Am învățat mult în ultimii 13-14 ani, de când sunt medic specialist „pe cont propriu”. Singurătatea profesională a fost un profesor bun, m-a forțat să mă descurc, ca un copil picat în mare, care n-are încotro, dă din mâini și din picioare și stă la suprafață.

Deși, dacă încerc să spun ce am învățat, constat că știam toate lucrurile alea de dinainte. N-am făcut decât să îmi întăresc, prin experiență, cele câteva idei care se găsesc în toate cărțile bune de specialitate (și nu numai).

Așa că, dacă ar trebui să învăț pe altcineva la rândul meu, n-aș putea. Aș spune aceleași vorbe goale, nu aș putea transmite conținutul lor, rădăcinile pe care vorbele alea le-au căpătat în amintirile mele. Din fericire, nu voi avea ocazia să învăț pe nimeni, nimic.

Nici măcar lecția asta, a neștiinței și a neputinței.

Am impresia că suntem, ca societate, în marșarier accelerat. Mă simt deja ca în 2003, dar cu toată greutatea vârstei mele de azi în cârcă. Îmi e tot mai greu să îmi fac meseria cu toate ingerințele ciudate, pacienților mei le e tot mai greu să se îngrijească fără să fie arătați cu degetul, văzuți ca niște drogați, birocrația e tot mai cruntă – și birocrația în creștere e patognomonică pentru o societate tot mai perversă și mai opresivă.

La anul, taxele vor fi suficient de mari încât să mă trimită înapoi în tinerețe, când mă descurcam cu un salariu minuscul, doar că nu aveam copii. N-are nimic, să acoperim cu toții gaura bugetară, mai ales noi ăștia „de la mijloc”. Prea mă obișnuisem cu vacanța în Grecia – măcar am apucat să văd Acropolele, să beau cafea la ibric în piața Varvakios, să-mi cumpăr cărți de poezii cât să-mi țină de cald în anii ce urmează. Tot la cărți e speranța și salvarea, cum era și în anii 80.

Dar măcar să fiu lăsat naibii să-mi fac meseria așa cum știu și cum pot.

Când mi-am început practica de medic specialist, salariul meu nu era mai mare decât al casierului de la alimentară. Când o să mă întorc în acel punct critic, o să renunț la meserie, și mă fac casier de alimentară. Știu că și aia e muncă grea, dar e onorabilă și măcar nu voi mai sta noaptea treaz de grijă și răspundere; la finalul turei, la 12 noaptea sau când o fi, o să-mi atârn șorțul în cui și o să mă întorc la cartea mea. Dar mi-e teamă că în curând nici meseria de casier la alimentară nu va mai exista.

Limbajul ne amăgește și ne dezamăgește.

Când cunosc un om, la cabinet, și încerc să aflu ce se întâmplă cu el, mă împiedic de cuvinte. Mult mai mult decât pacienții unei generații mai vechi, cei de azi îmi spun cuvinte din care nu înțeleg mai nimic: „am o depresie/ADHD/borderline/cPTSD”. Adică, da, cuvintele alea au sens, dacă le cauți pe Google, dar nu spun nimic despre viața ta, despre povestea ta. Sunt ele însele niște povești sintetice. E treaba mea să le folosesc, după ce stăm de vorbă, ele sunt ca niște sertare în care îmi pun ideile și informațiile, ce e important nu e setrarul, ci ce se află în el.

Dar dacă folosim astfel de cuvinte, e tocmai pentru că cele mai simple nu mai sunt în stare să transmită ce simțim, și uneori chiar mint. Un om cu depresie încearcă să spună ce simte și iese ceva de genul „nu am chef”, „sunt plictisit”. Da, chiar asta mi-a spus o pacientă cu o depresie extrem de gravă, când am întrebat-o, acum mulți ani, într-o secție de terapie intensivă, de ce încercase să se spânzure. Că se plictisea. Dar plictisul ei nu era plictisul obișnuit, al omului care n-are ce face și mai bagă o serie pe Netflix, era poate mai aproape de Ennui-ul poeților de sfârșit de secol XIX, vedeți, de asta e bine să citești cât mai mult, cuvintele capătă ceva mai multă greutate și te ajută ceva mai mult. Însă în viața domestică, de zi cu zi, te mai ajută doar cuvinte precum „frigider”, „termopan” și „factură”; cele cu care cândva ne-am botezat durerile și bucuriile nu mai spun nimic.

În plus cuvintele se degradează, se strică. Mai ales cele „mintale”, psihologice. Cândva, paranoia era o boală rară și gravă, azi îi spui amicului care crede că cineva i-a furat pixul că e paranoic. Nici măcar „paranoiac”, direct paranoic. Acum un secol, „cretin” era cineva care suferea de o insuficiență tiroidiană congenitală, acum e ceva ce răcnești din mașină către alt șofer, către oameni fără față, care poate au acasă copii, o mamă, o pisică bolnavă, dar dacă le zici cretini nu mai ești dator să te gândești la asta. Ce drum lung al urii și indiferenței, de la tiroidă la șoseaua Ștefan cel Mare la oră de vârf!

Din fericire, eu-psihiatrul sunt mai atent la greșelile cuvintelor, la minciuna involuntară și inerentă din ele, decât la conținutul lor. Sunt mai atent la distanța dintre banalitatea „plictisului” și autoritatea strivitoare a ștreangului de spânzurătoare. Când un pacient cu schizofrenie dezorganizată îmi livrează o salată de cuvinte, nu încerc să înțeleg ce spune, ci remarc tocmai ruperea legăturilor dintre cuvinte. Când un om, amuțit de disperare, tace dincolo de limitele acceptabile ale tăcerii, tăcerea aia îmi spune lucruri mult mai adânci decât ar putea să-mi spună cuvintele. Dar astea sunt cazuri extreme. În cazurile mai domestice, caut cuvintele cât mai simple, cât mai esențiale. De asta „depresie” nu îmi spune mare lucru, dincolo de faptul că omul suferă, dar nimeni nu vine la doctor care să nu sufere, chiar dacă uneori vin oameni care nu știu că suferă, pentru că nimic nu e cu adevărat al nostru și putem pierde totul, chiar și dreptul de proprietate asupra suferinței. Dar astea sunt, cum spuneam, cazuri extreme.

Cuvinte tot mai simple, dacă se poate, vă rog, chiar dacă e vorba de un geamăt.