Există droguri care nu dau dependență?

Există un singur răspuns, clar și categoric, la întrebarea din titlu: nu, nu există.

Drogurile de abuz sunt definite de faptul că dau dependență. Toate: tutunul, alcoolul, cannabis-ul, cocaina, “etnobotanicele”, etc. Cu toate astea, îmi aduc aminte de primul caz de heroinomanie pe care l-am văzut, când eram student. Povestea, degajat, grupei de studenți, că dacă ar fi avut bani, și-ar fi cumpărat cocaină în loc de heroină, “pentru că nu dă dependență”.

În acea vreme încă se mai făcea diferența dintre o dependență “fiziologică”, adică a corpului, a cărei marcă de recunoaștere e sindromul de sevraj: manifestări organice, extrem de neplăcute și care uneori amenință sănătatea și chiar viața persoanei, și o dependență “psihologică”, ce ar fi interesat strict mintea, psihicul: nevoia de a consuma drogul, care acaparează întreaga viață a celui afectat, dar care nu presupune sindrom de sevraj și deci nu interesează corpul. Heroina, alcoolul, nicotina ar fi produs o dependență “fiziologică”, pentru că au sindrom de sevraj, în timp ce cannabis-ul, cocaina sau amfetaminele ar fi dat doar o dependență “psihologică”. De aici și ideea preconcepută că “voința” ar fi soluția suficientă opririi consumului acestor droguri.

O asemenea teorie s-a dovedit rapid a fi falsă. Se știu astăzi mult mai multe despre mecanismele generale ale dependenței, chiar dacă suntem, bineînțeles, departe de a ști totul.

Există într-adevăr droguri care produc un sindrom de sevraj cu suferința corpului, și fenomenul de toleranță (scăderea progresivă a efectului, deși doza rămâne aceeași, sau creșterea dozei pentru a obține același efect), și droguri care nu le produc. Mecanismul toleranței și al sindromului de sevraj e la nivel molecular: de cele mai multe ori, aceste droguri mimează acțiunea unor substanțe secretate în mod natural de organism. De exemplu: opiaceele (morfină, heroină, codeină, metadonă, etc.) mimează acțiunea endorfinelor. Asta înseamnă că, pentru a acționa, se leagă de niște molecule care se numesc receptori (în cazul nostru, receptorii endorfinelor), mult mai puternic decât ar face-o substanțele naturale, care sunt astfel scoase din circuit, și cu un efect mult mai intens. Confruntat cu o asemenea stimulare, organismul va încerca să restabilească ordinea scăzând sensibilitatea receptorilor (de exemplu, receptorii de pe membrana neuronală sunt pur și simplu retrași în interiorul acestuia). Drogul va avea mai puțini receptori pe care să-i stimuleze, deci va avea un efect mai slab, la aceeași doză – s-a instalat toleranța. La întreruperea bruscă a drogului, substanțele proprii organismului nu vor putea să-și reînceapă activitatea, găsind niște receptori foarte inhibați de drog. Acest lucru perturbă funcțiile corpului, ceea ce se manifestă sub forma sindromului de sevraj. Pentru unele substanțe, cum e alcoolul, sevrajul este foarte periculos, și necesită o atentă observație medicală. Pentru altele, cum sunt opiaceele, sevrajul nu pune viața în pericol, dar este extrem de chinuitor pentru pacient, în mod fizic (de exemplu, dureri musculare atroce).

 

