concentră să și le facă cât mai mari. Avea acum niște frunzoaie ca de brusture! Care însă adunau o cantitate mult mai mare de zăpadă, ce trebuia scuturată zilnic. Într-o zi, se pomeni cu o armată de omizi flămânde, venite cine știe de unde și supraviețuind cine știe cum gerului. Până să trimită semnale disperate către singurele păsări disponibile, un trib de ciori, omizile îi haliseră deja câteva sute de frunze. Ciorile îl scăpară de omizi, dar apoi trebui să le suporte croncănelile isterice timp de mai bine de o săptămână. Le întrebă cum de rabdă frigul așa de bine, și îi păru rău când îi explicară că ele mănâncă, de regulă, animale moarte, nu omizi, și îi cerură să le servească cu niscaiva veverițe. Dădu din crăci așa de tare încât ciorile decolară imediat, bombănind ceva despre nerecunoștință, și nu se mai întoarseră. Tăcerea iernatică nu mai fu întreruptă decât de câte un lup rătăcit. Stejarul își îngroșă coaja, ca să apere de frig seva care de abia înainta către și dinspre frunzele cât aripile de vultur. Într-o lună se îngroșa cât într-un an. Prin februarie, arăta precum cel mai bătrân din frații lui, doar că verde, mai verde decât fusese vreodată, aproape fosforescent. Stătea să pleznească de cantitățile enorme de clorofilă de care avusese nevoie ca să facă față iernii. Oamenii din satul de la poalele dealului, veniți să culeagă uscături pentru foc, își făceau cruce ocolindu-l pe departe.

Și apoi veni dezghețul, și stejarul oftă adânc, întrucâtva ușurat, dar tare obosit. Păsăretul se întoarse, și se făcu iar gălăgie de ciripituri. În curând, ceilalți stejari înmurguriră și dădură frunzulițe. Îl văzură atunci, cu frunzele atârnând pe pământ ca niște titanice limbi scoase, și îl întrebară:

– Ce pățiși, frățioare?

– Nu știu, iaca, avusei o insomnie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *