Lungul drum al psihozei către psihiatrie

Termenii “psihoză”, “psihotic” sunt folosiți când este afectată capacitatea cuiva de a face diferența dintre ceea ce este real (vorbim despre realitatea convențională, cea pe care o percem toți) și ceea ce nu este real (percepții, idei care nu reflectă lucruri din realitatea convențională). Astfel, halucinația este un fenomen psihotic, pentru că reprezintă o percepție fără obiect de perceput (de ex., “vocile” care apar în schizofrenie), ideea delirantă este un fenomen psihotic pentru că este o convingere evident falsă sau imaginară, dar de nezdruncinat.

Există tulburări psihice în care fenomenele psihotice sunt centrale: schizofrenia, tulburarea delirantă, diverse tulburări psihotice scurte. Fenomenele psihotice pot însă apărea, ca un “vârf de aisberg” în multe alte tulburări psihice care nu sunt catalogate ca psihoze cronice: depresie, tulburare bipolară, reacțiile la stress, etc.

Prin însăși natura psihozei, persoana afectată, în majoritatea cazurilor, nu realizează că ideile sau percepțiile sale sunt anormale, chiar dacă acestea sunt frapant anormale pentru toți cei din jur, chiar în fața evidențelor și argumentelor unei judecăți elementare. Acest lucru nu are nimic de-a face cu inteligența sau bunul simț al persoanei afectate. Motiv pentru care psihoza a fost considerată, de-a lungul timpului, prototipul ininteligibilului și impenetrabilului, și a stat la baza alienării profunde, ruperii de lume la care oamenii cu boli psihice au fost supuși. Și mai sunt încă.

Practic vorbind, adesea o persoană psihotică are neapărată nevoie să fie văzută de un psihiatru, dar nu va vedea niciun rost în a face acest demers. Ba din contră, cum psihiatrul, în prejudecățile minții colective, pare un temnicer, un instrument al alienării, cel afectat va încerca uneori să evite cu orice preț să viziteze unul. Prejudecățile și stigmatul țin la distanță de psihiatru și pe non-psihotici, chiar dacă ar beneficia de ajutor, ce să mai vorbim despre cei care au probleme grave în a discerne realul de halucinație.

Și asta este o problemă dureros de urgentă pentru cei apropiați. “Cum să-l conving pe copilul/soțul/părintele meu să vină la psihiatru?” e întrebarea pe care am auzit-o toți de nenumărate ori, și la care nu există un răspuns clar și pe deplin satisfăcător, o rețetă sau un algoritm infailibil sau măcar cu o rată decentă de succes.

Răspunsul ar trebui să vină din sânul unei psihiatrii comunitare, care la noi e doar embrionară. Ar trebui să existe un sistem în interiorul societății, nu în afara ei cum e spitalul de psihiatrie, care să fie alături de cei ce suferă psihoze și de familiile acestora, în mod activ, nu doar prin disponibilitate ipotetică. Pentru că deocamdată, cu excepția unor ONG-uri curajoase, nu avem așa ceva, lumea noastră este în bună măsură sălbatică.

Răspunsurile pe care eu le dau când mi se pune întrebarea de mai sus sunt de obicei două, și le voi scrie și aici.

I

Uneori, situația e gravă, dar nu urgentă. E nevoie de mers la psihiatru, dar nu cu orice preț, adică nu împotriva voinței omului. Întotdeauna mersul la psihiatru de bună voie este de preferat, chiar și în urgențe. Merită să încercați mai întâi să duceți o muncă de convingere cu persoana apropiată, respectând câteva principii:

– fiți sinceri. Spuneți ce vi se pare anormal și ce vă îngrijorează. Spuneți-o măcar o dată, nu vă ascundeți, nu îi “cântați în strună” psihozei, nu inventați pretexte sau povești. Încercați să nu mințiți niciodată, și în același timp să nu vă enervați niciodată, să nu folosiți șantaje sentimentale sau de alt fel. Spuneți că e cazul de mers la psihiatru, în mod clar și nedeghizat. Mersul la psihiatru sub pretextul că “faci niște analize”, sau ascunzând specialitatea medicului, e ne-etic și foarte neproductiv.

– nu atacați frontal conținutul ideilor delirante. E bine să vă exprimați îngrijorările, dar nu are rost să încercați să combateți, logic sau alminteri, conținutul ideilor ciudate ale persoanei psihotice. Cel mai probabil, n-o să reușiți mare lucru astfel. Ideea delirantă e rezistentă la logică și evidențe, și e mult mai convingătoare decât orice altă idee obișnuită.

– atacați în schimb problemele reale, stringente, de adaptare la viața de zi cu zi. Poate că omul nu va merge la doctor ca să nu mai fie urmărit de persecutori invizibili, dar va merge dacă începe să realizeze că viața lui e complet delabrată, că și-a pierdut serviciul, că nu are niciun plan viabil de viitor, că îi e greu să-și plătească facturile, că poate comportamentul său are consecințe legale sau dăunătoare, că situația în care e îi produce suferință și uneori un stress greu de imaginat. Cu alte cuvinte, e mult mai important ca persoana afectată să realizeze că are nevoie de ajutor, decât să realizeze, de la bun început , că ce i se întâmplă este anormal sau bizar. Se va întâmpla și asta, dar după începerea unui tratament. “Funcționarea” zilnică, o viață mai bună, mai împlinită, sau măcar păstrarea unei “linii de plutire”, sunt argumentele cele mai puternice, cu șansele cele mai mari de succes, în favoarea începutului unei terapii. Atunci când interlocutorul începe să devieze discuția către partea delirantă, nu-l încurajați, nici nu-l contraziceți, ci schimbați subiectul, reveniți, cu blândețe, la problemele concrete.

– Aveți răbdare și perseverență. Continuați să fiți alături de el/ea, să nu vă pierdeți cu firea, nici să nu vă înfuriați, chiar atunci când vă e greu. Folosiți neajunsurile zilnice pe care cel afectat le pățește ca argumente, ca să vă consolidați pledoaria, de-a lungul timpului. Dacă e nevoie, faceți compromisuri și negociați, ținând minte că e mai benefică prezentarea la psihiatru în urma realizării că e nevoie de ajutor, decât în urma unei negocieri sau constrângeri de orice fel. Nu vă dați bătut(ă).

II

Alteori însă, din păcate, trece timpul și lucrurile merg tot spre mai rău, și devine clar că, de bună voie, persoana afectată de psihoză nu va merge la psihiatru. Atunci când nu se întrevede nicio ieșire din cercul vicios al ruperii de realitate, rămâne măsura internării împotriva voinței. E măsură destul de gravă, pentru că implică privarea temporară de unele drepturi și libertăți omenești, dar mult mai puțin decât ne imaginăm. Internarea nevoluntară nu se vrea o încarcerare, nici o pedeapsă sau alt fel de coerciție: e o măsură de protecție. Ea nu poate dura niciodată prea mult, și de cele mai multe ori nu e nevoie, de altfel. Nu este o “internare la azil”.

Doar că, din nefericire, e greu de pus în practică și tot greul cade în sarcina familiei, care nu știe ce să facă și încotro să o ia. Mai jos este un scurt ghid despre cum se procedează.

Când un om trăiește într-un delir care îi desființează orice șansă la un trai normal, și e incapabil să iasă singur din el, familia, medicul de familie, psihiatrul curant sau chiar autoritățile publice sunt îndreptățite să solicite internarea împotriva voinței. Articolele 53-68 din legea 487/2002 și articolele 29-31 din normele de aplicare ale legii reglementează situația: trebuie să faceți solicitarea în scris, să treceți datele de identificare din buletin și să menționați “manifestările ce pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală proprie sau a altora”. Cereți medicului de familie să vă sprijine în demers, eventual să facă solicitarea el însuși dacă cunoaște situația. Dacă există deja un psihiatru curant, care să facă el însuși solicitarea și să asigure legătura cu colegii din spital, e ideal.