Dacă există și droguri care nu prezintă aceste fenomene, la nivel molecular, toate drogurile vor avea un efect asupra unei căi comune, la nivel anatomic, cerebral. Este vorba despre așa numitul “tract mezolimbic”. El constă în niște căi nervoase care, în mod normal, au rol în învățarea prin recompensă și pedeapsă. Aceste căi sunt situate profund în creier, în structuri vechi, care se întâlnesc și la animale. Ele vor trimite semnale și scoarței cerebrale, acolo unde putem considera că este sediul funcțiilor psihice superioare, însă pot funcționa foarte bine independent de ea. Învățarea prin pedeapsă și recompensă este o formă arhaică de învățare, ce nu necesită nici măcar limbaj. Toate drogurile vor stimula mai întâi originea tractului mezolimbic, o regiune numită “arie tegmentală ventrală”, ceea ce va produce o plăcere intensă. În mod normal, plăcerea trebuie să fie o recompensă a unor acțiuni benefice, și are rol în acest gen străvechi de învățare, însă drogul conferă o plăcere artificială, și mai amplă, cantitativ, decât plăcerile pe care viața le are de oferit în mod firesc, prin stimularea eliberării unor cantități anormal de mari de dopamină din aria tegmentală ventrală. Ceea ce va avea ca efect o învățare condiționată de recompensă (în elaborarea căreia e implicat nucleul amigdalian). Este însă o învățare patologică, și nu doar prin faptul că e produsă artificial, ci prin faptul că este cu mult mai puternică și durabilă decât orice învățare normală. Singurul ei rezultat va fi următorul: când persoana care a consumat drogul se va reîntâlni cu circumstanțe anterioare consmului precedent, reflexul condiționat se va închide și se va declanșa un comportament automat de căutare cu orice preț a recompensei, adică a drogului. Acest reflex anormal poate continua să existe extrem de mult timp, uneori tot restul vieții, chiar dacă persoana a fost demult dezintoxicată de drog și fenomenele de toleranță și sevraj nu mai au niciun rol. Din această cauză, un consumator de droguri (fie ele țigări sau opiu), chiar dacă reușește să întrerupă consumul, va avea de dus un lung război al tentației.

Acesta este mecanismul dependenței “psihologice”. Rezistența și durabilitatea sa face ca în ultimă instanță dependența “psihologică” să fie mai gravă decât cea “fiziologică”, care își găsește soluția plin simpla dezintoxicare. Și fiind vorba despre un mecanism primitiv, cu structuri nervoase vechi și bine descrise, și nu unul superior și conștient, nici măcar nu merită denumirea de “psihologic”, așa că astăzi acest tip de dependență e numit “comportamental”. El interesează, în diverse măsuri, toate drogurile, chiar și cele despre care se spune, în mod eronat, că “nu ar da dependență”. (Diferă doar riscul: heroina prezintă un risc de dependență mai mare decât cannabis-ul, care prezintă un risc ceva mai mare de dependență decât alcoolul; heroina e la rândul ei depășită de …nicotină – observă un studiu epidemiologic din SUA, totul depinzând și de alți factori: vârstă, sex, condiții sociale și educație)

Un reputat psihofarmacolog, Steven Stahl, numește acest proces “învățare diabolică”. Nu că necuratul ar avea ceva de-a face cu toată treaba, ci pentru că este o învățare infra-psihică și extrem de greu de inversat.

Dacă am fi niște mamifere inferioare, cu o scoarță cerebrală slab dezvoltată, nu am avea așadar nicio șansă să ne tratăm dependența de droguri.

Din fericire, suntem oameni, și suntem capabili de o formă superioară de învățare, una dependentă de limbaj, ale căror structuri cerebrale se află în zone corticale nou apărute în evoluție. Fiind dotați de asemenea și cu liber arbitru, avem armele necesare să combatem dependențele. Dacă învățarea corticală, semantică, este mult mai subtilă și complexă, ea este, tocmai prin finețea ei, și mult mai fluidă și mai flexibilă, și nu prezintă rigiditatea “învățării diabolice”. Ea trebuie așadar permanent ranforsată pentru a avea câștig de cauză, și niciodată victoria ei nu va fi categorică sau definitivă. Dacă o viață fără droguri este posibilă, niciodată nu va putea fi eliminată complet posibilitatea reapariției tentațiilor, și aceste persoane vor avea mereu un risc mai mare de a consuma droguri decât cei ce nu le-au utilizat niciodată

Este motivul pentru care cea mai eficace soluție pentru tratamentul dependențelor este suportul de lungă durată. Dezintoxicarea e un pas necesar, arsenalul farmacologic poate ajuta mult, dar, pe termen lung, totul se reduce la confruntarea dintre “învățarea diabolică” și ceea ce tot Stahl numește “învățare virtuoasă”. Metodele de ajutor sunt multe, de la diversele tipuri de psihoterapii la programele de într-ajutorare de genul Alcoolicilor Anonimi, trecând prin ajutorul inestimabil al familiei și prietenilor, dar specificul se pare că e mai puțin important decât perseverența și atitudinea pozitivă în ciuda frustrărilor.

