…nu există, bineînțeles, dar ne-o putem imagina. Pentru mine, e consultația în care vorbesc cel mai puțin, aproape deloc. În care povestea, vorbește de la sine, nestingherită, limpede pentru toată lumea, fără termeni tehnici, fără traducători, iar eu am nevoie doar de cinci minute de explicații din cele șaizeci. În rest doar ascult.

E mai mereu un semn rău când eu însumi vorbesc prea mult. Ei, ne descurcăm oricum, că doar nu de bine vine lumea la doftor.

Dar pentru dvs, cum ar fi consultația ideală, la psihiatru și la orice medic în general?

În istmul dintre momentul în care m-am hotărât „să mă fac doctor” și intrarea la facultatea de medicină, unul dintre lucrurile care mă îngrijora era întâlnirea cu cadavrul, la lecțiile de anatomie. Mă consideram o fire destul de sensibilă și nu reușeam să-mi imaginez, înainte de fapt, care vor fi fost reacțiile mele intime, viscerale, atunci când voi fi în prezența a ceea ce fiecare dintre noi va deveni până la urmă. Atât de tare mă îngrozea perspectiva acelui rendez-vous preliminar cu inevitabilul încât, de fapt, nici nu reușeam să mă gândesc cu adevărat la el. Era ca o gaură neagră mintală în jurul căreia dădeam largi târcoale anxioase. Cu toate corolarele logice: dacă nu eram în stare nici cu gândul să mă apropii de produsul morții, cum aș fi rezistat mai târziu în prezența sângelui, sputei, puroiului și celorlalte produse patologice care fac parte din rutina zilnică a doctorului? Poate că ar fi fost mai bine să îmi aleg altă carieră, cugetam. Politehnica, cum zicea tata, sau ASE-ul, cum zicea mama.

Dar am făcut ceea ce orice om e nevoit să facă de mai multe ori în viață: am închis ochii și am făcut pasul.  Continue reading “Un examen picat” →