Apoi sunați la 112. Din experiența proprie vă pot spune că ambulanțele refuză adesea să transporte un om la spital, dacă acestea nu vrea. După ani de zile, mecanismele acordării unui ajutor de urgență psihiatrică nu merg suficient de bine. Atrageți atenția echipajului că este vorba de o procedură perfect legală, arătați-le solicitarea și eventual menționați legile de mai sus. Refuzul înseamnă culpă, pentru echipajul respectiv. Dacă persoana afectată opune rezistență, echipajul poate să fie asistat de poliție. Va fi necesar conform legii și foarte util să îl/o însoțiți până la camera de gardă.

Solicitarea nu înseamnă automat internare, dar înseamnă o vizită obligatorie la psihiatrul de la spital, care va decide dacă internarea e necesară sau nu. Și decizia lui va fi confirmată sau infirmată de o comisie independentă, în termen de 72 de ore. Deci responsabilitatea nu atârnă cu totul pe umerii dumneavoastră. Sub tratament, fenomenele psihotice de obicei dau înapoi, și internarea nevoluntară se încheie sau e transformată în internare din propria voință. Va fi nevoie de o continuare a tratamentului și după externare, dar lucrurile se vor fi urnit din loc înspre bine.

Nu e nevoie să fie o urgență spectaculoasă, acte de agresiune, un pericol iminent ca să faceți cele de mai sus. E vorba de orice situație în care cel apropiat are, în mod evident pentru toată lumea, nevoie de ajutor specializat, dar îl refuză pentru că însăși problema îi afectează judecata, ceea ce este în sine o urgență, chiar dacă mai subtilă pentru observatorul terț. Din păcate însă, lucrurile merg repede doar dacă situația degenerează, de asta este indicat să profitați de crize, să nu le lăsați să treacă sau să se rezolve, temporar și deficitar, de la sine. Criza este atunci când siguranța, sănătatea sau chiar viața celui afectat sau a celor din jur e amenințată, sau când suferința este foarte mare, vizibilă pentru cei din jur. Nu doar în psihoze se întâmplă așa. De exemplu, ca regulă generală, tulburările legate de consumul toxic de alcool (sau alte droguri), nu beneficiază de pe urma internărilor nevoluntare: dacă consumatorul nu e hotărât el însuși să schimbe situația, intervențiile de orice fel nu sunt eficace. Însă uneori consumul este atât de mare încât el amenință viața și afectează profund judecata consumatorului, ceea ce poate justifica internarea împotriva voinței.

Deși internarea nevoluntară pare un gest “eroic” și dramatic, ea e întotdeauna doar un început de drum. Forțarea unei uși înțepenite. Fără o continuare a unui demers terapeutic, este inutilă pe termen lung. După punctul II, ne întoarcem la punctul I. Prietenii, familia, membri activi ai “rețelei de suport social” sunt cei care vor înclina balanța prognosticului spre mai bine.

19 thoughts on “Lungul drum al psihozei către psihiatrie

  1. As avea o intrebare, sotul meu nu se simte prea bine, parca numai are forta, de multe ori simte ca nu prea are chef de viata si are dureri de cap foarte dese…doctorul lui de familie l-a trimis la psihiatru ce credeti chiar ar fi nevoie sa mearga la psihiatru?

    1. Eu zic ca nu are nimic de pierdut si posibil multe de castigat.
      Nu inseamna ca va primi automat o eticheta si niste pastile, poate ar fi utile si niste analize mai inainte, exista nenumarate cauze de oboseala si dureri de cap.
      Succes!

  2. E prima oara cand aud ca exista totusi ONG-uri care s-ar ocupa de bolnavii psihici. Care sunt acestea si ce fac ele, mai exact?

  3. Va rog din suflet sa imi raspundeti daca stiti ,eu una sunt foarte speriata si bulversata de un diagnostic pus de medicii de la Obregia ,dupa o luna de spitalizare a unui batran de 76 de ani.Eu aveam oarecum grija de el ,am vazut ce simptome avea inainte de a fi internat iar diagnosticul cu care l-a externat nu ma linisteste si imi este frica sa mai merg sa am grija de el .Vedea hoti ,spunea ca i-a furat aia si i-a furat aia si l-a tinut jos la dusumea la pielea goala si l-a batut iar el a fluierat continuu dintr-un fluier si asa a scapat mereu cu viata . Suna de 4-5 ori pe zi la politie ca este hotii peste el si fura si vrea sa il omoare .Dupa ce pleca politia la juma de ora iesea afara isi cumpara ziar ,paine ,suc ,seara iar vedea hoti din nou politia . Nu dormea noptile ,bocanea prin apartament,fluiera dintr-un fluier si striga hotii,spargea cate un geam cu bastonul ,sau pleca in pijamale ,cu cutitul in mana ,noaptea pe scari sa caute hotii.Luni de zile nu am stiut (pana cand am vazut ) ca el statea pe langa mine cand ii gateam si avea cutitul bagat pe maneca .Daca la pranz iesea afara cumpara prajituri si zambile ,seara daca il sunam sa vad ce face ,imi spunea ca asteapta politia ca iar a venit hotii la el si i-a furat frigiderul . La sesizarile de panica ale vecinilor ,usa metalica a fost taiata de politie ,pompieri,etc. si dus cu catuse,, cu salvarea la Obregia .Cand s-a intrat a atacat politia cu un cutit mare si a fost foarte agresiv .Eu sunt fosta lui nora ,desi nu a meritat ,eu sunt un suflet cu mila si l-am ingrijit ,dar ceea ce am gasit la el in camera ,dupa ce a fost dus la spital m-a ingrozit si imi este teama sa mai merg sa il ingrijesc ,in acelasi timp imi este si mila de el. In camera i-am gasit intr-o caciula PISTOL SI INCARCATOARE ,SISURI , CUTITE IMENSE ,SPRAY PARALIZANT . Oare de cate ori am fost eu in pericol?!Auzi-ti acum dupa o luna diagnosticul dat de Obregia; TULBURARE AFECTIVA (psihoza maniaco-depresiva)Ajutati-ma va rog cu ceva raspunsuri ,viata mea este sigur in pericol daca mai merg sa il ingrijesc ? Daca o data ma vede hot si imi da cu ceva in cap ? Credeti ca diagnosticul este corect?Multumesc !

    1. Deși vă înțeleg perfect temerile, eu unul n-am cum să vă ofer garanții de niciun fel. Medicul care l-a tratat pe fostul dvs. socru. ar putea să vă dea un răspuns mai bun: presupun că externarea s-a făcut considerându-se că pericolul a fost redus cât de mult se putea. Dar ce se va întâmpla de acum încolo depinde enorm de aderența la tratament: medicația e principalul factor care conferă siguranță. În tulburarea bipolară (“psihoza maniaco-depresivă”), sub tratament, adesea episodul trece cu totul (ceea ce noi numim remisiune). E așadar extrem de important să-și ia medicamentele și să meargă la control, la psihiatrie: fără acest lucru, orice e posibil. Din nou, nu există garanții sau certitudini: apelați la 112 dacă suspectați orice pericol, și, desigur, anunțați poliția de descoperirile făcute în casă.

  4. Buna ziua,
    As dorii va rog daca se poate sa imi spuneti unde m-as putea duce la un centru de consiliere psihologica gratis pentru ca momentan nu lucrez.
    Multumesc!as avea mare nevoie

    1. Buna ziua,
      Puteti fi mai precis in ceea ce priveste problema dvs? Are legatura cu subiectul postării?
      Dacă nu lucrați dar sunteți asigurat medical, puteți să mergeți la orice psihiatru care are contract cu casa de asigurări de sănătate (întrebați-vă medicul de familie). În caz de urgență (și doar atunci) vă puteți duce la o cameră de gardă de psihiatrie.
      Cât despre consilierea psihologică în sensul strict al cuvântului, depinde de problemă. Ar putea exista organizații non-guvernamentale care să poată să vă sprijine.

  5. Cum e cel mai bine de procedat cu persoanele care se plâng excesiv de lucruri relativ triviale și uneori de chestiuni inexistente? Întreb asta pentru că o vecină se plângea că centrala termică făcea zgomot deși eu nu auzeam nimic. La solicitarea ei, am mers la ea în dormitor să aud ce aude ea. Era atât de convinsă de ce auzea că m-a pus să stau culcat în pat în același loc unde ea auzea zgomotul. Deși mi-am dat silința să ascult, nu am auzit nimic. Ea insista că se aude un zgomot, pe mine, însă, mă apăsa liniștea. Lucrurile se complică, însă, când apar și reclamații la poliție (pe care poliția tinde să le soluționeze favorabil reclamantului căci presupune că ceva îl deranja în mod legitim și de aceea s-a plâns) și chiar procese în instanță.

  6. Buna seara, Am o sora de 26 de ani, asta vara am descoperit k nu era ok ,avea halucinatii, se credea urmarita , si zicea tot felul de chestii ireale,am incercat sa o convingem sa mearga la un psiholog si nu a vrut ,a fost conjunctura de a mers in germania la fratii mei acolo au internato de urgenta ,i sa facut tratament si inca face ,sa reintors in ro dupa jumatate de an cu tratament si inca ea este nefericita ,fara chef de nimic ..oare asa o tine toata viata ? va rog din suflet da ti mi un raspuns ,cum pot io sa o ajut sa fie normala (precizez k fratii din germania au fost invitati intr un cerc de remediere impotriva a tot ce se intampla cu ea)va lua pastile toata viata? va multumesc!

    1. Din punct de vedere, sora dvs trebuie să-și ia tratamentul – nu știu dacă vă poate spune cineva dacă va fi pentru tot restul vieții, dar oricum e un tratament de durată, întreruperea lui fără sfatul unui psihiatru e periculoasă.
      Apoi, dumneaei are nevoie neapărat de un medic, psihiatru, cu care să țină legătura și cu care să se sfătuiască. Tratamentul poate fi ajustat și schimbat ca să se simtă cât mai confortabil. De exemplu, adesea după un episod psihotic urmează unul depresiv. Ar putea fi cazul surorii dvs, și lucrurile sunt corectabile printr-o intervenție terapeutică.
      Dincolo de asta, o puteți ajuta susținând-o la nevoie, atunci când vă cere acest lucru, și fiind în general un reper de realitate pentru dumneaei. Fiți mereu sinceră. Altă rețetă nu există.

  7. Buna ziua,
    ne confruntam cu o problema de 2 saptamani, nu stim ce sa facem deoarece nu am mai trecut prin asa ceva.Bunica mea de 78 de ani , de 2 saptamani a inceput sa aibe halucinatii, zice sa stingem televizorul pentru ca oamenii aia se uita si rad de ea, zice ca bunicul meu o duce sa doarma in alta casa si o lasa acolo, ieri de ex., a avut treaba cu tatal ei care este mort de 21 de ani, zicea ca aseara a dormit ce ea in camera, ma tot intreba unde este si de ce nu mai vine odata..
    Va rog tare mult sa ma sfatuiti, ce as putea sa fac, tinand cont de faptul ca este si diabetica, pe insulina, si nici nu se poate deplasa..
    Multumesc!

    1. Din păcate, trebuie să faci efortul și să o deplasați. O schimbare bruscă de comportament poate avea și cauze organice, deci doamna trebuie văzută de un medic internist și de un neurolog, și probabil va necesita analize și investigații.
      E nevoie și de părerea diabetologului, nu e meseria mea, dar episoadele de hipoglicemie se pot solda cu confuzie și uneori comportamente bizare.
      Dacă aceste lucruri au fost excluse, înseamnă că este vorba de un sindrom psihotic la vârstnic, și e nevoie de un consult psihiatric. Nu e nevoie să așteptați să fie gata toate analizele pentru consultul psihiatric, pentru că, și în eventualitatea în care se găsește o cauză organică, tratamentul ajută. Halucinațiile cedează cel mai adesea la tratament antipsihotic, rămâne de văzut ce este în spatele lor, dacă este ceva.

  8. Buna seara,
    Am o problema cu mama mea care din pacate sufera de psihoza. Problema este ca nu vrea sa mearga la medic si nici sa ia tratament deoarece ea crede ca are un comportament ok. Cred ca nu e zi de la Dumnezeu cand sa nu faca scandal, are impresia ca toata lumea ce o inconjoara ii vrea raul atat ei cat si familiei ei, banuieste tot felul de lucruri neadevarate de anumite persoane apropiate, deja am observat si o violenta in comportament atunci cand face scandal si tipa enorm de tare si apoi sparge ceva. E cumplit de greu sa o vad asa, sufar de nu stiu ce sa fac. Singura solutie este sa o internam insa nu stiu cum sa fac pentru ca mie groaza de cum v-a reactiona cand va vedea salvarea. Cum ma sfatuiti? Poate sa isi faca rau daca vede ca e dusa cu forta la spital? Credeti ca poate sa isi revina astfel incat intoarcerea acasa sa nu mai fie cu scandal? Va rog din suflet indrumati-ma ca sunt disperata nu stiu ce sa fac.

    1. Buna ziua.
      Internarile impotriva vointei pot fi neplacute, dar riscurile absentei oricarui tratament pot fi mult mai mari. Sfatul pe care il dau de fiecare data in situatii de genul asta este sa profitati de prima criza care apare (situatie tensionata, amenintari, agresivitate) si sa sunati la 112.
      Succes!

  9. Buna seara
    am citit articolul dvs si intampin aceste probleme cu mama mea, are un comportament din ce in ce mai ciudat, toti oamenii apropiati si care ii poarta efectiv de grija sunt pentru ea agresori, iar persoanele dubioase pe care le aduce acasa nu stiu de unde sunt dintr-o data de mare incredere. Dureaza de cateva luni aceste probleme, noi am crezut ca o sa ii treaca, dar vad ca se agraveaza. Uneori, aparent este in regula, dar oricine are o parere diferita de a ei si incearca sa ii arate ca nu este bine devine imediat un mare dusman. Nu stiu cu sa procedez pentru ca nu vreau sa o pun intr-o situatie jenanta, dar are mare nevoie de ajutor specializat. Multumesc

    1. Primul pas trebuie să fie o consultație la psihiatru. N-aveți cum să evitați acest lucru. Puținele sfaturi pe care le pot da în situații de genul ăsta sunt cele scris deja în articol. Succes!

  10. Buna ziua,

    Sora mea este internata intr-un spital psihiatric de cateva zile. Ea a avut exact comportamentul descris de dumneavoastra mai sus. Ce vreau sa va intreb este daca noi, familia, ar trebuii sa o vizitam cat ,ai des sau sa o lasam putin timp timp sa inceapa sa isi faca efectul tratamentul inceput? Recunosc ca nu am stiut cum sa reactionam la comportamentul ei care este de aproape un an modificat, si de cele mai multe ori ne-am iesit din fire si ii spuneam de ficare data ca ceea ce vorbeste este neadevarat. Normal ca ea nu a recunoscut niciodata, exact cum ati spus in articol, ca ar avea o problema si ca ar trebui sa mearga macar la psiholog. internarea s-a facut practic exact prin metoda care dumneavoastra nu o recomandati. Acuma nu mai putem face nimic in aceasta privinta deoarece este internata si intradevar are mare nevoie de tratament. Ce spuneti sa facem? Sa nu mai vorbim cu ea o perioada? sa o lasam sa isi faca efect tratamentul?
    Va rog din suflet daca puteti sa ne indrumati, mai ales ca are si un copil pe care nu stim daca sa il ducem in vizitz sau nu.
    Va multumesc

    1. Buna ziua. Nu există un sfat universal valabil in cazurile astea. Daca dumneaei vrea sa veniți să o vizitați, mergeți. Dacă nu, sau dacă situația e prea tensionată deocamdată, amânați câteva zile, lucrurile se vor liniști și veți putea merge apoi să o vedeți. Cam la fel e și cu copilul: întrebați-o pe dumneaei, de îndată ce e posibil. Mult succes!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *