Fobia socială – o pandemie?

 Cu toții, fără excepție, suntem anxioși într-o oarecare măsură atunci când suntem supuși scrutinului unui public în carne și oase. Anxietatea socială, în evoluție, a avut probabil un rol de adaptare, în vremurile și la speciile la care relațiile sociale sunt marcate de dominanță-supunere. Când suntem expuși în public, pe de o parte devenim anxioși, adică organismul ia măsurile de pregătire împotriva pericolelor, de luptă sau fugă, pe de alta prezentăm, inconștient, manifestări non-verbale care semnalizează grupului că nu suntem agresivi și nu dorim decât afilierea socială. (Înroșirea feței ar putea, de exemplu, să fie un astfel de semnal). Aceste mecanisme presemantice sunt mai vechi decât conștiința și civilizația, așadar apar automat, și sunt declanșate de prezența reală, fizică, a grupului cu care interacționăm. O prezență simbolică (de ex, socializarea online) nu este suficientă, probabil tocmai pentru că ea nu poate șunta limbajul simbolic.

Anxietatea socială este așadar înnăscută, deși nu se manifestă chiar de la naștere. Pe parcursul dezvoltării, și mai ales în adolescență, când „ieșim în lume”, adică ne expunem unor interacțiuni de grup, suntem obligați să învățăm să o gestionăm, să o supunem permanent filtrelor simbolice de care vorbeam, și unii dintre noi reușim să facem acest lucru cu succes. Mulți însă nu reușesc.

Forma patologică, adică cea care ne împiedică să avem interacțiuni normale cu grupuri de oameni, sau ne produce suferință importantă când suntem obligați să le avem, e “tulburarea de anxietate socială”, sau “fobia socială”. Teama de a fi pedepsiți sau respinși de grup este mult prea mare, și răspunsul organismului este exagerat: suntem trădați de propriul corp exact când avem nevoie de el, roșim îngrozitor, ne tremură mâinile, sau tot restul, transpirăm, nu mai putem vorbi (filtrul simbolic e eliminat din ecuație). În această formă acută, fobia socială este deja cea mai frecventă tulburare de anxietate, unii estimând o prevalență de până la 16% în lumea occidentală.

Forma acută se tratează. Atât psihoterapia, cât și farmacoterapia sunt relativ eficace, pentru că există un substrat biologic ce poate fi influențat. (Nu doar medicamentele influențează biologicul, ci și comportamentul: la maimuțe, scoaterea din grup a masculului dominant produce o scădere a concentrației de serotonină din sânge.) Nu are așadar rost să vă împăcați cu starea de fapt și să evitați cu orice preț interacțiunea cu un public: nu pot decât să vă încurajez să cereți sfatul unui profesionist al sănătății mintale.

Mai puțin spectaculoase, dar mult mai grave, sunt formele cronice, dominate tocmai de evitarea relațiilor sociale care generează anxietate, o însingurare ce merge uneori până la “sinucidere” socială, dispariția din viața publică, nu din rațiuni ascetice sau pentru că ar exista un cerc intim și autosuficient de prieteni, ci din teamă.

Și uneori mă gândesc că o bună parte din populația României suferă de o formă cronică de fobie socială. Majoritatea dintre noi suntem născuți într-o altă lume, cea de dinainte de 1989, în care, precum în orice regim autoritar, nu exista competitivitate sau afirmare personală decât în modul pervers (de ex, colaborarea cu poliția politică). Perioade esențiale din viețile noastre, copilăria, poate și adolescența, au avut loc într-o societate în care era de dorit să bagi capul la cutie și să înduri în tăcere.

Nu că cei mai tineri, născuți în libertate, ar fi scutiți. Lumea în care suntem astăzi aruncați, și noi, și ei, e diferită prin faptul că, teoretic, fiecăruia dintre noi îi este permis să se afirme în societate. Regulile acestei afirmări nu au însă nimic de-a face cu filtrele simbolice de care vorbeam mai sus, cu civilizația, cu valorile contemporane,  ci cu legea străveche a junglei, în care puterea e afirmată prin agresiune. Faptul că agresiunea e mai subtilă (pericolul concedierii e mai vag decât cel al bătăii într-un beci al Securității) nu face decât să înlocuiască teama concretă cu anxietatea difuză, în rest, nu e loc de caracter și evoluție, ci de dominanță/supunere, și mecanisme atavice. În cuvintele lui Tennyson, e o vreme naturală, a dintelui și ghearei.

Minoritatea “competitivă” nu e cea care a câștigat lupta cu anxietatea socială, ci cea care a fost cea mai agresivă.

Restul este cuprins de pandemia formei cronice de fobie socială.

Puteți să nu fiți de acord cu explicațiile pe care le-am scris aici. Nu puteți însă să ignorați “semnele clinice”, evidente pentru noi toți. Felul în care evităm să dăm bună ziua, indiferent în ce loc public mergem, privirea încruntată sau ațintită în pământ cu care ne deghizăm când mergem pe stradă, în general felul în care încercăm să  negăm pur și simplu că ar mai exista alți oameni în spațiul public în care ne aflăm. Incapacitatea de a ne mai bucura în grup. (Mie îmi e rușine să mai merg la concerte de jazz în București.) Socializarea autistă online și toate formele ei patologice. Ratarea profesională generalizată (în meseria mea există măcar opțiunea emigrării). Cercul social tot mai strâmt. Câți prieteni cu adevărat buni, dintre cei pe care puteți conta cu adevărat la nevoie sau alături de care să vă puteți bucura cu adevărat de viață, aveți? Când a fost ultima dată când v-ați vizitat verișorii, mătușile, sau chiar părinții?

17 thoughts on “Fobia socială – o pandemie?

  1. Se poate numi fobie socială chiar dacă aceste “simptome” se manifestă doar în anumite zile, în anumite circumstanţe? Mă refer la situaţiile în care odată mă simt incomodă într-un grup, dar altădată nu am nici o treabă cu oamenii care mă înconjoară.

    Mulţumesc pentru răspuns!

    1. Salut.
      descrierea ta este foarte succinta dar, da, se poate numi fobie sociala si ce simti tu, nu este insa obligatoriu.
      Fobia sociala se poate manifesta doar in anumite situatii, situatii in care poti fi evaluata negativ, situatii in care cei din jur te pot judeca dupa performantele tale, adica: prezentari in fata unui public, situatii in care trebuie sa suni o autoritate (ex: pe un sef, pe un profesor, sau chiar pe parinti) etc. In genere “simptomele” de care vorbeai nu prea apar cand esti cu oamenii cu care te simti confortabil, ex: grupul tau de prieteni, ci apar in momentele in care tu trebuie sa “performezi”. Nu apar cand povestesti lucruri uzuale, nu apar cand trebuie sa vorbesti despre vreme, cu un necunoscut de exemplu.
      Sper ca am fost cat de cat clara 🙂
      ps: daca simti ca aceste “simptome” te incomodeaza destul de semnificativ, ai curaj sa mergi la un psihoterapeut. Iti va fi de mare ajutor si iti va creste calitatea vietii rezolvarea acestei probleme.
      Cu drag,
      Anna Szonda

  2. Excelent articol. Sunt de aceeasi parere, desi nu sunt de specialitate, insa am unele aplecari spre a observa si compara lucrurile nu neaparat cu cele vazute de mine, asa cum fac majoritatea oamenilor, ci cu cele care in mintea mea si in simtul meu sunt normale, sanatoase.
    Mai cred si ca, in cazul Romaniei, toata aceasta situatie care este mult amplificata fata de alte tari, nu este intamplatoare, ci este creata; nu pentru toti ci doar pentru majoritate.

  3. Réka: conform DSM actual, e suficientă o singură situație. Dar nu e suficient să vă simțiți incomod (chiar, incomod sau incomodă? că sunt lucruri total diferite 🙂 ), e nevoie de suferință semnificativă sau pertubarea importantă a activităților ca să primiți un asemenea diagnostic.

    Gabriel, mulțumesc de aprecieri și bine ați venit.

  4. Până la urmă cred că incomod 😀 În fine, mulţumesc pentru răspuns, şi cred că din moment ce activităţile mele nu sunt perturbate în astfel de situaţii, nu am probleme. Însă am vorbit cu o profesoară de a mea (psiholog clinician) şi după relatările mele mi-a spus că mai mult ca sigur este fobie socială cu atacuri de panică…mi s-a sugerat să cer ajutor dar încă nu am “îndrăznit”.

  5. Miruna, mulțumesc 🙂
    Tapire, depinde la ce pachet te referi. Tulburarea de personalitate evitantă e pe “axa II” în DSM – de exemplu poate foarte bine să coexite cu fobia socială. Fiind o tulburare de personalitate, e vorba de manifestări stabile, pe tot parcursul vieții, în multe aspecte ale vieții. Dar, fiind o tulburare de personalitate de “cluster C”, ea înseamnă o anxietate constituțional mai mare la stimuli aversivi, deci putem să o clasificăm într-o mare găleată plină cu anxietate patologică.

  6. Întrebările din ultima parte a postării nu au cum să nu te lase pe gânduri …
    Mulţumesc!

  7. vlad, mulțumesc de lămuriri. cursurile mele de psihiatrie sunt undeva prin recycle bin demult 🙂

  8. Va urmaresc articolele si blogul de mult, si chiar era timpul pentru o postare despre anxietatea sociala. Sint un caz de “anxietate generalizata cu atacuri de panica”-atacuri de panica am avut toata viata, anxietatea asta paralizanta e mai recenta (duse sint vremurile cind vorbeam in fata unor grupuri de 80 de persoane, sau vremurile cind meseria ma obliga sa zbor saptaminal cu avionul – acum ma gindesc la activitatile astea si imi spun “cum am putut sa le fac?”, cind adesea mi-e frica sa merg de la masina pina in casa – asta dupa o perioada in care mi-era frica sa conduc masina, deci un progres totusi exista)

    Cred si eu ca anxietatea este reactia noastra la o societate tot mai competitiva, dar in acelasi timp, e rezultatul incapacitatii noastre de a pastra contactul cu sinele nostru, presati de asteptarile cu care (credem ca) ne confruntam. Mie mi-e clar ca anxietatea a inceput in momentul in care am ajuns sa imi bifez toate obiectivele, si m-am trezit ca sint foarte nefericita. Si am realizat ca nu erau obiectivele “mele”, erau impuse de familie, educatie, mediu. Ce ma face acum fericita si ma elibereaza, cite putin, e sa descopar (cu curiozitatea si placerea unui copil batrin) ce inseamna cu adevarat “Vreau”,”Imi place”, “Imi doresc”, din prisma mea, si nu a celor care, “cu cele mai bune intentii”, mi-au dirijat pasii pina m-au inchis in colivie. Pe de alta parte, ce sa spun, ar trebui sa fiu recunoscatoare ca la virsta asta sa mai am inca resurse proaspete de naivitate, numai bune sa fie alterate in a doua jumatate a vietii.

    Cred ca foarte putin se intelege (si nu doar in Romania) cit de mare si de periculos e reculul ambitiilor parintilor narcisisti proiectate asupra copiilor lor. Sint oripilata si ma ingrozesc parintii (prea multi), care isi tirasc copiii intre pian, balet, inot, tenis si ore de engleza. Dar nu spun mai mult, ati acoperit subiectul in articolul despre carucioare. Ce pot spune e ca acesti parinti nu inteleg ca, cu o precizie aproape matematica, isi aboneaza copiii la canapelele terapeutilor de peste 20-30 de ani. Si poate ca psihologii/psihiatri/terapeutii in general sint prea tacuti pe tema asta. Ar trebui facuta mult mai multa educatie pe teme de parenting, si ce inseamna sa fii un bun parinte, in lumea noastra in care se intelege ca a fi bun parinte e fie sa iti cari copilul la toate orele mai sus pomenite, fie sa ii cumperi cit mai multe, fie sa ii cumperi bacalaureatul, dar in nici un caz sa il lasi sa se descurce singur, sa isi gaseasca singur vocatia, sa isi dezvolte stima de sine prin propriile lui incercari si erori, etc.

  9. Si eu am probleme din pricina acestei fobii. Mi-a dat si in continuare imi da mult de furca. Efectele simtite parca ma paralizeaza. Adica, incapacitatea de a relationa pe deplin cu altii, o timiditate sporita, rosiri ale fetei etc. De multe ori ma simt penibil si ma determina sa ma retrag. Exista oare posibilitati de vindecare? Care sunt acestea?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *