Ieri am avut o zi frumoasă.

De obicei duminica în zori ies cu bicicleta, dar ieri m-am trezit târziu și n-am mai ieșit. În schimb, mi-am luat familia și ne-am întâlnit cu prietenii pentru o plimbare pe lângă Lacul Morii. Bătea un vânt puternic și apa făcea valuri de ziceai că ești pe malul unei mări, ceea ce n-am mai văzut decât prima dată când am urcat pe dig. Doar că acum era și soare, un soare improbabil și auriu de vară de sfântul Martin, și până și fațadele scorojite și colorate ale blocurilor îți aminteau de mare.

Mai târziu ne-am retras în vârful nostru de bloc și am făcut o cafea care mi-a ieșit foarte bună, de fapt, e cea mai bună cafea care mi-a ieșit vreodată. Nu cred că o să mai reușesc vreodată să o fac așa.

Apoi am fost la vot, iar de acolo am dat o tură înfierbântată pe bicicleta mea cu pinion fix, douăzeci de kilometri în jurul nopții Bucureștene. Să mergi pe fixie e ceva mai apropiat de dans decât de ciclism, dansezi cu traficul, cu strada, cu întreaga lume.

Ajuns acasă, am ascultat rezultatul alegerilor bând, nu unul, ci două pahare de vin roșu.

Lucrurile aceastea nu sunt de interes pentru dumneata, cititorule, dar pentru mine au fost atât de frumoase încât trebuia să le consemnez pe undeva, și, cum nu țin un jurnal intim, nu puteam decât aici.

Am mai povestit că, proaspăt rezident de psihiatrie fiind, primul moment de iluminare a fost când am citit și am crezut că am înțeles teoriile unui psihiatru francez pe nume Henri Ey.

Ey are o teorie despre bolile mintale, numită organodinamism. O idee simplă, urmând firul unei observații a neurologilor din generația anterioară, anume că atunci când ai o leziune cerebrală, creierul rămas sănătos încearcă să compenseze deficitul. Ey își imaginează psihicul omenesc ca pe un edificiu cu arhitectură complexă, cu etaje și structuri de rezistență, dar viu. Dacă scoți o cărămidă din această clădire, ea își modifică, dacă trebuie, întreaga structură în jurul acelei găuri, ca să nu se dărâme. Aruncă-i în aer un etaj întreg, dărâmă-i un stâlp important și, din nou, mintea se va restructura, va emite tentacule, va inventa povești și tot nu se va prăbuși.

Așa se face că, atunci când observi o boală psihică, nu mai poți vedea defectul inițial. Un delir nu e defectul de bază într-o tulburare delirantă, ci modul în care mecanismele minții au încercat să compenseze o gravă eroare ascunsă. E greu să ajungi la acea eroare, pentru că mintea e o structură de ordin înalt, plină de emergențe, imposibil de explicat aritmetic sau mecanicist. De asta idei de genul „serotonina e hormonul fericirii” sunt simplificări exagerate până la a fi greșeli, e ca și cum ai spune „câinele e un dispozitiv de mișcat coada”.

Cred că observația organodinamică e valabilă în general în viață. Spre exemplu, dacă sunt brutal de sincer cu mine însumi, mă consider un om laș. Am avut, de câteva ori în viață, ocazia să mă văd astfel în oglinda evenimentelor, fără echivoc. Dar în majoritatea timpului, nu se vede. Ce se dezvălui privitorului atent e o urzeală de strategii și narațiuni care încearcă frenetic să acopere frica fundamentală cu care poate că m-am născut. Se vede în cât de greu îmi e să zic nu, când e clar că ar trebui să o fac. Se vede în felul în care vorbesc prea mult și fără rost în aproape orice context social. În amânările și pretextele și justificările pe care mi le dau singur ca să pot să continui. În felul în care uneori mă port urât, rău sau nedrept cu cei din jur. În fiecare rând pe care îl scriu.

Nu cu mult mai departe. Suntem și noi miopi ca toată lumea. Dar vedem nițel dincolo de primul strat, de suprafață. Nu pentru că mințile noastre ar fi mai iscusite sau privirile mai vulturești, ci pentru că dinaintea noastră se deschid porțile.
Noi, medicii. Noi, educatorii (în sensul cel mai larg al termenului). Noi, lucrătorii sociali. Noi, psihologii. Noi, cei care cunoaștem oameni, zi de zi. Eu am cunoscut mai multe mii. Desigur, „am cunoscut” e și asta o afirmație arogantă: fiecare astfel de cunoaștere doar zgârie suprafața.

De altfel, orice om rămâne, în cele din urmă, necunoscut: de la distanță, nu vezi detaliile, de aproape, uiți cine e, îl transformi, te oglindești în el. Poate că omul adevărat nici nu are atribute, ohne Eigenschaften. Poate că de asta există Dumnezeu, ca să-l cunoască cineva și pe om.

Dar divaghez. Voiam să zic, după miriadele noastre de întâlniri omenești, s-a sintetizat o altă variantă, ușor diferită, a realității convenționale. Dacă ne vedeți uneori cu privirea pierdută în zare, neatenți la ce ziceți, să știți că nu suntem pierduți, și suntem foarte atenți. Dar ascultăm ce e dincolo de primul rând de cuvinte. Cuvintele sunt ca pionii. Piesele interesante sunt dincolo de ele, și trebuie să împingi un cuvânt până la capătul tablei de șah ca să iasă ceva cu adevărat valoros din el.

Dacă nu ați cunoscut, măcar în trecere, prea mulți oameni, faceți efortul ăsta. Știu că e pandemie și e interzis, și nu mă refer chiar la clipa asta, poate mai târziu, poate online, poate prin biblioteci. Cică pe undeva prin Danemarca ar exista o bibliotecă de oameni, unde nu împrumuți cărți, ci întâlnești un om care îți spune povestea lui.

Nu vedem foarte departe. Ci doar imediat dincolo de trompe l’oeil, de fațadă, de expresia complezentă a feței. Vedem rezervorul de lacrimi și vedem zâmbetele uriașe, indirecte.

Așa că poimâine o să particip la o conferință pentru profesori. Se cheamă Cafeneaua Merito, secțiunea Galați, și e organizată de remarcabilul domn profesorDoru Căstăian.

Prima cafenea #MERITO Galați, sâmbăta aceasta, în parteneriat cu Casa Corpului Didactic Galați:

Geplaatst door Proiectul Merito op Woensdag 16 september 2020

Am mai fost la Galați doar de două ori. Acum mulți ani, am fost trimis de policlinică să țin o prelegere despre alcoolism muncitorilor de la combinatul siderurgic. Mă pregătism cu prezentare powerpoint, tot tacâmul. Dar am ajuns direct pe secțiile (alea două sau câte or fi rămas din leviathanul mort care e combinatul), am vorbit direct cu oameni cât se poate de normali, însă și foarte speriați și sub presiune. Cam cum suntem noi toți, azi.

A doua oară am fost la un congres de psihiatrie „est-europeană”, atunci am putut să mă bucur, pentru doar o zi, ca un turist, de Galați.

M-am frământat mult gândindu-mă dacă chiar am ce să vorbesc unor profesori. Cu siguranță n-am ce să îi învăț pe profesori. Și cred că „restul lumii” ar trebui să înceteze să le tot dea lecții profesorilor despre cum ar trebui să-și facă meseria. Cred că toate marile defecte ale școlii românești sunt din cauza societății, adică a noastră, nu a profesorilor. Dar asta e altă discuție.

Așa că pot vorbi profesorilor doar ca un frate. Pentru că numitorul comun al medicinei (și mai ales al psihiatriei) și al educației e faptul că sunt meserii vocaționale, până la sacrificiu. Sunt meserii în slujba a ceva mai mare și mai important decât viețile noastre mărunte personale și propășirea noastră financiară. Atât medicina, cât și educația, înseamnă interesul și responsabilitatea pentru alți oameni decât cei dintre pereții gospodăriei tale. Orice vocație e nobilă, dar și supusă unor mari presiuni și uzuri. Dacă îți îndeplinești chemarea cum trebuie, poți înnebuni. E oricum, un drum pe muchie, și mulți pică, și mulți înnebunesc de marea nebunie a nepăsării, cinismului, însingurării, epuizării emoționale. Știu, pentru că am trecut și eu prin toate apele. Și, dacă nu mor, mai am încă mulți ani, și multe ape, de trecut.

Dar nu ar avea niciun sens să țin monologuri. Dacă lucrurile astea au vreun sens, atunci el e un sens al ascultării și învățării. Dacă aș crede că n-am eu însumi nimic de învățat din experiența care mă așteaptă sâmbătă, n-aș veni.

Dar eu și motanul meu (dezavantajul de participa de acasă) vom fi acolo.

A tecut ceva timp de când nu am mai scris aici, dar am scris prin alte părți. Într-un fel, a fost o perioadă fertilă, tot felul de oameni mi-au cerut părerea și sfatul, în afara cabinetului, și am spus ce am crezut, deși asta n-a făcut decât să-mi sporească sindromul impostorului.

Ultima „apariție” a fost la elitele României, ceea ce mi-a propulsat sus-numitul sindrom până la cer. Dar dacă am acceptat să apar acolo înseamnă că sunt și un pic ipocrit. Sau poate nu sunt, poate sunt doar foarte nesigur de mine însumi.

Sunt destul de obosit, era foarte mult de muncă înainte de pandemie, dar acum e mult mai mult de muncă. E clar că trebuie să mai zic și „nu”, dar e o lecție pe care o învăț foarte, foarte greu. Sunt obosit și speriat. Am două fete care încep școala. Nu am timp de absolut nimic. Totuși, trebuie să mai scriu și aici, altfel e ca o casă părăsită.

Ca și dumneavoastră, trăiesc de la o zi la alta, fără planuri prea mari de viitor. E multă suferință în jur și e multă nepăsare, asta ar fi axioma zilei. Nu mai suntem închiși în case, dar cred că suntem foarte bine închiși în noi înșine, asta ne unește, indiferent de opiniile despre virus. Cu care virusul nu are ce face, de altfel. Suntem în carantină sufletească. Nimic nu intră, nimic nu iese, decât sub formele acute care sparg uși, de teamă, disperare, euforie, furie. Aș vrea să fiu mai puțin serios, dar în același timp și mai consecvent. Știți că vă povesteam că vreau să scriu o carte? Ei bine, am obosit să o tot scriu, deși nu am scris decât o jumătate de pagină, pe care am șters-o apoi. În fond, nu am nimic important de zis. Dar îți mulțumesc dumitale, cititor al acestor rândulețe. Dacă găsești ceva prin ele, să-mi arăți și mie.