Pentru că, dacă recidivele sunt extrem de frecvente după orice încercare de a opri consumului unui drog, ceea ce poate fi frustrant atât pentru pacient cât și pentru cel ce îl tratează, ele sunt parte din procesul normal de învățare benefică. Analogia nu-mi aparține, dar putem să ne imaginăm un copil care învață să meargă. Din când în când va cădea, dar cu fiecare cădere va deveni mai priceput. Așa că tot ce rămâne de făcut e să mobilizăm extraordinara tenacitate pe care orice copil o are și pe care, din păcate, o trecem în rezervă la vârsta adultă.

25 thoughts on “Există droguri care nu dau dependență?

  1. lsd, ciupercile halucinogene, salvia si, mai aproape de dvs., antidepresivele, antipsihoticele. chiar opiaceele, atunci cand sunt administrate in anumite cazuri (de exemplu bolnavii de cancer) nu determina instalarea dependentei.

  2. e.: mă tem că și halucinogenele pot da dependență. Nu dau toleranță și sevraj, dar cazuri de abuz cronic de lsd, cu ruperea progresivă de realitate, abundă. Exact ce ziceam în articol: nu e nevoie de sindrom de sevraj ca să vorbim de dependență.
    Opiaceele pot da depedență și în cazul bolnavilor cronici, care le consumă ca tratament prescris. La pacienții terminali, problemele se pun cu totul altfel, dar efectele opiaceelor sunt exact aceleași.
    Antidepresivele și antipsihoticele NU sunt droguri, decât în sensul anglosaxon al termenului, de medicament. Nu prea văz cum ar putea cineva să consume antipsihotic pe post de drog recreațional, dar orice e posibil…

  3. Eu sunt nefericita si beau, eu consider alcoolul fericire lichida, zeita a starii de bine, n-am avut curajul sa incerc cu pastile de tuse desi unii jura ca fac miracole, insa eu nu dau doi bani pe ele, nu merita sa risc, cu alcoolul merg la sigur.

  4. Exista ceva pe lumea asta care sa nu dea “dependenta”, in acest sens de inertie comportamentala? Mancarea, masturbarea, cititul, exercitiile fizice, jocurile pe calculator, navigarea pe internet…. In genere, restrangerea discutiei asteia la “droguri” nu prea are noima, alta decat politica.

    1. @tudor: Drogurile costa suplimentar. Celelalte sunt mult mai ieftine si mai previzibile economic. Mancarea pare fi o chestie vitala, nu o dependenta “dobandita”. Cred ca asta se cerceteaza inca.

  5. Probabil ca sunt consumatori “cronici” de LSD, dar abuz, e discutabil ce inseamna abuz.
    In schimb cred ca abunda cazurile de abuz cronic/dependenta de mancare fast-food si dulciuri sau alcool sau calmante.
    In acelasi timp exista studii in care s-a demonstrat ca la alcoolici, terapia cu LSD supervizata de specialisti (intr-un mediu controlat) da rezultate superioare oricarui alt tip de tratament.

    E bine ca autorul a pus “etnobotanicilele” cu ghilimele pentru ca, ceea ce se vinde la noi si in alte parti e de fapt fan stropit cu substante care inca n-au fost incriminate de vreo lege.
    In ce masura dau etnobotanicele reale dependenta , in ce masura sunt “periculoase” e o discutie foarte lunga.

    E mai periculoasa dependenta de psihedelice decat cea de sex sau decat cea de adrenalina, sau decat patima jocurilor de noroc?

  6. Domnule doctor sunt curios daca dumneavoastra ati incercat vreodata canabisul (pur profesional desigur, ca sa observati efectele nocive pe care acesta le are). Se poate considera dependenta fumatul acestuia de doua trei ori pe an ? Ati intalnit in practica dumneavoastra vreun caz de sevraj ( de orice fel, prin intreruperea consumului de canabis) care sa necesite interventia medicului ? In fine, as dori sa stiu cat de des trebuie consumata o substanta ca sa fie considerata dependenta (fizica sau psihica) din punct de vedere medical. Va multumesc.

    un dependent de apa plata

  7. Am 34 de ani si am avut o lunga dependenta de alcool si tutun pe care am rup-o dupa 3 ani de lupta asidua acum 2 ani. Intre timp am reusit sa ma reintegrez, sa incep o afacere si sa incep sa ma bucur cu adevarat de viata. Imi doresc ca atunci cand voi fi terminat de facut “curatenie” in viata mea sa incep sa incep sa-i ajut pe cei care se confrunta acum cu ce m-am confruntat eu.
    Este al naibi de greu dar merita cu prisosinta.

  8. domnu doctor, cam multa dezinformare in articol,

    de ce nu discutam de efectele benefice ale marijuanei si psihadelicelor naturale? de ce nu discutam de studiile realizate in canada si usa potrivit carora mdma -ul nu este neurotoxic si poate fi folosit fara nici o grija ca antidepresiv dar si recreational. de ce nu discutati despre stupizenia interzicerii psihadelicelor si imposibilitatea de a efectua cercetari, de ce nu discutam despre natura fireasca a omului de a-si schimba starea, o facem de mii de ani, istoria vorbeste.

    De ce nu discutam despre un razboi antidrog care mentine in viata 70% din infractionalitatea mondiala si mananca conducte de bani de vreo 40 ani fara nici un fel de succes…..solutia ar fi una foarte simpla, trecerea drogurilor in legalitate si comercializarea lor sub standarde de calitate si puritate, ar disparea 70% din infractionealitatea de pe pamant!!! interzicerea lor nu o sa aiba rezultate niciodata! e un razboi pierdut, legalizarea, controlarea si reglementarea sunt solutii ce ar putea fi luate in calcul dupa 40 de ani de razboi fara victorie.

  9. Pai Bogdane, fara droguri S.U.A. ar fi in rai. Sau in comunism (cel teoretic). Oamenii ar fi
    linistiti, fara griji si ar incepe sa-si puna intrebari. Si s-ar intreba de ce ala de la putere e acolo si nu el. Asa ca are grija puterea sa-i tina ocupati si-ngrijorati.

    1. In fiecare oras in care calatoresc retin vag mirosul orasului. Stiu ca nu exista un singur miros, dar exista unul care imi atrage mie atentia.
      Daca Parisul miroase a urina, San Francisco miroase a iarba.

  10. D-le doctor, articolul dv contribuie la construirea unui edificiu legal bazat pe dezinformare; mai sînt cîteva cazuri și în domenii nemedicale (cazul, mai recent, ACTA-SOPA de pildă). Cannabisul nu dă dependență – puteți cita vreun studiu omologat științific care demonstrează contrariul? Abuzul de Cannabis poate avea urmări neplăcute, dar reversibile, la adolescenți, la adulți nu se cunosc fenomene de supradozaj, intoxicare sau sevraj, nici efecte negative pe termen lung, mai degrabă dimpotrivă, iar de curînd se studiază atît reclasificarea cît și utilizarea lui medicală.

  11. (Ab)uzul de cannabis nu produce toleranță sau sindrom de sevraj. (Cu sindromul de sevraj e discutabil, unii spun că există). Și, din studiile epidemiologice, are un potențial de dependență comportamentală mai mic decât tutunul și alcoolul, dar nu nul. Cât despre efectele nocive pe termen lung, se suspectează că ar fi factor de risc pentru apariția unei psihoze cronice la persoanele susceptibile: există numeroase studii, în privința asta, în ultimul deceniu, deși chestiunea e încă deschisă.
    În însemnarea de față se discută mecanismul dependenței comportamentale. Există o activare a tractului mezolimbic de către cannabinoizi, fapt cunoscut de asememenea de 2 decenii, și există dependență comportamentală la cannabis. Nu există o dezbatere în acest sens. Dezbaterea este mai curând: avem voie să interzicem uzul unei substanțe care e poate mai puțin nocivă decât tutunul? Putem îngrădi astfel libertatea individuală?
    Din punctul meu de vedere, răspunsul este: nu sunt date suficiente. Acum câteva decenii mai existau îndoieli că tutunul ar dăuna sănătății. Cannabisul a fost mult mai puțin studiat decât tutunul. Dacă vreodată consumul de cannabis va deveni legal și disponibil pe scară largă, vom afla mult mai multe, iar cobai prin propria voință vor fi, cum au fost în cazul tutunului, cei din populația generală.

    Dar acesta nu este un post militant pro sau anti legalizare. Comparația cu ACTA/SOPA mi se pare ilogică. E doar un post de neurobiologie, dacă vreți.

  12. Neurobiologia este o stiinta. Medicina este la fel de aproape de a fi o stiinta cum e si voodoo. Ceea ce face din titlul de doctor-medic cel mai reprezentativ oximoron din vocabularul uzual. Nu e de mirare ca sistemul anglican de clasificare a profesiilor incadreaza medicina ca fiind o arta, nicidecum o stiinta.

    Medicii, si nu numai, nu vor fi niciodata capabili sa inteleaga un lucru atata timp cat leafa lor depinde de ei sa nu inteleaga. Singurul lucru pe care ei se bazeaza in mod constient este ca analfabetismul stiintific este la cote maxime in societatea de azi iar pacientii care le calca pragul sau citesc astfel de post-uri nu sunt constienti de adevaratul interes al acestora.

    Cata vreme oamenii vor putea fi prostiti cu atata usurinta, “droguri” precum cannabis-ul nu vor ajunge niciodata sa fie legalizate. Medicii sunt constienti ca intr-o astfel de situatie nu vor mai putea justifica trilioanele de dolari pe care le primesc in fiecare an din bani publici pentru ca ei sa se joace dea cercetarea in scopul “gasirii” leacului pentru cancer.

  13. post-doc: sincer, nu prea pricep ce ziceți, dar pot să vă asigur că autorul acestui post are un salariu românesc, și nu din bani publici.

  14. Am o banuiala cam de pe “unde vine” comentariul lui post-doc… Se trage mult mâța de coada in nește cestiuni. Vlad, ai dreptate: medicul din Romania (sau de aiurea, la o adica) nu-i aceeasi mancare de peste cu cercetatorul biomedical din tari care au agentii de finantare si diverse alte asociatii care se ocupa cu strangerea de fonduri pentru cercetarea biomedicala. (De clinicieni-cercetatori nu zic, cam tot aia e, plus dispretul mocnit intre “doctori” si “basic scientists”.) Pai numai sa se trezeasca romanul cu plicuri acasa sau cu telefoane zicandu-i “ajuta-ne sa gasim leac pentru fibroza chistica, doneaza atat” sau cutii de donat pentru diabetul juvenil, de exemplu, la casele de marcat… Zic, dara, de tarile cu pretentii de a fi “at the forefront of research”… care research se face asa (si nu cred ca zic vreo noutate):
    – profesorul sta in birou, “scrie granturi”, face journal club-uri ca sa mai auda si el ce-i cu literatura recenta, umbla la conferinte sa “miroasa miscarea” si cam ce grant ar avea sanse de succes;
    – primeste grantul, angajeaza studenti (doctoranzii-s cei mai buni, costa putin si stau mult) si, daca are bafta si / sau se poarta omeneste cu studentii, o sa scoata ceva, o farama de “cercetare” pe care trebuie sa o publice cat mai “sus”, ca sa se poata gandi la granturile urmatoare;
    – studentii alterneaza intre frecmentare totala si lucru intens, fara nicio aparenta de organizare; de vaitat se vaita, ca asa “se face”;
    – intr-adevar, exista laboratoare in care se misca treburile, dar si laboratoare in care mortua est cam tot, ca studentii au alte preocupari si profesorul e prea dus de-acasa sau nepasator ca sa observe; de carpit reuseste sa carpeasca fondurile, dar de multe ori din inertie (ca reviewer-ii care ii acorda grantul tot “oameni suntem”).

    M-am apucat sa behai cu un postdoc (da :)) odata… ma suparasem pe vaicareala continua (doua? trei? decenii) ca vai, celulele X isi schimba fenotipul in cultura. Ei, sa muriti voi? M-am ambalat, mi se parea limpede ca desteptii care cultiva celulele X nu fac niciun efort sa mimeze mediul normal al amaratelor – cata glucoza? cat oxigen? si alte “maruntisuri”. Ziceam eu “pai sa le dea, nene, ce-s ele obisnuite sa aiba, sa vedem schimbarea de fenotip cand si cum se mai intampla”. Postdocul a tacut un pic, apoi mi-a ranjit: “cred ca tu vrei sa ne lasi pe toti fara slujbe”. 🙂

  15. Ce vrusei sa zic este ca bietul doctor nu-i de vina ca stiinta se misca incet. 🙂 Hai sa ne imaginam lumea fara doctori :), adica sa nu dam in “antibioticul a intrat in medicina ca sa prelungeasca durata vietii pacientului si carevasazica durata posibilitatii de a-l jecmani pe pacient”, ca mai avem pana la nemurirea la care mi se pare mie cateodata ca aspira cercetarea, daca ar fi sa ma iau dupa ambitiile cumulate din granturile care se acorda. 🙂

  16. Pingback: polimedia.us/fain

Leave a Reply to Vlad Stroescu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *